Pentru cine urmareste cu o anumita curiozitate ziarele, publicatiile si canalele de televiziune destinate publicului larg, societatea româneasca lasa impresia unei preocupari exclusive pentru eternele si sterilele dispute si aranjamente politice dubioase, pentru diverse concursuri si emisiuni de import si pentru ispravile amoroase ale vedetelor siliconate sau muschiuloase. Aceluiasi observator nu i-ar scapa fara îndoiala ca revistele de o oarecare tinuta si respectabilitate intelectuala, sau pretinse ca atare, lasa impresia bizara si nelinistitoare a unei societati destructurate si împietrite într-un soi de fundatura în care se banuieste cum s-a ajuns, dar e preferabil sa nu-si mai aminteasca nimeni.
În ambele cazuri, ca un divertisment, ca o fantezie, ca un joc infantil, memoria se refugiaza sistematic în trecutul socialist în care fiecare pune ce crede de cuviinta pentru a nu fi cumva suspectat de simpatii necuviincioase sau de nostalgii perverse. Cei mai speriati se întorc la Gheorghiu-Dej, cei care n-au apucat nici acele vremuri întunecate si nici pe Ceausescu îsi imagineaza cum ar fi suferit daca. Rezultatul este acelasi: realitatea sociala de azi nu mai are decât o legatura vaga cu ceea ce se scrie, se arata si se spune despre ea.
De când cu capitalismul, cu Europa si cu NATO, politica româneasca se face cum se face si de catre cine se face cu rezultatele cunoscute, o noutate, un proiect de societate în afara celui impus din afara ar fi ca un cutremur, restul e anecdotica, praf ridicat în aer, agitatie de crâsma afumata înainte de ora închiderii. Fotografiate, filmate, elogiate, alintate, trântite pe coperte în tinute lejere, plimbate pe platourile televiziunilor sa-si arate sânii si pulpele si sa povesteasca ce gândesc ele, când li se întâmplã sa gândeasca, vedetele si întâmplarile lor sunt diversiunea sociala cea mai ieftina si cea mai eficienta, nimic nou nici în aceasta privinta. Se pot adauga la acest decor al iluziei unei normalitati alte posibile preocupari ale majoritatii populatiei: crimele, hotiile, escrocheriile, accidentele, caderile neobisnuite de zapada, inundatiile, catastrofele si razboaiele gratios furnizate si mestecate de marile agentii de presa occidentale. Cum grevele, protestele, uzinele închise, concedierile, scumpirile se petrec pe o alta planeta, ar fi si este o pierdere de timp pentru a le consemna, arata, comenta cu seriozitate, explica, grija de a nu tulbura spiritele sensibile ale cititorilor si privitorilor fiind mare si justificata.
La cealalta extrema, departe, cât mai departe de prostimea care nu are decât sa-si merite si sa-si traiasca soarta fara sa crâcneasca, în stratosfera, patura de educati si de scoliti, cei cu gusturi si apucaturi subtiri, cei care scriu si mediteaza neobositi, elita, cum se zice cu un tremolo în voce, se desfata, se alinta, contempla pe sub pleoape, fascinata, dar fara sa vada mare lucru, fundatura în care a ajuns societatea româneasca si gaseste spectacolul cu mult sub asteptarile ei. Nu e, domnule, ca în Occident! Si, nefiind pentru ca nu are cum sa fie, o frenezie a ceea ce se poarta pe continent si dincolo de Atlantic bântuie în moravuri si în cultura. Un hectar de copaci trebuie sa fi fost transformati în hârtia pe care s-a întors pe toate fetele si cutele, si nu e gluma, chestiunea homosexualitatii aterizata la Muzeul Satului prin zelul câtorva activiste si activisti în cautare de prozeliti. Se traduce si se editeaza aproape orice vine din Occident, cu deosebire anglo-saxoni, revistele sunt pline de cronici elogioase, literatura tinerilor nostri cocheteaza direct cu post-post-modernismul, teatrele îsi pun efectiv poalele în cap, filmele sunt facute pentru festivalurile de pretutindeni si de niciunde, premiile declanseaza deliruri de admiratie si analize ametitoare. Psiho-dramoleta participarii sau nu la Salonul de Carte de la Paris, unde s-ar fi jucat destinul european, dacã nu chiar mondial al literaturii române si al literatilor constrânsi sa scrie într-o limba prea mica, un dialect care lasa rece Franta, Occidentul daca nu e sustinut financiar, a facut sa curga valuri de cerneala, cantitati impresionante de explicatii, justificari, strâmbaturi din nas, acuzatii, repozitionari si clarificari politice. Din nou acasa, din nou între ei, din nou în saraca limba româna, s-a ivit din nou rapid prilejul adularii si glorificarii reciproce dintre un editor si autorul sau, sau invers, si natiei ignorante i s-a indicat fara ambiguitati ce trebuia sa înteleaga, sa recunoasca si sa retina. S-ar afla, deci, natia în prezenta a douã genii demne de a figura pe afise separate sau pe unul singur, tinându-se de mâna. România s-ar capatui astfel cu un brand de exportat în lumea larga si nerabdatoare, care sa-l înlocuiasca pe cel al celebrei frunze a nu mai putin celebrei dame blonde si carnoase care se zbenguia pe malul marii. Sa râzi, sa plângi, sa întorci capul, sa te lasi prada compasiunii, sa dai acatiste?
În aceasta societate destructurata si în fundatura în care a ajuns România, întrebarile despre prostimea saracitã si buimaca pe seama careia prospera si artizanii cretinizarii, si elita sunt rare si, nu e de mirare, trecute prin filtrul capitalismului la fel de triumfator si etern cum se considera cândva si socialismul. Ca si pe atunci, orbirea e voluntara, molipsirea la îndemâna si gratuita, locul râvnit în secta, asigurat. O secta fara idei, fara idealuri, fara rusine, dar solidara în cecitate si dispret pentru cei multi.
Cei lucizi, cei demni, cei care nu si-au vândut sufletul capitalismului si nu-l considera o fatalitate stiu ca acest sistem economic al lumii de azi si situatia României este strigatoare la cer nu va mai fi niciodata capabil sa elaboreze politici sociale si umane si sa redea societatilor coeziune, solidaritate si încredere într-un viitor acceptabil. n
P.S. „Urasc capitalismul mai mult decât am urât comunismul“, au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus o veche prietena întâlnita la ceremonia suprarealista a abandonarii Salii Oglinzilor din deja fostul sediu al Uniunii scriitorilor.