Evocat de Dumitru Radu Popescu în minunata revista „Pro Saeculum“, eternul contemporan al nostru Eminescu Mihai scria în Timpul, „ieri 5 aprilie 1879“: „Peste tot credintele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mâna în mâna cu saracia claselor lucratoare ameninta toata cladirea mareata a civilizatiei crestine. Stilul elegant al arhitecturii Renasterii, cel maret gotic, cedeaza stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shakespeare si Molière cedeaza bufonariilor si dramelor de incest si adulteriu, cancanul si Offenbach alunga pe Beethoven si pe Mozart – e o epoca în care ideile mari asfintesc, în care zeii mor“. Ca si oamenii, ideile, oricât de mari, pot „asfinti“, iar modelele, ca si zeii, mor si ele din când în când, la intervale istorice mai mult sau mai putin determinate. Cinicul Paul Zarifopol întrevazuse fenomenul epuizarii clasicilor si nu se sfia sa-i „denunte“ pe Racine si Corneille deveniti plicticosi, curate „mortaciuni“ în lectura contemporanilor lui. Gusturile se schimba: pe cale naturala. Dincolo de pesimismul sau de import, Eminescu semnala însa în citatul scos la iveala de D.R. Popescu un fenomen artificial si violent de un dogmatism ce va deveni, cu timpul, din ce în ce mai frecvent si mai catastrofal: culpabilizarea si „uciderea“ fortata a marilor valori. Nu mor caii când vor câinii – s-a dovedit si se vadeste din ce în ce mai clar subrezenia acestei convingeri naive, chiar daca e de sorginte populara si umanista. „Mâna în mâna cu saracia claselor lucratoare“ – profetiza sumbru si apocaliptic Luceafarul national – „cultura secolului ameninta toata cladirea mareata a civilizatiei crestine“. Precum toti marii creatori, Eminescu era un geniu „protocronic“. În secolul urmator vor veni pompierii lui Bradbury ca sa lichideze, la propriu, bibliotecile: „Ei, da“ – spune D.R. Popescu cu vesela disperare a contemporanului nostru, oximoronicul Teodor Mazilu – „numitul Bradbury ne-a fericit cu o descoperire geniala: pompierii au misia de a pune cartile pe foc! Temperatura propice pentru transformarea cartilor în cenusa este de 451 grade F… Ca omenirea sa nu-si mai piarda zilele cu fleacuri, breasla Pompierilor Mântuitori da foc nenorocitelor gunoaie seculare – Cartile! – aceste alibiuri ale memoriei, culturii si constiintei…“. Într-un sincronism remarcabil cu rugurile fasciste pe care nu doar fascistii le-au iscat, „pompierii“ lui Bradbury si-au facut din plin simtita prezenta devastatoare si în bibliotecile românesti. Cine-ar fi crezut ca în profetia din citatul lui Eminescu din eseul („Culcat“) lui D.R. Popescu poetul national vestea la 1879 propria lui moarte si decesul „Luceafarului“ – perla coroanei în poezia si cultura româna? Pompierii „numitului“ Ray Bradbury au trecut si prin România aruncând pe rug, laolalta cu „Doina“ lui Eminescu, numeroase opere din fondul principal al culturii române. Efectele „protocronismului“ eminescian de la 1879 se resimt puternic în 1980, când, în ziua memorabila de 12 octombrie, comunitatea scriitoriceasca din România, urmasii lui Eminescu vasazica, puteau citi acest comunicat ce denunta fondul periculos si nociv al instigatorului M. Eminescu: „Ne exprimam deci consternarea“ – spunea acel comunicat exterminator – „ca este cu putinta ca în anul 1980, în Republica Socialista România, sub egida Academiei, sa se publice asemenea materiale, care incita la ura rasiala, care afirma idei de baza ale fascismului, care îndeamna la huliganism“. În consecinta, pompierii „numitului“ Bradbury cereau atunci retragerea din circulatie a volumului sus amintit si legarea la gura a „Doinei“ lui M. Eminescu. Nemuritori, pompierii lui Bradbury reînvie mereu sub alte nume si joaca un rol din ce în ce mai planetar. Îi ofer dlui Dumitru Radu Popescu, din pozitia „culcat“, înca un caz-exemplu concludent ca protocronismul eminescian din citatul sau îsi pastreaza si îsi amplifica actualitatea în niste proportii nebanuite nici de romanticul depresiv M. Eminescu. În revista „Tribuna“ din Cluj, trecuta pe vremuri pe sub mâna si mintea dsale, citesc, frecându-ma la ochi, prima parte dintr-un articol semnat de dl Laszlo Alexandru, italienist de care nimic nu ma leaga decât o ploaie de injurii aruncata asupra-mi din cauza „protocronismului“ marelui erudit si profesor Edgar Papu. Ploaia respectiva a trecut, hainele mi s-au „uscat“, pot, asadar, cita linistit din articolul extraordinar al dlui Laszlo Alexandru intitulat „Dante si gândirea «politic corecta»“: „O stire surprinzatoare a fost data publicitatii de agentia Adnkronos în ziua de 12 martie curent. Înainte de-a ma referi la continutul ei, o traduc aici din limba italiana. «Stereotipuri, locuri comune, continuturi si fraze jignitoare, rasiste, islamofobe si antisemite care pot fi greu întelese si rareori sunt evidentiate si explicate în mod corect. Acesta e continutul anumitor tertine din Divina Comedie care, conform Gherusha 92, organizatie a cercetatorilor si profesionistilor care se bucura de statutul de consultanti speciali pe lânga Consiliul Economic si Social al Natiunilor Unite si desfasoara proiecte de educatie pentru dezvoltare, drepturile omului, rezolvarea conflictelor, rasism, antisemitism, islamofobie, ar trebui eliminata din programele scolare sau, cel putin, citita cu necesara prudenta.» «Divina Comedie» – explica pentru Adnkronos Valentina Sereni, presedinta Gherusha 92 – «stâlp de temelie a literaturii italiene si piatra de hotar în formarea elevilor italieni prezinta continuturi jignitoare si discriminatoare atât în lexicul sau, cât si în substanta ei si este propusa fara niciun filtru sau fara consideratii critice legate de antisemitism si rasism. Studiind Divina Comedie, tinerii sunt obligati, fara filtre sau explicatii sa aprecieze o opera care calomniaza poporul evreu, învata sa-i împartaseasca mesajul de condamnarea antisemita, repetat si în zilele noastre în slujbe, predici, povete, cuvântari si care i-au atras poporului evreu durere si doliu»“. Considerând sau confundând „Divina Comedie“ – cânturile respective: XXXIV, XXIII, XXVIII, XIV etc. – cu un fel de carticica sefului de cuib sau chiar „Mein Kampf“, interpretii respectivi ignora în primul rând un fapt elementar: cele doua brosuri legionare, fasciste ori naziste sunt destinate în chip direct si expres legionarilor, fascistilor si nazistilor, sunt ghiduri de comportament si actiune directa pentru verzii sau brunii care au îmbracat deja respectivele vesminte. Nu sunt nici macar brosuri de propaganda, ci manuale de buna si corecta purtare… fascista a fascistilor propriu-zisi. Confuzia dintre niste ghiduri de comportare pentru adepti si „Divina Comedie“ sau oricare alta opera sau capodopera literara este impardonabila. Ca si concluzia, aberanta, si recomandarea, punitiva, facute pe adresa capodoperei dantesti: „Arta e facuta din forma si continut“ („Continut si forma în arta“ era titlul unei carti a unuia dintre primii ideologi dogmatici ai realismului socialist din România, bun precursor al gândirii „politic corecte“ de azi – n.n.), „si chiar admitând ca în «Divina Comedie» exista diverse niveluri de interpretare, simbolic, metaforic, iconografic, estetic, aceasta nu ne autorizeaza sa eliminam semnificatia textuala a operei, al carei continut denigrator este evident si contribuie, astazi ca si ieri, la raspândirea acuzatiilor false, care au costat de-a lungul secolelor milioane si milioane de morti.
Persecutii, discriminari, expulzari, arderi pe rug au avut de suferit din partea crestinilor evreii, homosexualii, maurii, popoarele necredincioase, ereticii si pagânii, aceiasi pe care Dante îi situeaza în cercurile infernului si ale purgatoriului. Acesta este un rasism pe care lecturile simbolice, metaforice si estetice ale operei, evident, nu-l îndeparteaza“. Iata câte crime, arderi pe rug, persecutii si exterminari poarta în spate „Divina Comedie“ si care, pesemne chiar din aceasta pricina, nici nu mai merita un minim respect notând, cum se cuvine, cu majuscule, Infernul si Purgatoriul din capodopera lui Dante! În concluzie, organizatia Gherusha 92, consultant special al unui Consiliu al Natiunilor Unite avertizeaza si recomanda: „Este de datoria noastra sa le semnalam autoritatilor competente, inclusiv celor judiciare, ca «Divina Comedie» prezinta continuturi jignitoare si rasiste care trebuie aprofundate si cunoscute. Solicitam, prin urmare, sa fie îndepartata «Divina Comedie» din programele scolare ministeriale…“ Cât de anacronica, vetusta si defazata devine în aceste conditii semnificatia unei titulaturi precum „Natiunile Unite“ nici nu mai trebuie spus, caci cum mai pot fi „unite“ natiunile denuntate în acest chip înaltului for international menit unei alte misiuni, umanitare, pacificatoare si cordialitatii universale. Din fericire, italienistul de la „Tribuna“ nu se inflameaza, cum facem noi aici – stimulati si de similitudinea dintre judecatile pe care gândirea „politic corecta“ le abate asupra modernului Eminescu, precum si asupra autorului medieval Dante Alighieri –, ci, cu o eruditie rece si senina cumpanire restabileste adevarul ocultat: „Autorul medieval“ – scrie Laszlo Alexandru – „îsi afirma deschis intentiile etice, care au stat la temelia întregului edificiu: dorinta de a-si îndemna cititorii la cautarea fericirii prin mijloace oneste. si totusi criticii sai «corecti politic» de azi ne asigura ca am avea de-a face în «Divina Comedie» cu «continuturi jignitoare si rasiste», care influenteaza negativ spiritul public si sub pernicioase. Cum e posibil ca intentiile cu care poetul a pornit la drum sa fi esuat tocmai în contrariul lor? Ce bruiaj radical a intervenit oare, pe calea dintre emitator si receptor, încât sensurile sa fie rasturnate, binele devenind rau, frumosul – urât, iar înaltarea spre cunoastere – scufundare în ura? Având în vedere ca atât emitatorul medieval, cât si receptorii din prezent se plaseaza pe coordonate filozofice apropiate, în premisele lor, dar ajung totusi la concluzii radical diferite, trebuie sa ne întoarcem privirile asupra mesajului. Sa vedem ce anume si cum e exprimat acolo, pentru a pricepe sursa radicalei incongruente“. Dantologul „Tribunei“ ia la rând cânturile încriminate si le repeta continuturile, descifrând întelesurile, „mesajul“ dantesc, si ce constata? Constata delictul minciunii prin omisiune: „Dintre cei trei damnati (Iuda, Brutus si Cassius – n.n.) plasati de Dante în similare ipostaze de tortura, ei extrag doar figura lui Iuda si îi accentueaza identitatea etnica, pentru a-si strecura exegeza ofensiva. Iuda nu a fost pedepsit în «Divina Comedie» pentru ca era evreu (tot evreu a fost si Iisus, cel tradat!), iar Dante Alighieri nu poate fi facut responsabil de sensurile peiorative ale cuvântului «iudeu» din dictionarul De Mauro! Aceeasi situatie si în cântul XXIII: nici o secunda nu e penalizata apartenenta etnica a ipocritilor din bolgia a sasea, ci tocmai nelegiuirea faptelor comise (…) Nu «calomnierea poporului evreu» se recunoaste în aceste scene – cum aberant conchid comentatorii «corecti politic» – ci pedepsirea exemplara a pacatelor individuale ce au târât în eroare o colectivitate“. Si, spre confirmare pentru ochii cârpiti ori lipiti ai corectilor politic, autorul analizei din „Tribuna“ îl convoaca pe Virgiliu care-i raporteaza lui Dante: „De altminteri Dante îl întreaba la un moment dat pe Virgiliu daca a iesit cineva din Infern pentru a se mântui. Iar acesta îi relateaza ca Iisus, coborât dupa moarte în locul de pierzanie, a tras afara umbra primului parinte (Adam), a lui Abel, fiul sau, pe cea a lui Noe, a lui Moise legiuitorul supus; a lui Avram patriarhul si a regelui David, a lui Israel cu tatal si urmasii sai si cu Rahela, pentru care atât de mult s-a straduit, si pe multi altii si i-a facut fericiti (…E altri molti, e feceli beati)“. În loc sa damneze poporul evreu – conchide Laszlo Alexandru – tocmai dimpotriva, Dante îi beatifica pe cei mai celebri reprezentanti ai acestuia! Concluzia acestei prime parti din excelentul sau articol restaurator este una opusa aceleia trasa prin omisiune de defaimatorii „Divinei Comedii“: „Iata ca Dante pare a fi fost un bun cunoscator si admirator al scrierilor ebraice. Poetul italian se preocupa de pedepsirea individuala a pacatosilor, de rasplatirea separata a virtuosilor, si nicidecum de diabolizarea unei comunitati etnice. Aprecierile formulate de cercetatorii organizatiei Gherusha 92 se vadesc falsificatoare“. Nu e nicio surpriza în faptul ca lantul falsificarilor poate continua sa strânga în latul prejudecatilor politice – de clasa, de rasa, totuna! – un Shakespeare, un Tolstoi, un Dostoievski si asa mai departe pâna la Eminescu Mihai care ne spusese ca „Toate-s vechi si noua toate…“. Surprinzator în schimb este ca acest lant sinonim cu latul atârna si vine de sus de tot, de la Consiliul Europei, pardon!, de la Gherusha 92, consultantul special pe lânga Consiliul Economic si Social al Natiunilor Unite: organizatie aflata, cum vedem din „citirea“ lui Dante, pe calea tocmai opusa (în limba lui Caragiale: viceversa!) scopului (idealului!) sau initial. si nu stim daca si albirea negrului Othello din capodopera lui Shakespeare n-o fi venind si ea ca indicatie planetara tot din partea acelorasi specialisti ai ONU: sunt destule semne ca sub indicatiile lor pretioase „cladirea mareata a civilizatiei, Shakespeare si Molière cedeaza bufonariilor si dramelor de incest si alcov, cancanul si Offenbach alunga pe Beethoven si pe Mozart – e o epoca în care ideile mari asfintesc, în care zeii mor“. Ramânem, vorba regretatului Florin Constantiniu, în „pozitia culcat“ sub atâtea indicatii de la forurile planetare care-i pun sub o noua cenzura pe morti, una democratica: a homosexualilor si a altor discriminati din marea gradina a lui Dumnezeu. Ascensiunea pompierilor nu poate fi oprita, lumea e plina de biblioteci care asteapta sa fie epurate.
Satul de sub frunte
Discriminati se simt si scriitorii români care se bat pentru doua mari cauze: mai nou, pentru locurile de veci de la Academie si, mai de demult, pentru cursa mereu pierduta a Premiului Nobel. Chiar asa se intituleaza editorialul lui Mircea Dinutz din „Pro Saeculum“: „Cursa pentru Premiul Nobel“.
Ca sa-i mai consoleze pe cei ce râvnesc la coroana Nobelului, M. Dinutz trage câteva perne de sub marele premiu constatând ca acesta nu i-a scos din anonimat pe câtiva detinatori ai lui din Egipt, Nigeria, Trinidad Tobago ori Sfânta Lucia, lasându-i dupa „încoronare“ la fel de necunoscuti ca mai înainte: Premiul Nobel nu te scoate din anonimat! Si, invers, marii ocoliti de laurii premiului, Cehov, Borges, Ibsen, Malraux, Cortázar, Mishima, Proust, Pound n-au încetat sa câstige marea „cursa“ pentru audienta universala. Criticul de la Focsani urmareste si arunca putina apa rece peste „nebunia“ vanitatii, probabil motorul principal care agita spiritele în jurul râvnitei distinctii: nu cred ca „nebunia“ va înceta vreodata cu oricâta ironie va fi ea tratata, inclusiv aceea, falacioasa, cu scriitorul „atins de Sfântul Duh la o vârsta frageda, de pe vremea când era doar Mirciosu si închina ode unei chiuvete desfundate…“ si de ce sa fim atât de rai si neînduratori cu aceasta frumoasa „nebunie“, singura poate în urma careia în vanitoasa breasla n-a curs niciodata nicio picatura de sânge?! Un regal animalier cu fauna politica actuala în urma careia cad mortii unul dupa altul, ca spicele sub coasa, publica în „Pro Saeculum“ Magda Ursache: cruda cum o stim si total nepasatoare fatã de suferintele din jurul Premiului Nobel, face radiografia dezastrului din „criza dupa criza“ de care avem parte în „capitalismul aflat în putrefactie“. Bilantul e, totusi, pozitiv, de vreme ce, optimista, dânsa pregateste tava cu jaratic pentru „calul nazdravan“ al idealului ce va sa fie, în veci, amin…
Continua în „Pro Saeculum“ „Jurnalul poemelor“, epopeea cotidiana si cenusie a unui poet important al nostru în anii „dinainte“ adnotati, din când în când, cu reflectii si corectii la zi, dar tot asupra celor ce au fost. Într-o paranteza, nota din 2012, dam de o fraza cât o biografie a poetului Liviu Ioan Stoiciu aflat mereu pe drumuri, traind, cum spune, într-un „anotimp al migratiei“: „Sunt plecat din Adjud, practic, din 1967, când am terminat liceul si am poposit la Baia Mare la facultate, abandonata rapid, am venit profesor suplinitor la Ruginesti Vrancea“ (si unde se afla sâmbata 16 aprilie 1988 „cu fise de cititor pentru biblioteca din comuna Ruginesti“), „apoi în octombrie 1968 am plecat voluntar în armata, dupa intrarea trupelor sovietice în Cehoslovacia; dupa stagiul militar de un an si patru luni la Bârlad, la artilerie, la comanda, la radiotransmisiuni, am plecat în tara, la mina Balan, apoi la ziarul «Informatia Harghitei», la Miercurea Ciuc, apoi la Bucuresti, în toamna anului 1972, la facultate, am condus un cenaclu studentesc; am schimbat multe locuri de munca, neavând din ce sa ma întretin, am plecat din Bucuresti iar în tara, m-am întors de la o mina din Petrosani la Bucuresti, din Bucuresti am plecat în toamna anului 1974 la Cluj, iar în mai 1975 am venit în casa parinteasca la Adjud, dupa ce Doina Popa a ramas gravida; dar dupa casatorie, din iulie 1975, când s-a nascut fiul, Laurentiu, am locuit la Focsani pâna la Revolutie“. Aflat mereu pe drumuri, calator prin tara, lucrator la mina Balan si suplinitor la Ruginesti, student la Cluj si bibliotecar la Focsani, mânat de saracie si neastâmpar, poetul e localizabil într-un singur… loc: „La Fanion“, în poezie, si toate drumurile lui, presarate cu poeme ramase în urma, în „jurnal“ si în carti, duc într-un singur centru: în centrul poeziei… Printr-o drama a locului trece si exegetul lui Bacovia, criticul si istoricul literar Constantin Calin: drama locului de sub frunte, drama prin care trecea si Octavian Paler întors la Lisa ori Marin Preda „în vizita“ pe la Silistea Gumesti. „Udestiul e un loc pe care îl vizitez rar“ – îi spune C. Calin lui
M. Dinutz – „însa de la care ma revendic permanent. Un reper cardinal, indelebil. Când visez, topografia viselor e, adesea, cea de acolo. Nu o data si personajele lor. Udestiul de sub frunte e mai pregnant pentru mine decât Udestiul real“. Înstrainatul se simte „acasa“ doar în amintire. Batrâna dintr-o capodopera a lui Fanus Neagu, intitulata chiar asa, „Acasa“, vine din deportare ca sa moara „acasa“, adica în amintire. E tot ce i-a ramas. Udestii lui Constantin Calin e satul natal al lui Eusebiu Camilar, autorul „Cordunului“ (ramas în sat cu o Casa Memoriala „Eusebiu Camilar“), si al lui
H. Mihaescu, latinist si bizantinolog (ramas în sat cu scoala numita „Acad. Haralambie Mihaescu“). Bizantinologul a urmat liceul stând la o gazda amarâta în Suceava, „hranindu-se pe sponci: tatal îi aducea joile o desaga cu faina de porumb si o putinica de lapte acru“. Ei sunt modelele criticului de azi: „Ma îndoiesc ca ei mai figureaza ca exemple pentru tinerii udesteni ai vremurilor de azi“. Satul Udesti nu mai exista: „Evolutiile locale nu ma încurajeaza. Aflu lucruri dezolante: pe fiecare ulita e câte o crâsma cu steagul UE la usa. Pamânturile ramase pârloage s-au înmultit. Laptele trebuie cumparat de la târg. Batrânii sunt mohorâti. Profesorii – majoritatea – navetisti. Abonatii la ziare si reviste, foarte rari. Ghidul general în materie de politica si societate e televizorul. Comunitatea e scindata religios“. Satul românesc e un „cimitir“ bacovian al amintirilor. „L-am scos“ – spune Constantin Calin – „pâna si din planurile mele de vacanta“. Nostalgia e acoperita de deceptie: norul bacovian al deceptiei atârna ca un lintoliu asupra întregului sat românesc, împânzit de crâsme cu steagul UE la usa. O marturisire exceptionala a exegetului lui Bacovia, „bacovian“ el însusi, e aceasta: „Cea mai veche si mai statornica iubire a mea e iubirea de alb. Albul e igienic, protejeaza, dar trebuie, la rându-i protejat“. Un interviu senzational al Rodicai Lazarescu luat prof. dr. Mihai Vinereanu, un „rebel al lingvisticii“, vrea sa puna pe jar comunitatea lingvistica româneasca, oferindu-i preopinentului, plecat dinainte de ’89 în Germania si stabilit apoi, din 1986, în America, ocazia unei provocari: profesorul Vinereanu a avut si continua sa aiba „ideea nastrusnica“ a originii nelatine a limbii române, care, spune domnia sa, „mi-a venit înca din vremea studentiei, pe la începutul anilor ’80 si ma întrebam daca cineva, vreodata, a mai avut aceasta idee nastrusnica, cum spuneti dvs. La acea vreme nici macar nu auzisem de «Dacia preistorica» (Nicolae Densusianu – n.n.), cu atât mai mult de Felix Colson si lucrarile sale“. Felix Colson, diplomat francez în Tarile Române înainte de Unirea Principatelor, „e primul autor care vorbeste de originea nelatina a poporului si a limbii române“. Provocator, amplul interviu din „Pro Saeculum“ vrea sa sparga zidul de tacere, sa opreasca boicotul din jurul „rebelului“ româno-american, ignorat de comunitatea academica lingvistica din România. Pâna la un punct, „cazul“ e probabil similar cu al batrânului „rebel“ Neagu Djuvara cu ai sai cumani de la originea poporului român… Foarte interesante sunt eseurile recuperatoare ale lui Octavian Soviany dedicate uitatilor poeti Dimitrie Nanu (1873-1943) si George Murnu (1868-1957), recititi printr-o „grila“ neoclasica si sprijiniti, în reabilitare, de nume precum Moréas, Marcel Raymond, Gilbert Durand si, pentru cel de-al doilea, de apropieri de Macedonski, „Corpus hermeticum“ si René Ghil, teoreticianul instrumentalismului. Autorul romanului manierist, „decadent“ si matein „Viata lui Kostas Venetis“, sterge praful de pe acesti poeti uitati cu o „baie“ de modernism. Efectele acestei „bai“ îmi par mult mai ilustrative pentru instructia, gustul literar, speculatia fina si erudita ale criticului, decât pentru valoarea în sine a lirismului, retoric si greoi, din creatia celor doi poeti. De n-ar fi secolul 20 în care ei ajung biologic, am compara demersul critic plin de farmec al lui Octavian Soviany cu incursiunea memorabila a lui Eugen Simion în splendida „dimineata a poetilor“ dintâi ai liricii românesti de acum doua secole. Acolo, un critic înarmat cu cele mai noi instrumente de lucru adânceste farmecul genuin al întâilor nostri poeti aratându-ne de ce si cum trebuie sa-i citim si pretuim în limba lor împleticita; dincoace efortul restauratorului îi scoate din mediul lor „natal“, schimbându-le limba si replantându-i, printr-o noua „lectura“, într-un sol strain lor însãsi. Izbuteste sa-i „replanteze“ plauzibil doar când vorbeste cu limba lor, fara a-i traduce prin Marcel Raymond si Gilbert Durand sau din perspectiva lui René Ghil. Iata o recuperare plauzibila a lui George Murnu: „Discreta lor modernitate (a versurilor – n.n.) rezida însa mai putin în viziunea «muzicala» care contrazice spiritul socratic al neoclasicismului, cât în prezenta, mai mult sau mai putin fortuita, a acelor tensiuni si disonante ce caracterizeaza limbajul poetic modern. Aspiratia uraniana e astfel în contrast totdeauna la Murnu cu limbajul bolovanos si lipsit de transparenta în care pare a se împiedica orice elan spiritual. Constient sau nu, poetul apeleaza aici, pentru a da expresie «continuturilor» sale, la «formele» parca cel mai putin adecvate, aceasta contradictie dintre spirit si litera fiind în cele din urma generatoare de inefabil“. Spiritul înalt, împiedicat de litera bolovanoasa ce-l traduce, iata sursa inefabilului. De recitit si rândurile pe care
G. Calinescu le dedica, în „Îndrumari spre clasicism“, celor doi poeti regasiti cu un apreciabil spor de modernitate de catre Octavian Soviany.