Sorin Adam Matei, Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Editura Compania, Bucureşti, 2004
O carte care a produs un impact considerabil asupra mediului intelectual românesc, expunându-i carenţele, asimetriile şi izolaţionismul elitist, Boierii minţii încă are multe de oferit. Se impune astăzi, la un deceniu de la prima ediţie a cărţii, o reconsiderare per ansamblu a primei lucrări care a reuşit realmente să scurtcircuiteze hegemonia culturală a dreptei conservatoare româneşti.
O scurtcircuitare pe coordonate liberale, nu de stânga, aşa cum s-a încercat bagatelizarea proiectului în primul rând chiar de către boierii minţii, al căror vid argumentativ este compensat ludic prin intermediul jovialităţii, umorului şi anecdotei. Un astfel de liberalism, de bun-simţ, cum este numit astăzi, este departe de a alcătui o masă critică în România. În schimb, acest tip de liberalism, coroborat cu eforturile de pionierat ale Editurii Idea din Cluj-Napoca în ceea ce priveşte inserarea în spaţiul public a ideilor venind dinspre stânga democratică – au reuşit să ridice importante semne de întrebare asupra reţelelor de putere care structurează câmpul cultural românesc. Ulterior, chestionările şi poziţionările critice faţă de elita intelectuală românească, respectiv faţă de tipul de organizare socială profund injust care îi face posibilă poziţia privilegiată, au continuat cu succes. Aşa că, la unsprezece ani de la apariţia primei ediţii a cărţii, putem spune că hegemonia culturală exercitată de către boierii minţii s-a atenuat simţitor, transformându-se într-o dominaţie culturală. Dreapta conservatoare ocupă încă un loc central în cultura (şi în politica) românească, dar nu se mai confundă, ca în anii 1990, cu această cultură.
Demersul lui Sorin Matei este unul de anvergură. Izolaţionismul elitist al intelectualilor români nu este deloc un fenomen recent, produs după 1989, ci are rădăcini adânci în modernitatea embrionară a secolului XIX. Paşoptiştii, de exemplu, în ciuda criticii substanţiale pe care au adresat-o statu-quo-ului conservator, au reprezentat la rândul lor un curent intelectual (şi politic) determinist, romantic, naţionalist şi – în măsura în care promovau o atitudine paternalistă, depreciativ-protecţionistă la adresa păturii rurale care alcătuia majoritatea covârşitoare a populaţiei – conservator. Numai „eroii“ naţiunii erau capabili să o lumineze şi să o conducă, pe coordonate europene, înspre inevitabilul progres. „Adevăraţii indivizi, în concepţia romantic-paşoptistă, sunt rari şi extraordinari. Ei nici nu aparţin cu totul regimului omenesc. Sunt mai degrabă nişte semizei, meniţi să unească spaţiul terestru, al vieţii cotidiene, cu cel sacru, al Istoriei cu majusculă şi al sensului vieţii“ (p. 68). Liberalismul paşoptist era subsumat integral ideii metafizice de naţiune, singura realitate capabilă să ofere libertate individuală. Organicismul şi elitismul acestui tip de liberalism sunt deci indeniabile. Dar, mai important, „această mentalitate, inventată sau consolidată în România de paşoptişti, a devenit nu numai o credinţă populară, ci şi parte a etosului intelectual românesc. Ideea că lumea este împărţită în genii şi admiratorii lor stă la baza fenomenului «grupurilor de prestigiu». Grupurile intelectuale româneşti au fost şi sunt adesea structurate pe modelul geniului înconjurat de admiratori. Acest model favorizează promovarea culturală nu pe criterii obiective de valoare, măsurate prin popularitate sau vandabilitate, ci prin acceptarea şi «ungerea» geniilor de către alte «genii», o situaţie mai mult feudală decât modernă“ (pp. 73-74). O situaţie de-a dreptul „paramodernă“, în care modernitatea per ansamblu care circumscrie proiectul de dezvoltare al României coexistă cu astfel de situaţii atipice, medievale, tocmai în cadrul grupurilor intelectuale care clamează cel mai vocal apetenţa pentru liberalism, dezvoltare sau modernizare (vezi o excelentă analiză operată de Ciprian Şiulea asupra lucrării lui Horia-Roman Patapievici Omul recent, în volumul său Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România, Editura Compania, 2003, pp. 157-184).
Mai departe, nici junimiştii nu scapă de critica lui Matei. Conservatorismul junimist, diferit de conservatorismul reacţionar, dar şi de liberalism, acceptă ideea de progres, dar o sufocă prin taxarea ei drept formă inadecvată fondului cultural şi mental românesc. Ca soluţie pentru rezolvarea decalajului de dezvoltare a ţării în raport cu Occidentul este prevăzută ideea „tehnocraţiei“, grup specializat de intelectuali care ar cunoaşte cu adevărat necesităţile României, fără a putea fi compromişi de jocurile de interese pur „politicianiste“. Refuzând înţelegerea politicii drept o confruntare de poziţii şi de interese fie colective, fie individuale, abordare care pentru junimişti nu poate fi altceva decât „politicianism“, junimismul reproduce ideea nefastă de elită conducătoare menită să gestioneze prezentul şi viitorul românilor.
Un gânditor cu adevărat modern este considerat Constantin Dobrogeanu-Gherea. Fapt cu atât mai lăudabil cu cât acesta din urmă este un socialist convins, ideologie care nu este neapărat pe placul autorului, el însuşi fiind un liberal convins. Prin argumentarea în favoarea industrializării, prin insistenţa, contrar teoriei marxiste clasice, asupra faptului că, în ţările periferice, suprastructura influenţează considerabil structura (formele oferindu-şi astfel fondul, nu invers), prin internaţionalismul său declarat şi prin respingerea atât a narodnicismului rus, în ciuda faptului că acesta era la rândul său un evreu care emigrase din Rusia, dar şi a bolşevismului – Gherea poate fi considerat, susţine autorul, „o punte pentru celelalte şcoli de gândire româneşti, întemeind marea coaliţie socială care a permis atât Unirea românilor la 1918, cât şi reforma agrară contemporană ei“ (p. 150). De o astfel de „punte“ intelectuală am avea mare nevoie şi astăzi, la un secol de la Marea Unire.
De la paşoptism şi până la binecunoscuta „şcoală de la Păltiniş“, intelectualii români au urmat, mai mult sau mai puţin nuanţat, acelaşi traseu al integrării într-unul dintre grupurile de prestigiu ale momentului, grupuri exclusiviste, opace, puţin sau deloc predispuse la dialog, funcţionând în baza impunerii unui adevărat monopol asupra canalelor de informare şi de formare culturală şi, mai grav, iresponsabile social, în ciuda faptului că pretind tocmai contrariul. Cum s-a ajuns aici? „Fascinaţia intelectualilor români pentru controlul şi manipularea puterii – fără a fi originală – este legată de rolul pe care intelectualii l-au jucat în modernizarea ţării. Închistarea lor în grupurile de prestigiu se datorează faptului că, pentru o vreme, ei au fost singura forţă socială care a contat în România. Intelectualii au transformat această insularitate într-un cod social, preluând idei despre cum «trebuie organizată lumea» (ierarhic, elitar) atât de la predecesorii lor, boierii, cât şi de la contemporanii lor vest-europeni, mai ales de la romantici şi pozitivişti“ (p. 8).
La un deceniu de la apariţie, Boierii minţii rămâne o carte de referinţă în cultura critică aflată în plin proces de emergenţă, mai ales după anul 2000. Ideile sale centrale au fost extinse prin intermediul altor două proiecte notabile – Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului e de preferat „elitei“ intelectualilor publici, un volum colectiv apărut în 2010 la Editura Corint, respectiv Idei de schimb, cu subtitlul Cum ar fi dacă grija intelectualilor ar fi pedagogia, nu teologia, a politicienilor canalizarea satelor, nu terminarea doctoratelor, iar a clerului iubirea aproapelui, nu a trecutului, volum conţinând publicistica autorului şi publicat un an mai târziu la Editura Institutul European. Alături de volumul de referinţă, ambele trebuie avute în vedere pentru oricine încearcă să descifreze hăţişul întortocheat al relaţiilor de putere şi de subordonare care configurează actuala cultură română, pentru care dialogul, polemica şi competiţia pur meritocratică rămân, din păcate, veritabile necunoscute.