Despre Marx, revoltele studentesti, noua stânga & co.
Pe 1 octombrie s-a stins din viata Eric Hobsbawm, unul dintre cei mai importanti istorici contemporani, cunoscut intelectual public si autorul unor carti de referinta precum: „Era Extremelor. O istorie a secolului XX. 1914-1991“; „Era Revolutiei. 1789-1848“; „Era Revolutiei. 1789-1848“; „Era Capitalului. 1848-1875“; „Era Imperiului. 1875-1914“.
Publicam mai jos unul din ultimele lui interviuri, acordat în 2011, la 94 de ani, cu ocazia aparitiei cartii „How to Change the World: Tales of Marx and Marxism“, unuia din reprezentantii tinerei generatii, Tristram Hunt*, deputat laburist in Parlamentul Marii Britanii.
Parcul Hampstead Heath din înverzita regiune nordica a Londrei se mândreste cu faptul de a fi jucat un rol în istoria marxismului. Pentru ca în acest parc, duminicile, Karl Marx iesea împreuna cu familia sa, urca Dealul Parlamentului, recitând din Shakespeare sau Schiller, într-o dupa-amiaza de picnic si poezie.
În timpul saptamânii, se întâlnea cu bunul sau prieten Friedrich Engels, care locuia în apropiere, pentru o plimbare scurta pâna la rondul unde „vechii londonezi“, cum li se spunea, taifasuiau despre Comuna din Paris, a Doua Internationala si esenta capitalismului. Astazi, pe o straduta îngusta care pleaca fix din la acel rond, aspiratiile marxiste sunt si astazi însufletite în casa lui Eric Hobsbawm. Nascut în 1917 (la Alexandria, sub protectoratul britanic asupra Egiptului), la mai bine de 20 de ani dupa moartea lui Marx si apoi a lui Engels, nu i-a cunoscut personal pe niciunul dintre acestia. Cu toate acestea, discutia pe care am purtat-o cu Eric în sufrageria spatioasa, tapetata cu fotografii de familie, diplome academice si colectia de-o viata de obiecte de arta, a creat senzatia unei legaturi aproape tangibile cu cei doi si memoria lor.
Ultima oara când l-am intervievat pe Eric, în 2002, tocmai îsi publicase, cu mare succes la public, extraordinara autobiografie „Interesting Times“ („Vremuri curioase“), în care istoriseste despre tineretea petrecuta la Weimar, în Germania, pasiunea de o viata pentru jazz si influenta pe care a avut-o asupra lui studiul istoriei în Anglia. Tot atunci aparuse cartea anti-stalinista a lui Martin Amis, „Koba the Dread“ („Koba cel Groaznic“), iar Eric se afla în mijlocul unui nou atac mediatic care îi viza apartenenta la Partidul Comunist. „Profesorul marxist“ împotriva caruia fulgera „Daily Mail“ nu cerea, asa cum s-a exprimat atunci, „acceptare, aprobare sau simpatie“, ci, mai degraba, întelegere din perspectiva istorica fata de o persoana formata în secolul XX, de lupta contra fascismului.
De atunci, lucrurile s-au schimbat. Criza globala a capitalismului, care din 2007 a adus economia mondiala în colaps, a modificat termenii discutiei.
Dintr-o data, critica lui Marx cu privire la instabilitatea capitalismului se bucura de o resurgenta. „A revenit!“, titra „Times“ în toamna anului 2008, când bursele se prabuseau, bancile erau nationalizate în pripa, iar presedintele francez Sarkozy era surprins de fotografi rasfoind „Das Kapital“ (ale carui vânzari crescute l-au propulsat în listele de bestselleruri din Germania). Pâna si Papa Benedict al XVI-lea s-a vazut nevoit sa elogieze „extraordinarele calitati analitice“ ale lui Marx. Acest mare spectru al secolului XX a fost readus la viata în campusurile studentesti, întâlniri sindicale si birouri editoriale.
De aceea, moment mai potrivit ca Eric sa-si reuneasca cele mai apreciate eseuri despre Marx într-un singur volum, alaturi de analize recente ale marxismului, din perspectiva crizei, nu s-ar fi gasit. Pentru Hobsbawm, datoria neîntrerupta de a-l studia pe Marx si nenumaratele sale mosteniri (inclusiv, în acest volum, câteva excelente capitole despre însemnatatea lui Gramsci) ramâne o obligatie.
Dar Eric însusi s-a schimbat. A avut un accident destul de serios în preajma Craciunului si nu se mai poate sustrage limitarilor fizice ale vârstei de 93 de ani. Cu toate acestea, umorul si ospitalitatea sa si a sotiei sale, Marlene, ca de altfel, gândirea, acuitatea politica si orizontul perspectivei sale nu au scapatat câtusi de putin. Cu un exemplar bine rasfoit din „Financial Times“ pe masa, Eric trece cu fluenta de la pozitia în sondaje la final de mandat a presedintelui brazilian Lula, la dificultatile ideologice întâmpinate de Partidul Comunist în Bengalul de Vest, la framântarile din Indonezia dupa criza mondiala din 1857. Perspectiva globala si lipsa prejudecatilor locale îi definesc în continuare viziunea politica si istorica.
Iar dupa o ora de discutii despre Marx, materialism si lupta continua pentru demnitate umana în fata furtunilor pietei-libere, iesi din casa lui Hobsbawm din Hampstead – în apropierea aleilor unde Karl si Friedrich obisnuiau sa se plimbe – cu sentimentul ca tocmai ai primit o lectie intensa de la unul din marile spirite ale secolului XX, care este hotarât sa pastreze aceeasi privire critica si asupra secolului al XXI-lea.
Tristram Hunt: Exista, în substratul cartii, o intentie de reabilitare? În sensul ca, desi solutiile sugerate cândva de Karl Marx nu mai par relevante astazi, acesta a pus totusi întrebarea corecta cu privire la esenta capitalismului si în sensul ca sistemul capitalist dezvoltat în ultimii 20 de ani nu a fost prea departe de cum îl descria Marx la 1840?
Eric Hobsbawm: Da, fara îndoiala. Motivul pentru care îl redescoperim pe Marx în aceasta perioada de criza este ca a prevazut evolutia lumii moderne mai bine decât oricine altcineva la 1848. Cred ca de ceea lucrarile sale au atras astazi atentia mai multor analisti, care sunt, paradoxal, mai degraba oameni si analisti din mediul de afaceri, decât de stânga. Îmi aduc aminte ca am facut aceeasi constatare cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la aparitia „Manifestului Comunist“, când stânga nu s-a gândit la prea multe planuri aniversare. Am descoperit cu uimire ca editorii revistei companiei aeriene United Airlines si-au exprimat dorinta de a publica ceva despre „Manifest“. Apoi, la ceva vreme, am luat prânzul cu George Soros, care m-a întrebat: „Ce crezi despre Marx?“ Si, desi nu prea suntem de aceeasi parere, a conchis: “Totusi, omul asta e ceva“.
TH: Crezi ca ceea ce oamenii ca Soros apreciaza la Marx este modul extraordinar în care acesta a descris energia, iconoclasmul si potentialul capitalismului? Ca aceasta este si partea care i-a atras pe executivii de la United Airlines?
EH: Cred ca este vorba de globalizare. Au fost impresionati de faptul ca a prevazut globalizarea, cum s-ar spune, o globalizare universala, care include globalizarea gusturilor si asa mai departe. Dar cred ca cei mai inteligenti dintre ei au vazut si o teorie care întrevedea o evolutie în salturi catre criza. Pentru ca varianta oficiala la acea vreme (la sfârsitul anilor 90) dezmintea teoretic posibilitatea unei crize.
TH: Iar aceasta era teoria „end to boom and bust“ („încheierea fazelor expansiune-recesiune“) si evolutia dincolo de ciclul economic?
EH: Exact. Ceea ce s-a întâmplat în anii 70, întâi în universitati, de la Chicago si din toata lumea iar, în cele din urma, începând cu anii 80, cu Thatcher si Reagan, cred ca a fost o deformare patologica a principiului pietei libere de la baza capitalismul: economia de piata pura si respingerea interventiilor din partea statului si a institutiilor publice, pe care nu cred ca a practicat-o de fapt nicio economie în secolul al XIX-lea, nici macar SUA. Si printre altele, aceasta intra în opozitie cu modul în care a functionat, în definitiv, capitalismul în perioada sa cea mai glorioasa, între 1945 si începutul anilor 70.
TH: Când spuneti „glorioasa“, va referiti la cresterea standardului de viata din anii de dupa razboi?
EH: Glorioasa atât în sensul ca obtinea profit, cât si în acela ca a asigurat o oarecare stabilitate politica si o populatie relativ multumita din punct de vedere social. Nu a fost ideal, dar a fost, sa spunem, un capitalism cu fata umana.
TH: Si credeti ca noul interes pentru Marx a fost alimentat si de prabusirea statelor marxist-leniniste? Ca în momentul în care a fost îndepartata umbra lui Lenin ati putut reveni la esenta originara a scrierilor lui Marx?
EH: Odata cu prabusirea Uniunii Sovietice, capitalistii au încetat sa se teama si, în aceasta privinta, atât ei, cât si noi, pâna la urma, am putut sa abordam problema de o maniera mai echilibrata, mai putin deformata de înflacararea din trecut. Dar, mai degraba, ceea ce a devenit evident catre finalul secolului a fost instabilitatea economiei globalizate neoliberale. Vezi, într-un fel, economia globalizata a fost condusa cu eficienta de ceea ce s-ar putea numi nord-vestul global (Europa de Vest si America de Nord), care a tot promovat acest fundamentalism de piata ultra-radical. Initial, a parut sa functioneze destul de bine – cel putin în vechiul nord-vest – desi a fost evident de la început ca genera cutremure, mari cutremure la periferia economiei globale. În America de Sud, a avut loc o enorma criza financiara la începutul anilor 80. Iar la începutul anilor 90, Rusia s-a confruntat cu o catastrofa economica. Spre sfârsitul secolului, s-a creat un colaps enorm, aproape global, care a traversat Rusia, pâna în Coreea (de Sud), Indonezia si Argentina. Cred ca asta a dat de înteles ca exista o instabilitate de baza în sistem, care fusese pâna atunci neglijata.
TH: Au fost si voci care sustin ca aceasta criza la care suntem martori din 2008, în ceea ce priveste America, Europa si Marea Britanie, nu este chiar o criza a capitalismului, per se, ci a capitalismului financiar din vestul modern. Pe de alta parte, Brazilia, Rusia, India si China – „BRIC“ – au, în acelasi timp, economii în crestere bazate din ce în ce mai mult pe modele capitaliste. Sau credeti ca este rândul nostru sa trecem prin criza prin care au trecut ei acum 10 ani?
EH: Cresterea reala din statele BRIC este un proces care s-a desfasurat în ultimii 10, cel mult, 15 ani. Deci, în sensul acesta, poti spune ca a fost o criza a capitalismului. De asemenea, cred ca este riscant sa presupunem, asa cum fac neoliberalii si libertarienii, ca exista un singur tip de capitalism. Capitalismul este, daca vreti, o familie, cu o varietate de posibilitati, de la capitalismul de stat din Franta, pâna la piata-libera din America. Ar fi, prin urmare, o greseala sa se considere ca ascensiunea statelor BRIC este pur si simplu acelasi lucru cu generalizarea capitalismului occidental. Pentru ca nu este: singura tara unde au încercat sa importe en-gros fundamentalismul pietei libere a fost Rusia, iar acolo s-a transformat într-un esec de proportii tragice.
TH: Ati pus problema consecintelor politice ale crizei. În cartea dumneavoastra, subliniati necesitatea lecturii textelor clasice ale lui Marx ca sursa a unui program politic coerent pentru astazi. Dar unde credeti ca ar fi potrivit astazi marxismul ca proiect politic?
EH: Nu cred ca Marx a avut vreodata, sa spunem asa, un proiect politic. Din punct de vedere politic, programul specific marxist sustinea necesitatea clasei muncitoare de se organiza într-o formatiune cu constiinta de clasa, care sa actioneze politic pentru a dobândi putere. Dar dincolo de asta, Marx a fost deliberat extrem de vag, din cauza aversiunii sale pentru utopii. Paradoxal, as putea chiar spune ca noile partide au fost lasate, în general, sa improvizeze, sa faca ce pot face, fara vreo indicatie precisa. Ceea ce a scris Marx nu depasea cu mult stilul ideilor din Clauza a IV-a (1) despre proprietatea publica si nu a fost, de fapt, suficient pentru a oferi indicatii partidelor sau ministrilor. Dupa parerea mea, principalul model pe care l-au avut în vedere socialistii si comunistii secolului XX, au fost economiile de razboi conduse de stat din Primul Razboi Mondial, care nu erau neaparat socialiste, dar ofereau o anumita orientare pentru o posibila functionare a socializarii.
TH: Nu sunteti surprins de esecul unei stângi, fie marxiste sau social-democrate, în a exploata politic criza din ultimii ani? Ne aflam la aproape 20 de ani de la disparitia unuia din partidele pe care le-ati admirat cel mai mult, Partidul Comunist din Italia. Nu va întristeaza starea în care se afla stânga în momentul de fata în Europa si peste tot în lume?
EH: Ba da, fireste. Adevarul este, ca unul din lucrurile pe care încerc sa le arat în cartea mea este ca aceasta criza a marxismului nu este doar criza marxismului revolutionar, ci si a celui social-democrat. Noua situatie din noua economie globalizata a sfârsit prin a distruge nu doar marxism-leninismul, ci si reformismul social-democrat, care nu reprezenta altceva decât clasa muncitoare exercitând presiune asupra statelor natiune. Dar, o data cu globalizarea, s-a redus capacitatea statelor de a raspunde eficient la aceasta presiune. Asa ca stânga s-a retras, sugerând: „Uite, capitalistii se descurca, tot ce trebuie sa facem este sa îi lasam sa obtina cât de mult profit pot si sa ne asiguram ca ne primim si noi partea.“
Iar lucrurile au mers atâta vreme cât o fractie din acea parte a însemnat crearea statelor sociale, dar începând cu anii 70, acest lucru nu a mai functionat si ce le-a mai ramas de facut atunci a fost, practic, ceea ce au facut Blair si Brown: sa îi lase sa faca cât mai multi bani si sa spere ca o parte suficienta din acestia vor asigura populatiei, printr-un efect de cascada, un nivel bun de trai (2).
TH: Vreti sa spuneti ca s-a facut un pact faustic conform caruia daca în vremuri bune profiturile sunt sanatoase si investitiile în educatie pot fi asigurate, atunci nu o sa punem prea multe întrebari?
EH: Da, atâta vreme cât nivelul de trai se îmbunatatea.
TH: Iar acum, când profiturile scad vertiginos, ne zbatem sa obtinem raspunsuri?
EH: Acum, când ne îndreptam în directia opusa, alaturi de statele occidentale, unde cresterea economica a stagnat sau este chiar în scadere, problema reformelor devine iarasi stringenta.
TH: Credeti ca problema consta partial, în ceea ce priveste stânga, în disparitia unei clase muncitoare constiente si identificabile care a fost traditional esentiala pentru politica social-democrata?
EH: Din punct de vedere istoric, este adevarat. Guvernele social-democrate si reformele s-au cristalizat în jurul partidelor clasei muncitoare. Aceste partide nu au fost niciodata, sau foarte rar, exclusiv ale clasei muncitoare. Ele au reprezentat întotdeauna într-o oarecare masura aliante: aliante cu anumite tipuri de intelectuali liberali sau de stânga, cu minoritati, minoritati religioase si culturale, chiar mai multe state cu diferite tipuri de meseriasi sau muncitori necalificati. Cu exceptia Statelor Unite, clasa muncitoare a ramas un grup semnificativ, recognoscibil pentru multa vreme, cel putin pâna pe la jumatatea anilor 70. Cred ca ritmul accelerat al dezindustrializarii acestei tari a fost un iad nu numai pentru numarul clasei muncitoare, dar si pentru constiinta acesteia. Si nu mai este în prezent nicio tara în care clasa muncitoare pur industriala în sine sa fie suficient de puternica.
Ramâne totusi posibilitatea ca aceasta clasa muncitoare sa formeze, cum s-ar spune, structura unor miscari extinse de schimbare sociala. Un bun exemplu în acest sens este, pentru stânga, Brazilia, care are un exponent clasic pentru finele secolului al XIX-lea, de Partid Laburist fundamentat pe o alianta între sindicate, muncitori, saracimea generala, intelectuali, ideologi si diferite tipuri de stânga, care au realizat o remarcabila coalitie de guvernare. Si nu se poate spune ca nu are succes dupa opt ani de guvernare, cu un presedinte care la final de mandat are o cota de popularitate de 80% în sondaje. Ideologic, astazi ma simt mai acasa în America de Sud, pentru ca a ramas acel colt de lume unde oamenii înca discuta si fac politica în vechea limba, în termenii de secol XIX si XX ai socialismului, comunismului si marxismului.
TH: În ceea ce priveste partidele marxiste, un aspect asupra caruia insistati în lucrarile dumneavoastra este rolul intelectualilor. Astazi, asistam la evenimente înflacarate în campusurile studentesti, cum ar fi si cel al universitatii dumneavoastra, Birkbeck, unde se organizeaza întâlniri si manifestatii. Iar daca ne gândim la lucrarile semnate de Naomi Klein si David Harvey sau la performance-urile lui Slavoj Zizek, se poate spune ca oamenii sunt entuziasti. Va impresioneaza intelectualii publici ai marxismului contemporan?
EH: Nu sunt asa sigur ca au avut loc schimbari semnificative, dar de un lucru nu ma îndoiesc: actualele reduceri de buget vor radicaliza studentii. Iar acesta este un aspect pozitiv. Cel negativ… daca ne gândim la ultima radicalizare masiva a studentilor, în ’68, nu a avut cine stie ce urmari. În tot cazul, cum gândeam atunci, gândesc si acum: e mai bine ca tinerii si tinerele sa simta ca sunt de stânga, decât ca tinerii si tinerele sa simta ca singura lor solutie este sa se angajeze la Bursa.
TH: Si credeti ca oamenii ca Harvey si Zizek au vreun fel de rol determinant aici?
EH: Cred ca Zizek a fost bine catalogat drept performer. Are acest element provocator care îi este caracteristic si care atrage atentia oamenilor, dar nu sunt sigur ca oamenii care citesc Zizek sunt atrasi asa de mult înspre regândirea problemelor de stânga.
TH: Sa trecem de la vest la est. Una din problemele presante pe care le ridicati în aceasta carte este daca Partidul Comunist Chinez îsi poate asuma si consolida noua pozitie pe scena globala.
EH: Acesta este un mister. Comunismul s-a dus, dar ramâne, fara îndoiala în Asia un element important al comunismului, si anume Partidul Comunist de stat care conduce societatea. Cum functioneaza asta? Cred ca în China sunt mult mai constienti de instabilitatea potentiala a situatiei. S-a creat probabil o orientare care lasa spatiu de desfasurare pentru dezvoltarea accelerata a unei clase de mijloc intelectuale si a sectoarelor educate ale populatiei care, în cele din urma, va ajunge la zeci, poate sute de milioane. Este de asemenea adevarat ca Partidul Comunist din China pare sa recruteze cu precadere tehnocrati pentru pozitii de conducere.
Dar cum le pun cap la cap nu stiu. Cred totusi ca este posibil ca miscarile muncitoresti sa se dezvolte în aceste conditii de industrializare accelerata, dar este neclar în ce masura PCC ar permite existenta organizatiilor muncitoresti sau daca le-ar considera inacceptabile, asa cum au considerat demonstratiile din Piata Tiananmen.
(…)
TH: Titlul noii tale carti este „How to Change the World“ („Cum putem schimba lumea“). În ultimul paragraf spui ca „substituirea capitalismului înca mi se pare posibila.“ Este aceasta speranta neclintita care te îndeamna si acum sa lucrezi, sa scrii, sa gândesti?
EH: În ziua de astazi nu mai exista sperante neclintite. „How to Change the World“ relateaza cum a influentat marxismul secolul XX în mod fundamental, pe de o parte prin partidele social-democrate, care nu derivau direct de la Marx, si celelalte partide – laburiste, muncitoresti si asa mai departe – care continua sa fie partide de guvernare sau cu sanse la guvernare în toata lumea; si, pe de alta, prin Revolutia Rusa si urmarile acesteia.
Prezentarea lui Karl Marx este, fara îndoiala, aceea a unui profet fara arme care a inspirat schimbari fundamentale. Ma abtin deliberat de la a spune ca avem perspective asemanatoare si astazi. Ceea ce spun aici este ca problemele principale din secolul al XXI-lea reclama solutii pe care nici piata pura, nici liberal-democratia pura nu le pot rezolva corespunzator. Si în aceasta masura, o combinatie diferita, un alt mix public-privat, de interventie si control al statului si libertate va trebui elaborat.
Cum îi veti spune, nu stiu. Dar se poate prea bine sa nu mai fie capitalism, în tot cazul, nu în sensul în care a fost el definit în tara asta si în Statele Unite.
Traducere de Sanda Watt
Interviu preluat de pe platforma CriticAtac.ro
* Tristam Hunt este conferentiar în Istoria Moderna a Marii Britanii la Universitatea Queen Mary din Londra. Este autorul lucrarii „The English Civil War: At First Hand” („Razboiul Civil Englez: Din surse directe)” si al apreciatei lucrari Building Jerusalem: „The Rise and Fall of the Victorian City” („Construind Ierusalimul: Cresterea si descresterea unui oras victorian”). Un obisnuit al emisiunilor de istorie, Tristam Hunt a realizat mai multe programe pentru radio si televiziune pentru BBC si Channel 4. Este membru al Societatii Regale de Istorie si al Comisiei Fondului pentru Patrimoniu al Loteriei Nationale Britanice.