„Cine l-a vazut pe acest barbat“? Astfel suna textul unui anunt însotit de o fotografie – tiparite modest, pe o coala A4, de genul celor afisate prin masini, pe câte un stâlp, pentru a face cunoscuta disparitia de acasa a cuiva, de obicei un copil sau o persoana mai în vârsta. Tot într-un autobuz l-am vazut si eu, în cel care ne transporta de lânga hotel la festival. Barbatul din scrierea de mai sus era nimeni altul decât Terrence Malick, în singura poza ce i se cunoaste. Întrebarea era, desigur, retorica. Unde sa-l vezi? Cine nu stie ca cineastul este celebru, printre altele, si prin refuzul lui de a se arata, fie si în fata unui fotograf, de unde si rularea aceluiasi vesnic portret (zâmbaret, cu barba si palarie), în toate împrejurarile? Umbla, totusi, zvonul ca s-ar fi lasat pozat pe platourile filmului la care lucreaza în prezent. Cine stie, poate într-o buna zi se va încumeta sa se faca si vazut. Deocamdata, nu a fost cazul, dar anuntul mai sus evocat si-a îndeplinit datoria publicitara. Sau macar ne-a smuls un zâmbet. Ori ne-a întarit banuiala ca ceva-ceva se petrece cu misteriosul artist. Sa fie prezent, într-o competitie la o distanta de numai un an? Abia în 2011 a fost la Cannes cu „The Tree of Life“ si iata-l acum la Venetia, cu „To the Wonder“. El, care a înregistrat recordul de a lasa sa treaca douazeci de ani între doua filme („Days Heaven“ – „The Thin Red Line“). Este lesne de înteles nerabdarea/ curiozitatea cu care era asteptata noua sa creatie. Nu a fost prima data când, la un festival, aplauzele s-au amestecat cu fluieraturile. Daca, asemenea unei potiuni insuficient de puternice, magia lui Malick nu-si produce efectul asupra spectatorului, nu e nimic de facut. Inutila asteptarea a unei explozii, a unei ruperi a ritmului pot deveni agasante. Probabil ca nu ne este usor sa admitem ca cineastul s-a instalat într-o alta etapa a creatiei, în care raporturile fiintei umane cu universul sunt primordiale. În „Arborele vietii“ istoria unei familii avea umilitatea aschiei divine care suntem, în fapt, cu totii, din moment ce am fost aruncati/ nascuti din marea învolburare cosmica. Dihotomia narativa de pe ecran, cosmogonie – expunere epica, desi acceptata nu fara îndoieli sua reticente, nu a împiedicat coagularea finala a starilor, a sentimentelor. În „To the Wonder“, în ciuda detasarii unei povesti – doi îndragostiti se gasesc, se despart, se regasesc – totul este flou, oamenii par ca-si viseaza vietile, nu le traiesc. Din când în când cineva, sau mai degraba ceva indefinibil îi trezeste. Par ca tânjesc dupa o minune, „The Wonder“ din titlu chiar asta vrea sa zica, minunea, dar ea are si o trimitere directa, acesta fiind si numele cu care cândva era slavita în Franta insula stâncoasa din Normandia, „minunea Vestului“. Pe acolo i-au purtat pasii si pe eroii nostri, ca pe niste turisti obisnuiti, el, Neil, american (Ben Affleck), ea, Marina – frantuzoaica de adoptie. Surprinde la un cineast atât de sofisticat, cum ni se înfasiseaza Malick cel din ultima vreme, aceasta asociere destul de lejera, la îndemâna oricui, între concretul minunii geografice si imposibilul vis de armonie al eroilor. Sunt împreuna dar sunt si departe, strategia voice over, cea care vorbeste în cea mai mare parte a filmului în numele protagonistului, amplifica efectul de înstrainare, singuratate, de imposibilitate a rostirii trairilor. Ben Affleck daca scoate câteva replici. Gratioasa Olga Kurylenko, fosta top model, fosta „fata Jamess Bond“, mai mult danseaza decât merge, urmarita de o camera care pare a se învârti în cercuri. La un moment dat fiecare vorbeste în propria limba, femeia în ruseste, preotul latin (Javier Bardem) dezamagit, care nu mai recunoaste chipul lui Dumnezeu în suferinta umana se exprima în spaniola. Ca în filmele lui Bergman, Dumnezeu este mut. Fiecare cu singuratatea lui. „To the Wonder“ poate fi vazut si ca un film despre iluzie (vazut de departe, Mont Saint-Michel, „Minunea“, pare o himera, dar si unul despre ineluctabila solitudine, îndulcita sau suportabila atâta vreme cât omul nu uita sa deschida ochii asupra naturii pe cât de generoase, pe atât de misterioase. Prin ea, apartinem divinitatii). Directorul de fotografie de origine mexicana Emmanuel Lubezki, (colaborator si la „The Tree of Life“), sustine gândurile nemarturisite ale eroilor prin splendide imagini ale vastitatii naturii – lanuri de grâu însorite, ape, valurile marii – materie ce poate fi atinsa si personajele chiar au voluptatea acestei atingeri, ca într-o comuniune, potentata si de muzica extrasa din Berlioz, Haydn, Respighi, Ceaikovski, Wagner, încât nu mai stim, bunaoara, daca femeia i se adreseaza barbatului iubit (al carui nume nu este pronuntat niciodata, îl stim doar de pe generic) sau Celui de Sus, atunci când spune: „Nou nascuta. Deschid ochii. Ma topesc. În noaptea cea vesnica. O scânteie. M-ai scos din întuneric. M-ai adunat de pe pamânt. M-ai readus la viata“. Am încercat sa pastrez punctuatia, care nu poate fi a unui dialog „firesc“, ci a unei închinari. Cum sa lipesti toate astea pe o poveste risipita, cu un barbat si o femeie care se iubesc, se despart, o iau de la capat, nestiind nici ei bine ce vor? Cred ca aceasta asteptare, vana în esenta, a deranjat. Criticii (de spectatori nu mai vorbesc) nu erau pregatiti sa reia experienta din the „Tree of Life“, cu un grad de consistenta în minus si unul de încâlceala în plus. Printr-o pura coincidenta, s-au întâlnit în competitie Malick, cu un film în care palpita misterul divinitatii si Paul Thomas Anderson cu unul despre respingerea acesteia din urma si înlocuirea ei cu seductia la limita manipularii, „The Master“. Zvonurile avant-festival se învârteau în jurul ideii unei inspiratii pur scientologiste, parareligia adoptata de celebritati ale Hollywoodului precum Tom Cruise, John Travolta. Asociatii se pot face, autorul nu le respinge, marele actor care se dovedeste din nou a fi Philip Seymour Hoffman aminteste de fondatorul Ron Hubbard, dar suntem departe de a ne afunda în complicatiile „Dianeticii: Stiinta moderna a sanatatii mentale“, promisa de cartea cu acest titlu, la începuturile anilor ’50. La conferinta de presa, Anderson a marturisit lunga geneza a filmului, i-au trebuit ani pâna sa gaseasca miezul uman al confruntarii de pe ecran: „Pâna la urma, relatia dintre cei doi protagonisti este una de dragoste, istoria se dovedeste plina de întâlniri între un mentor si un discipol“. Din fericire, filmul opune rezistenta acestei fraze reductive. Întâlnirea nu are în centrul ei „un mentor si un discipol“. „The Master“, întruchipat de Hoffman, acopera ambele sensuri, este stapân si maestru. Marinarul Freddie Quell (Joaquin Phoenix) devastat de ororile înfruntate în cel de al doilea razboi, ramas cu mintea tulburata, fara casa, cu o mama la ospiciu si un tata alcoolic mort, vagabondând de colo colo, gaseste în predicatorul Cauzei, Lancaster Dodd, cunoscut întâmplator, un surogat de ocrotire: „Vei fi cobaiul, dar si protejatul meu, nu trebuie sa te încrunti în timp ce îti voi adresa întrebari ce te vor ajuta sa elimini emotiile negative. Viata ta este un razboi. Calatorim printre placere si durere, pentru a deveni stapânii propriei vieti“. Acestea fiind zise, filmul va fi luat în stapânire de cei doi extraordinari actori. Aproape ca uiti restul – si sunt destule întâmplari – obsedati de jocul lor între atractie si respingere, afectiune si ura, speranta si neîncredere. Nu am vazut de mult, daca ma gândesc bine cred ca de la Montgomery Clift, atâta durere a neputintei, dar si salbaticie, pe chipul unui actor, asa cum a venit acum, în fata noastra, Joaquin Phoenix. Zbaterea lui în cautarea unor raspunsuri pare o suferinta insuportabila, ce vine din rarunchi. Un animal salbatic prins în capcana. Nu are cum sa ramâna mult acolo, simtim ca va trebui sa fuga, sa se rupa de farmecul pervers al maestrului-stapân, de privirea aceea a omului în aparenta multumit, dar despre care nu poti sti ce mai pune la cale. As putea insista asupra multor scene de bravura din jocul lui Phoenix, dar ma voi multumi cu una singura, în aparenta nu cea mai importanta. Marinarul vrea sa dea de urmele fostei iubite, Doris, afla ca s-a maritat cu un oarecare Jim Day. Sta putin, nu pare impresionat, se mai gândeste, dupa care îi spune gazdei la usa careia batuse: „Adica acum o cheama Doris Day“? Normal, ar fi trebuit sa râdem, auzi, sa se numeasca precum celebra vedeta, dar mirarea actorului ia forma unei rani. Înca una. Ne-a înghetat orice zâmbet. Filmarea în formatul 70 mm nuanteaza totul, de la rictusul amar al lui Phoenix la unduirea peisajului. Toata presa a remarcat imaginea semnata de directorul de fotografie Mihai Malaimare-jr. care a atras atentia dupa colaborarea cu Coppola :„Din punct de vedere vizual“ – scria „Hollywood Reporter“ – „«The Master» respira prospetime, este splendid, aproape hipersenzorial. Elemente picturale precum apele oceanului, lumina înserarilor timpurii sunt vibrant magnificate de aparatul mânuit cu maiestrie de operatorul Mihai Malaimare-jr. (…) Dupa toate standardele, filmul este o sarbatoare“. „Leul de aur“ era prin preajma, dar juriul condus de Michael Mann a împartasit parerea unanima a criticii, a spectatorilor: cei doi actori nu putea pleca fara Cupa Volpi. Iar regulamentul festivalului (cunoastem legea de la Cannes) nu îngaduie cumulul, atunci când este vorba de premiul suprem. Drept care lui Anderson i-a revenit Premiul pentru regie, respectiv „Leul de argint“.
Autor: MAGDA MIHAILESCUApărut în nr. 392