Intentii

Strapontina, se stie, e acel scaun rabatabil si lipsit de spatar fixat la capatul sirului de fotolii sau de scaune si destinat, in principiu, spectatorilor in plus. Acelora care, dintr-un motiv sau altul, nu au putut intra in posesia unui bilet ori a unei invitatii care sa le asigure un loc confortabil – si care tin neaparat sa vada acel spectacol. Si anume acum, nu data viitoare, când ar avea toate sansele de a obtine un loc mai comod. Cei care stau pe strapontine sunt, de regula, oameni dispusi sa renunte la confortul vizionarii in favoarea bucuriei vizionarii. Prin urmare, e aproape exclus ca ei sa fie critici.
Criticul de teatru are nevoie de confort. Si de o pozitie centrala. Din motive, nu-i asa, profesionale. Pentru ca nu cumva junghiul din sale (cauzat de absenta spatarului, in cazul strapontinei) ori „junghiul“ din suflet (cauzat de situarea ex-centrica) sa-l impiedice sa inregistreze raguseala vaga dar plina de semnificatii din vocea unui personaj, intentia de lacrima din ochiul unei eroine, umbra discreta dar cu o mare incarcatura de semnificatii aruncata de cine stie ce element de decor intr-un moment anume. Prin urmare, e cu neputinta sa ne imaginam un critic de teatru, sau chiar si numai un cronicar, asezat pe o strapontina.
Pentru ca teatrele au intotdeauna grija ca acesti spectatori profesionisti sa beneficieze de conditii optime de vizionare. Mai mult, exista ierarhii in interiorul breslei gazetaresti de care se tine seama la repartizarea locurilor. In fond, si cei ce scriu despre teatru sunt oameni: au si ei amor propriu, vanitate, orgoliu. Fie ca sunt condusi, cu vizibila deferenta, de o plasatoare sau de un secretar literar pâna la locul ce le e destinat, fie ca si-l descopera datorita unei bucati de hârtie pe care sta scris, destul de mare, numele ilustru al beneficiarului ori doar categoricul „REZERVAT“ (mai ales in teatrele din tara, mai ales la festivaluri), cei veniti la teatru ca sa-l comenteze si sa dea verdicte au parte de locuri bune. Si, daca se poate, si de acest mic ritual asimilabil cumva spalatului mâinilor din lighenasul de argint cu apa de trandafiri la ospetele din vechime. Astfel curatat de germenii patogeni ai lumii reale, criticul se poate infrupta linistit din bucatele imaginarului, ce vor fi oferite spiritului sau flamând de absolut.
Si, la urma urmelor, care teatru ar fi dispus sa-i strice „pofta de mâncare“ oaspetelui de onoare, aceluia care se va pronunta asupra calitatii produsului artistic? Oricât ar fi de bun spectacolul, o cronica marcata de indispozitie ar putea sa consemneze excesiv (ori chiar exclusiv) ceea ce nu e in regula: lipsa locurilor de parcare, tinuta sleampata a vreuneia dintre plasatoare, scârtâitul parchetului, tonul   mult prea imperativ prin care se solicita inchiderea telefoanelor mobile (atunci când nu e prea lasciv si, deci, neconvingator) ori absenta acestui anunt etc. etc.
E adevarat, confortul poate avea si dezavantaje. In functie de vârsta, tonus general, dispozitie, beneficiarul poate fi cuprins de acel dulce somn profesional caruia nimeni in lume nu i se poate opune. Si care nu se va lasa alungat (pasager!) decât de excesele vocale de pe scena ori de eventualele aplauze la scena deschisa. Numai ca, in astfel de cazuri, comentariul va fi binevoitor. Cum sa recunosti ca ai atipit sau ca ai dormit tun jumatate de spectacol? Intr-un astfel de caz, sunt sanse mari ca articolul sa fie mai vag, sa mizeze pe generalitati… Dar el va fi in orice caz favorabil, alimentat copios de recunostinta subconstientului pentru starea de bine traita in timpul reprezentatiei.
Semnatarul acestei rubrici a scris despre teatru, cu destula regularitate, pret de un deceniu si jumatate. Uneori de bine, alteori de rau –  dar nicidecum in functie de fotoliul care i-a fost repartizat. Acum, el simte nevoia sa se aseze la margine – si sa bârfeasca in marginea teatrului. Isi doreste disconfortul strapontinei. In fond, o strapontina e o jumatate de loc. (Pentru un ins corpolent, precum subsemnatul, chiar mai putin!) De aceea, ea are darul sa impiedice instalarea confortului caldut, pagubos, adormitor. Disconfortul e, daca vreti, bârna din ochiul propriu care iti da o stare de tâfna permanenta, de atentie marita fata de paiele din ochii celor asezati comod, a atipitilor intru teatru. „Strapontina“ isi propune asadar sa ridice disconfortul la rang de criteriu de alegere a temelor. In plus, perspectiva pe care ti-o da situarea marginala e mai propice unui anumit câmp al observatiei. Cel asezat la mijloc de rând e observat –  fie ca-si savureaza sau nu conditia de centru al atentiei, de obiect al observatiei. Ceea ce se ofera cu precadere ochilor sai e scena. Cel asezat la extremitate observa mai bine ceea ce e in jurul scenei. Capatul de rând e locul ideal pentru cel interesat de ceea ce se petrece in preajma scenei, sa cârteasca, sa bârfeasca, sa vada si sa amendeze atitudini, gesturi, fapte, vorbe si intâmplari de tot felul. Uneori, ocupantul strapontinei poate fi acaparat si de cele ce se petrec pe scena. De un personaj, de o idee regizorala, de o rezolvare aparte, un detaliu iesit din comun. Dar locul nu ii permite sa urmareasca intregul spectacol suficient de bine incât sa produca o cronica de spectacol.
Apare insa o problema. Niciun teatru nu va repartiza o jumatate de loc cuiva venit sa scrie la gazeta. Pentru ca un ins care-si face publice opiniile sa se poata aseza pe o strapontina, el trebuie sa mearga la teatru incognito. Deghizat – de ce nu? –  in … dumneavoastra. Pentru ca, dupa aceea, sa ne asezam impreuna la bârfe in spatiul confortabil al acestei pagini.