Intamplari si povestiri din tenis (2)

Patrick Proisy vadeste un adevarat cult pentru marginali, declasati, ghinionisti si loseri. Însa nu fata de orice „ratat“ se manifesta simpatia, aderenta afectiva si admiratia celui care a scris excelentul volum „Destinele de necrezut ale eroilor tenisului“. Proisy are criterii personale, intuitia lui se misca pe terra ferma. El îsi alege acei eroi de plan secund care, într-un sens si cu deplina legitimitate, ar putea revendica oricând prim-planul scenei – prin valoare, performante si conduita morala. Cert, printr-o tarie de spirit proprie doar marilor campioni.
Dintr-un asemenea „insectar“ privat, fireste, nu avea cum sa lipseasca fabuloasa figura a baronului Gottfried von Cramm, pe numele sau întreg Gottfried Alexander Maximilian Walter Kurt Freiherr von Cramm (1909, Nettlingen –1976, Cairo). O figura însa tragica, cu o soarta deloc de invidiat. Contrar personajului goethean si în raspar cu reconstituirea moderna înfaptuita de Thomas Mann în „Doktor Faustus“, von Cramm a refuzat sa faca pactul cu Necuratul, nu a semnat cu propriu-i sânge nici un contract damnat, si-a pastrat nepatate onoarea si blazonul, însa pentru aceasta libertate, civica si morala deopotriva, a platit cu vârf si îndesat. Dar cine a fost acest german fantezist, sfidator la adresa stereotipului care impune figura rigida, cenusie si previzibila a teutonului pur sânge?
Ei bine, baronul s-a dovedit un atlet desavârsit, un artist al tenisului si, probabil, unul dintre cei mai îndragostiti sportivi de disciplina în care a stralucit prin gratia destinului si talent propriu. El însa poate doar cu greu fi citat printre rasfatatii sortii, caci nici pe teren, nici în afara sa aristocratul german nu poate fi considerat un om norocos.
Întâi, el a disputat trei finale consecutive la Wimbledon (1935-1937), dar le-a pierdut pe toate. (În epoca moderna, doar Ken Rosewall se poate lauda cu patru runde finale necâstigatoare!) S-a revansat o singura data pe vrajmasa iarba londoneza de la „The All England Lawn Tennis and Croquet Club“, câstigând trofeul la dublu mixt, în 1933, alaturi de compatrioata sa, Hilde Sperling. Nici la Australian Open norocul nu i-a surâs, în ciuda celor doua calificari ale sale în finala (1938, la simplu si dublu). La New York, neamtul cu sânge albastru pierde în ultimul act la simplu în 1937 la Forrest Hills, dar se consoleaza la aceeasi editie cu trofeul în proba de dublu masculin. În schimb, Parisul i-a oferit mai mereu o buna sansa acestui ghinionist par excellence. Gottfried baron von Cramm s-a impus la Roland Garros de doua ori la simplu, în 1934 si 1936, a mai disputat o finala la Porte d’Auteuil, în 1935, iar la dublu-baieti a triumfat în 1937.
În Europa lucrurile mergeau însa din ce în ce mai prost, national-socialistii îsi faceau mendrele în Germania iar nazismul începea sa se lateasca deja asupra continentului. Fireste, nici sportul alb nu avea cum sa scape de funesta umbra bruna. În 1936, popularul campion german refuza sa strânga mâna Führerului în public, caci îi dispretuia pe acesti parveniti violenti ce se itisera pe prima scena a vietii sociale din tara sa. Avea sa fie un gest pe care aristocratul îl va plati teribil de scump… însa nu chiar imediat. Hitler si acolitii lui aveau nevoie de efigii onorabile, care sa acrediteze extra muros noul regim politic german. Von Cramm se numara printre acesti ambasadori ai noii Germanii în lume – chiar daca fara voia sa si fara un mandat special în acest sens.
În 1935 spilcuitul nobil calcase deja pe bec, printr-un gest dictat de liberul lui arbitru, însa dezavuat vehement de conducerea nazista a Reich-ului: în finala interzonala a Cupei Davis, disputata contra echipei Statelor Unite ale Americii, în clipa când avea match-point împotriva lui Don Budge, Gottfried von Cramm îl anunta pe arbitrul de scaun ca mingea îi atinsese în treacat racheta, aspect ce scapase complet tuturor arbitrilor si spectatorilor! Fireste, liderii bruni au fost „dezgustati“ de acel gest de o superba sportivitate, care a costat Germania locul în challenge-round. Tot de la o partida din Cupa Davis jucata contra marelui Donald Budge avea sa i se traga nefericirea lui Gottfried… era în 1937, Germania înfrunta team-ul american, cei doi super-campioni ai epocii ajunsesera în mansa a cincea, dupa o disputa de-a dreptul titanica, iar germanul conducea cu 4-1. Budge a dovedit cu acel prilej ca nu degeaba a fost primul tenisman din istorie care a realizat Marele Slem, cucerind toate cele patru mari turnee (Melbourne, Roland Garros, Wimbledon si Forrest Hills) în decursul unui an calendaristic (1938), caci iancheul a izbutit sa revina si sa se impuna cu 8-6, într-una dintre cele mai dramatice partide din istoria Cupei Davis!
Se spune ca în pauza dintre ghemuri, la scorul de 4-1 în favoarea baronului, un aghiotant i-a trasmis acestuia ca Führer-ul telefonase personal la stadion, transmitându-i ca asteapta de la tenisman victoria… Din acel moment lui Gottfried nu i-a mai iesit absolut nimic!
Întors acasa, în Germania, elegantul dandy aristocrat va fi arestat sub penibila acuzatie de homosexualitate si pervertire a moralei ariene, comparând în fata unui tribunal nazist ce avea sa-l condamne la închisoare! Mai vechea lui relatie cu actorul evreu Manasse Herbst a servit drept pretext acestei infame facaturi juridice. El a mai fost acuzat si de raporturi contra naturii cu un atlet francez, în timp ce-si „ignora ariana sotie“. Internat într-un ospiciu datorita unui colaps nervos, aristocratul va fi închis imediat dupa ce si-a revenit din depresie.
Ramas fara adversar de calibru, Don Budge se va impune în 1938 în toate competitiile importante. La Paris, dupa ce americanul ridicase deasupra capului „Cupa Muschetarilor“, marele violoncelist Pablo Casals i-a cântat proaspatului campion vreme de trei ceasuri într-un tête-à-tête consumat într-un rafinat salon al Turnului Eiffel… Se spune ca artistul l-ar fi rugat pe campionul american sa intervina pe lânga Departamentul de Stat astfel încât în urma demersurilor diplomatice von Cramm sa fie eliberat!
Însa Don avea memorie buna, era curajos si mai ales nu avea de gând sa-si abandoneze prietenul aflat în mare nevoie. El a initiat o scrisoare publica adresata lui Hitler, semnata de douazeci si cinci de personalitati ale sportului american în favoarea eliberarii din detentie a lui Gottfried von Cramm. Amplificându-se presiunea internationala, mai ales cea din spatiul anglo-saxon, seful nazist va ceda, semnând decretul de eliberare…
Iesit din închisoare, gloriosul tenismen nu mai era decât o umbra. Din mândrul si simpaticul aristocrat de odinioara nu mai ramasese decât amintirea. Sfarâmat psihic, debusolat, fara repere, von Cramm a disparut efectiv din tenisul de top al Europei interbelice. Germania nu-i mai permite sa ia startul nici la Roland Garros, nici la Wimbledon. Mai mult, semn ca tartorii bruni nu i-au uitat (si iertat) fronda, Gottfried von Cramm va fi înrolat si trimis direct pe frontul de Rasarit. Patriot, baronul îsi va face datoria, savârsind admirabile fapte de eroism si, ceea ce era si mai important, supravietuind prapadului suferit în cele din urma de Wehrmacht. El a facut parte din celebra „Hermann Goehring Division“ si a primit Crucea de Fier.
S-a întors acasa dupa razboi, iar pasiunea pentru tenis l-a condus spre câstigarea a doua titluri de campion national, în 1948 si 1949, în ciuda faptului ca depasise vârsta de patruzeci de ani. Tenis de nivel înalt va juca pâna în 1953, caci activeaza în echipa de Cupa Davis a Germaniei Federale, recordul sau de partide câstigate fiind valabil si astazi. Va fi numit adminstrator al Federatiei germane de profil, apoi devine presedinte al importantului club Rot Weiss Berlin.
În 1977 va fi inclus, post mortem, în Hall of Fame, la un an dupa ce s-a stins violent, într-un accident de masina la Cairo, în Egipt. Gottfried von Cramm a iubit enorm Roland Garrosul si a declarat în numeroase rânduri ca acesta era turneul sau preferat. Daca istoria nu ar fi fost prea dura cu el, probabil ca palmaresul sau ar fi fost cu mult mai bogat. Oricum, faptul ca s-a duelat de la egal la egal cu doi monstri sacri ai tenisului, Fred Perry si Don Budge, spune multe despre talentul iesit din comun al acestui german mai fantezist decât multi latini…