Sondajul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi al Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie privitor la percepţiile şi atitudinile cetăţenilor români referitoare la discriminare realizat în anul 2013 dă la iveală faptul că 75% dintre români consideră că nu au fost discriminaţi NICIODATĂ.
Trebuie să recunosc cã m-au trecut fiori reci pe şira spinării când am citit acest procent. Sondajul are mai multe aspecte interesante – printre care faptul că 26% dintre români nu au citit NICIODATĂ vreo carte, 19 % nu au citit NICIODATĂ vreun ziar, 58 % nu au călcat vreodată într-o sală de cinema – dar mă voi opri strict la interpretarea acestui răspuns absolut halucinant. Evident trebuie respinsă din start ideea că românii nu ar fi discriminaţi sau că nu se simt discriminaţi, dovadă stând faptul că în acelaşi sondaj 59% dintre români cred că fenomenul discriminării este o problemă reală în România, care se manifestă des şi foarte des (67%). De asemenea, 59% dintre români se confruntă cu probleme legate de venituri mici, lipsa locurilor de muncă şi sănătate, adică tocmai motive importante de discriminare în viziunea aceloraşi respondenţi.
Cum se explică inadvertenţa din răspunsurile românilor? O primă explicaţie este dată de confuzia şi lipsa de educaţie (în principal educaţia privitoare la drepturile pe care le au). Românii ştiu de discriminare din auzite, de pe la televizor, aproape unicul lor mijloc de informare (şi de divertisment). Este o noţiune de cultură generală, nepractică, cu care nu prea au ce face în viaţa de zi cu zi. Stă mărturie răspunsul la întrebarea imediat următoare: „Dacă aţi fi discriminat, ştiţi ce trebuie să faceţi din punct de vedere legal?“ 64% dintre români nu ştiu ce să facă, adică un procent extrem de apropiat de acela al celor care consideră că nu au fost discriminaţi niciodată. Dacă nu ştii ce să faci când eşti discriminat, atunci nici nu o să te simţi vreodată discriminat, căci memoria nu reţine decât ceea ce-i foloseşte. Acesta este şi scopul premeditatei menţineri în ignoranţă a românilor cu privire la drepturile şi libertăţile lor. Lipsind categoria mentală, românul nici nu mai vede fenomenul, nu îl simte, nu îl poate percepe. Nu are cum să se simtă nedreptăţit din moment ce nu ştie că i se face o nedreptate faţă de care ar trebui să reacţioneze. Lipseşte o cultură a drepturilor omului în România, oamenii sunt ţinuţi într-un întuneric binefăcător… pentru autorităţi care, astfel, sunt scutite de acte de revoltă, de reclamaţii, de plângeri. Un popor obedient pe care incultura de stat îl face şi mai supus. Au trecut multe veacuri până când oamenii să înveţe că nu e drept să fie puşi în lanţuri, vânduţi, bătuţi sau omorâţi. Până când nu au fost învăţaţi că li se face o nedreptate le lipsea sentimentul nedreptăţii, ba chiar, dimpotrivă, umiliţi şi schingiuiţi fiind, scuipaţi şi omorâţi – puteau avea chiar sentimentul contrar, al vinovăţiei proprii, al îndreptăţirii călăilor. Eroi civilizatori în această privinţă au fost acei aleşi care, după ce au ieşit din peşteră, s-au întors şi i-au făcut, încetul cu încetul, pe cei rămaşi înăuntru să simtă, să cunoască şi să re-cunoască răul în care trăiau şi să lupte împotriva lui ieşind la lumina binelui. Adevăraţi maeştri ai gândirii negative, aceştia îi educau pe oameni să fie cârcotaşi, revoltaţi, nemulţumiţi, să-şi ceară drepturile, să nege ordinea lucrurilor. Dimpotrivă, elita noastră intelectuală îi învaţă pe români că nu sunt buni de nimic, că nu merită decât ceea ce au, pornind de la conducători, că sunt proşti, leneşi, hoţi, că ar trebui să mulţumească pământului că îi mai susţine. Elitarii noştri se cutremură la gândul că s-au născut în România şi că poartă numele de român. Îmi vine în minte cazul lui Mircea Cărtărescu care, deşi nu are succes literar şi deci nu există decât în România, se tânguieşte în fiecare pagină din jurnalele sale de nenorocul de a fi român. Dar ca el sunt mulţi, foarte mulţi elitari români…
A doua explicaţie ţine de faptul că românii au învăţat, în urma unei milenare oprimări, un comportament asigurat – acela al revoltei „de bucătărie“. Nefiind chiar tâmpit, aşa cum îl cred elitarii, românul îşi dă şi el seama că lucrurile nu merg bine în România (77% conform sondajului actual), că discriminarea este o problemă actuală (59%). Dar românul a învăţat că singura formă acceptată social de exprimare a nemulţumirii sale este murmurul „general“, „abstract“. Înjurătura lui preferată este înjurătura de general. Aşa, în general, el poate să afirme fără probleme că lucrurile merg prost şi că discriminarea este o problemă actuală, dar dacă i se adresează personal întrebarea, românul dă repede înapoi, se sperie să nu cumva să aibă probleme cu autoritatea, cu „foncirea“ sau cu cine ştie cine, şi zice fără să stea pe gânduri: „nu, eu nu am fost niciodată discriminat“, „nu, eu nu am nicio problemă cu asta.“ Abia aşteaptă însă să plece intervievatorul ca să scuipe cu obidă în ţărână şi să înjure stăpânirea cu colegii de ţuică şi de suferinţă. Stăpânirea, viaţa, destinul, nu rareori chiar pe Cel făr de Început… Românii trebuie să înveţe să treacă de la lamentaţie la reclamaţie, de la jale la acţiune, de la doină la demonstraţie. În acest sens consider că variantele de răspuns la întrebarea „dacă ar fi să fiţi supuşi unui act de discriminare, ştiţi ce aţi face?“ sunt irelevante. Sunt convins că dacă le-ar fi avut în lista de răspunsuri, majoritatea celor care au spus că totuşi ar face ceva ar fi bifat ca modalităţi specifice de acţiune „lacrima“ sau „fluierul“, „jeluirea“ sau „doinirea“. Strict legată de înjurătura de general este atitudinea de evitare a incriminării nedreptăţilor punctuale cu care se confruntă, o pronunţată tendinţă de a universaliza – şi astfel de a escamota – abuzurile concrete cu care se confruntă. Românii trebuie să înveţe că dacă X sau Y le-au făcut o nedreptate, atunci plângerea trebuie formulată şi îndreptată împotriva lui X sau Y, şi nu împotriva destinului, vieţii, României sau a lui Gebeleizis.
Aş aminti, în final, faptul că ne(re)cunoaşterea discriminării te face apt nu doar pentru a-i cădea victimă, fără să ştii, ci de a te face tu însuţi agent al discriminării, de a discrimina tu însuţi, din ignoranţă. Un exemplu personal, interesant tocmai prin faptul că se petrece la vârste mici. Am predat la un moment dat logică şi argumentare la un liceu privat. După ce se sună de intrare, apare un elev muşcând cu poftă dintr-un sandwich şi cerându-mi permisiunea să-şi continue ingurgitarea în timpul orei, scuzându-se că n-a avut timp să-l mănânce în pauză întrucât a stat de vorbă cu „domnul director“. Micuţul săvârşea, fără să ştie, un act de discriminare. Criteriul de care se folosea în distingerea celor două cauze era arbitrar, neimportant, nelegitim: mâncatul în faţa unui profesor este nepoliticos ca atare, indiferent de funcţia pe care ar deţine-o, temporar, şi deseori pe alte criterii decât cele strict profesionale. Elevul meu se pregătea însă pentru viaţă: o viaţă în care avantajarea persoanelor „cu funcţie“ este de la sine înţeleasă. O viaţă în care slugărnicia şi lipsa de respect fac casă bună în sufletul uneia şi aceleiaşi persoane.