Să ne întrebăm care ar fi fost evoluţia crizei din Ucraina dacă Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi-ar fi exercitat plenar îndatoririle ei de mecanism de prevenire a conflictelor. Din păcate, astăzi, OSCE pare că s-a stins fără să moară: capacitatea ei de acţiune este slabă, intervenţiile pentru iniţierea dialogului preventiv, susţinerea cooperării şi garantarea securităţii sunt ineficiente. Erodarea puterii OSCE a intervenit insidios prin golirea substanţei normative: înlocuirea „consensului“, câştigat greu la Helsinki, cu formula „unanimitate minus unu“. Rolul organizaţiei a fost subminat şi prin nerespectarea hotărârilor convenite în instanţele constituante. Să amintim aici ignorarea de către Moscova a deciziilor summit-ului de la Istanbul, din 1999, privind retragerea din Transnistria a Armatei a 14-a. A existat speranţa că integrarea euro-atlantică preia eficient sarcinile organizaţiei. O face, dar nu pentru ansamblul statelor. Securitatea europeană rămâne un proces complicat.
Întâmplarea face ca, de curând, să fi apărut cel de al IV-lea volum din compendiul România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece, care rememorează activitatea febrilă, disputele, bătăliile chiar – nu doar ale României – duse pentru pacea în Europa. Sunt pagini de istorie recentă folositoare, cu siguranţă, celor care caută soluţii pentru situaţia din Ucraina.
Entuziasm pentru integrarea euro-atlantică
Înainte de aderarea României la NATO, mulţi dintre politicienii români priveau viitorul cu seninătate, fără să precizeze sursa optimismului. „Ne aflăm la răscrucea în care putem rupe definitiv şirul ciclurilor întrerupte ale construcţiilor naţionale pentru a ne aşeza într-o matcă solidă, durabilă şi deopotrivă cu ceilalţi europeni“ (Mircea Geoană: Dezbaterea asupra viitorului Europei – Implicaţii pentru România, în vol. România şi viitorul Europei, 2001). Opinia vine dinspre „stânga“. Din „dreapta“, ceva mai rafinat distilată, ideea reîntoarcerii României în rândul democraţiilor occidentale întrunea un entuziasm adesea livresc. Integrarea era înregistrată ca o restauraţie, o revanşă istorică şi ca interes al Occidentului care nu ar fi putut trăi fără Est (economic, probabil că da). Andrei Pleşu, ministru de Externe, ca şi Mircea Geoană, exprima metaforic această aserţiune la un Forum al OSCE (Viena, 1999). El trimitea nevoia Occidentului pentru Est în raţiunile unei căsătorii încă necontractate. Pornind de la un tablou, „Mirele fără mireasă“, aflat în saloanele reuniunii, ministrul a improvizat un cuceritor discurs intelectual. Nu şi unul de idei. Să-i depăşim obsesia falacioasã şi să remarcăm că ministrul „de dreapta“ completa, astfel, grandilocvenţa ministrului „de stânga“ proiectând peste o problemă serioasă farmecul unei metafore. Improvizaţia în diplomaţie valorează tot atât de mult ca şi naivitatea.
În oglindă
Prin 2001, când România se pregătea să adere la Uniunea Europeană, la Bucureşti încă nu se stinsese ecoul bătăliei pe care diplomaţia românească o dusese în anii ’70 pentru convocarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. (Avea să se întâmple foarte curând.) OSCE a avut, în final, meritul de a scoate securitatea europeană din confruntările între blocurile militare (până la dizolvarea Tratatului de la Varşovia) şi de a o aşeza pe principii şi angajamente, nu pe declaraţii.
România s-a folosit de procesul Helsinki şi a făcut din securitatea europeană un obiectiv strategic. Nu este locul unei detalieri, dar merită să fie reţinut că diplomaţia românească era antrenată în întregul proces de recâştigare a independenţei şi suveranităţii naţionale, a demnităţii, gândit la nivelul politicii de stat. Înnoită cu diplomaţi formaţi în Occident, diplomaţia a preluat rolul de avanpost în împrejurările dramatice ale tensiunilor ideologice şi militare din vremea Războiului Rece. Conferinţa de Securitate şi Cooperare în Europa din anii ’70 i-a oferit un nou prilej de manifestare viguroasă. Performanţele sunt reţinute în compendiul de referinţă istorică, România. Supravieţuire şi afirmare…, coordonat de ambasadorul Nicolae Ecobescu. Nu aduc în discuţie acest excepţional volum de studii şi documente de arhivă pentru a avansa comparaţii gratuite, ci pentru că el este dedicat în întregime securităţii europene. Adică temei arzătoare pe care o ridică în aceste zile criza din Ucraina.
O nouă manieră de abordare
România a fost unul dintre promotorii convocării Conferinţei de la Helsinki şi a contribuit substanţial la definirea conceptului modern de securitate europeană aşezat pe principii şi angajamente. Se proiecta, astfel, o construcţie care trebuia să conducă la „Excluderea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa din raporturile între state în Europa, (la) instalarea unui climat de colaborare, înţelegere şi pace pe continent având la bază respectarea independenţei şi suveranităţii fiecărui stat, neamestecul în treburile interne ale altor state, egalitatea în drepturi şi avantajul reciproc…“ (Romulus Neagu: Aspecte militare ale securităţii în Europa). Bătălia s-a dus pentru îngrădirea puterii de decizie a marilor puteri şi recunoaşterea drepturilor statelor europene – indiferent de mărime – de a avea un cuvânt de spus în problemele continentului. Pare anacronică acum, dar, atunci, în condiţiile existenţei blocurilor militare, recunoaşterea principiilor egalităţii, independenţei şi suveranităţii era o cauză majoră a statelor mici şi mijlocii.
Criza din Cuba (1962) şi invazia Cehoslovaciei (1968) au fost pentru Bucureşti motive majore de neîncredere în aliaţi, în consecinţă s-a decis să sprijine orice demers care putea să aşeze Europa pe angajamente scrise. „Obiectivul politic urmărit de ţara noastră consta în asigurarea unor norme de lucru (se referă la pregătirea Conferinţei generale, n.n.) menite să dea expresie deplinei egalităţi în drepturi, suveranităţii şi independenţei fiecărui stat participant la consultări şi, ulterior, la Conferinţă. Stabilirea de la bun început a unor asemenea „parametri politici“ excludea abordarea de la bloc la bloc, ca şi orice procedură discriminatorie“ (Valentin Lipatti: Bătălia pentru reguli, o bătălie politică). Egalitatea statelor a fost impusă în decalogul principiilor ce reglementează raporturile între state inclus în Actul final de la Helsinki. La noua filozofie de pace a contribuit din plin delegaţia României, care a trebuit să se lupte, mai întâi cu aliaţii şi apoi să învingă suspiciunile şi neîncrederea occidentalilor. Prim-adjunctul ministrului de externe, George Macovescu, cel care pilota de la Bucureşti delegaţia României pe baza deciziilor conducerii statului, transmitea următoarele instrucţiuni, la 23 noiembrie 1972: „Rog luaţi legătura cu delegaţia sovietică. Discutaţi cu calm rezultatele obţinute până acum, importanţa realizării prin consens a unui aranjament de procedură corespunzător… Desfăşuraţi în continuare o activitate intensă de relaţii cu delegaţiile vestice. Explicaţi că ceea ce se câştigă la reuniunea de la Helsinki în materie de procedură va fi un bun câştigat şi pentru viitoarea Conferinţă pentru securitate şi colaborare, la care vor trebui să se aplice principiile în discuţie (participarea pe baze de deplină egalitate a tuturor statelor la toate fazele, în toate formele organizatorice, în elaborarea documentelor.“
Nu este în intenţia mea să prezint pe larg volumul România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie…; las cititorilor satisfacţia de a-l consulta şi de a alege ceea ce le convine. Aici am vrut să semnalez apariţia acestuia şi câteva idei găsite în studiile şi documentele de arhivă. Ele stau mărturie pentru perioada de dramatism prin care a trebuit să treacă România după adoptarea Declaraţiei de independenţă din 1964. Uneori era vorba de un război surd, alteori de bătălii publice, aşa cum s-a întâmplat la Helsinki. Sintetizând, obiectivele Bucureştiului au fost: slăbirea la maximum a corsetului reprezentat pentru România de Pactul de la Varşovia, repudierea doctrinei Brejnev care urmărea să consacre dreptul la intervenţie militară în baza teoriei „suveranităţii limitate“, lichidarea blocurilor militare, asigurarea egalităţii reale a statelor indiferent de mărimea lor. Pe scurt, construcţia unui nou edificiu de securitate europeană pe „…un sistem de angajamente ferme din partea tuturor participanţilor (la Conferinţă, n.n.), care să confere fiecărui stat garanţia că se va putea dezvolta liber şi independent, la adăpost de primejdia oricărui act de agresiune ori ameninţare cu folosirea forţei împotriva integrităţii şi unităţii sale teritoriale“ (Nicolae Ecobescu Propunerea României privind crearea Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa).
Aşa a fost convenit la Helsinki rolul OSCE. De atunci, treptate-treptat, s-au schimbat destule. Consecinţele s-au văzut în cazul tratamentului „conflictelor îngheţate“ din Transnistria şi Caucaz, în războaiele din Iugoslavia, iar acum, în dificultatea de a fi găsite soluţii viabile crizei din Ucraina.
Să aşezăm între oglinzi paralele ziua de ieri, ziua de azi.