Analiza estetica a operei lui I.D. Sîrbu a devenit de multa vreme nesatisfacatoare. Tendinta noua, anti-estetica, se realizeaza insinuant, cu blândete si aparenta modestie, fara un program explicit, fara o ofensiva polemica, dar e din ce în ce mai extinsa. E un simptom despre care vreau sa glosez, pentru a evidentia înca o data noua orientare în istoria literara. Zeci de studii pot fi aduse drept argument, dupa monografiile clasice ale lui Antonio Patras (2003) si Daniel Cristea-Enache (2006), nici ele exclusiv estetice. I.D. Sîrbu a devenit un caz atât de semnificativ pentru conditia scriitorului în comunism, încât opera sa nu mai conteaza ca valoare în sine, ci ca un simptom moral sau politic al unei biografii distorsionate de constrângerile unei dictaturi. Un intelectual de stânga, ca Petre Pandrea sau Miron Radu Paraschivescu, persecutat de o dictatura de stânga – iata cazul! El ar fi putut aduce o contributie la o occidentalizare si o flexibilizare a stângii comuniste, dar venea împotriva curentului, care mergea tocmai în sens opus, spre sovietizare si dogmatizare. Cum se produce aceasta persecutie, sub observatia severa a Securitatii, este obiectul de studiu al cartii Clarei Mares, „Zidul de sticla. Ion D. Sîrbu în arhivele Securitatii“ (2011), la care ma voi referi în foiletonul urmator. E o carte de analiza politica a cazului I.D. Sîrbu. Estetica însasi, ca si hermeneutica textelor (proza, teatru, scrisori si convorbiri telefonice interceptate, declaratii, rapoarte ale informatorilor sau ale ofiterilor – toate intra în aceeasi categorie de documente), ramân de competenta Securitatii.
Filosoful reprimat
I.D. Sîrbu ar fi putut deveni filosof (îl avea ca model moral si intelectual pe Lucian Blaga) sau estetician (sub influenta lui Liviu Rusu, care îi era profesor) sau poate chiar ideolog (era comunist din ilegalitate si scria în tinerete articole vag marxiste). Le putem considera pe acestea aspiratiile sale de profunzime, acoperite apoi de afirmarea ca dramaturg si prozator, de unde razbat indirect prin vocea personajelor sau direct prin marturisirile din jurnal si din scrisori. O teza de doctorat, redactata de Mihaela Bal, sustinuta în toamna lui 2012 la Universitatea din Alba Iulia, sub îndrumarea profesorului Mircea Braga, trateaza tocmai acest subiect. Cum teza nu a fost deocamdata publicata (dar poate fi consultata pe site-ul studiilor doctorale), am sa ma refer la ea pe departe, ca la un simptom de interpretare, într-un context mai larg. (Mihaela Bal a publicat în 2011 o carte, „Prin Valea Jiului, de la Ion D. Sîrbu la Dumitru Velea“, la editura craioveana Sitech, în care îsi prefigureaza cercetarea – dar, repet, nu fac aici o cronica de carte, ci analiza unui simptom de interpretare.)
Cred ca, din 1990 încoace, s-au adunat în arhivele academice câteva zeci de teze de doctorat despre I.D. Sîrbu. Si subiectul prezinta în continuare, pe buna dreptate, atractivitate si interes de cercetare filologica, sociologica, politologica sau de alta natura. Mihaela Bal îl analizeaza din nou, cu pasiune, cu mult zel documentar si exegetic, reusind sa convinga partial prin noile sale interpretari, recapitulari sau prospectiuni, puse sub semnul unei „anatomii a luciditatii“, ca atitudine critica fata de lume si viziune filosofica, în cadrul careia conteaza notiunile de Bine, Frumos si Adevar. Opera de fictiune si opera de confesiune sunt analizate prin prisma filosofiei sublimate sau explicite.
I.D. Sîrbu si… Mihail Sebastian
Ion D. Sîrbu este un personaj fabulos, inepuizabil, dar un scriitor mediocru (N. Manolescu nu-l crediteaza decât ca memorialist). Un personaj la fel de interesant, desi din motive usor diferite, ca si, de pilda, Mihail Sebastian, cu care e în buna masura simetrizabil (exercitiul comparativ îmi apartine). Am vedea mai bine asemanarile dintre cei doi prozatori si dramaturgi daca nu ne-ar încurca putin cazuistica evreitatii la Mihail Sebastian. Asemanarile, câte exista si atât cât pot fi acceptate într-un util exercitiu de comprehensiune, nu sunt tematice sau estetice, ci tin de un principiu existential, ca sa zicem asa. Iata câteva, enuntate fugitiv: preponderenta biograficului în receptarea critica a celor doua cazuri, tezismul unei bune parti a operei, drama stângismului ideologic, gravitatia în jurul unui maestru de dreapta sau virtual de dreapta ca spiritualitate, cazul insolit pâna la tragic al unor vieti framântate între extreme, biografice, politice, culturale. Nu e neglijabil nici traseul comparabil în relatia cu maestrul (Nae Ionescu pentru Mihail Sebastian, Lucian Blaga pentru I.D. Sîrbu) si esecul identic al ucenicilor de a deveni filosofi. Si raporturile în interiorul grupurilor culturale care îi legitimeaza pe cei doi sunt relevante. Suficient de bine si de vizibil situati la stânga (cu diferentele stiute si demne de un comentariu detaliat), ei sunt bruiati de prietenii lor de grup, multi suficient, iar uneori excesiv situati la dreapta, ca Mircea Eliade pentru Mihail Sebastian sau I. Negoitescu pentru I.D. Sîrbu. Lupta separata a fiecaruia din cei doi, Mihail Sebastian si I.D. Sîrbu, pentru a-si contura si pentru a-si impune o identitate bine reliefata, deci lupta cu propria generatie, cu grupul cultural caruia îi apartin, cu maestrul, cu epoca, cu ideologiile ar merita o analiza comparativa ce ar deveni relevanta ca mod de interpretare, o modalitate derivata din sociologia literaturii. O modalitate care nu mai e una strict estetica, asa cum ar conveni celor mai multi dintre criticii nostri atât de cunoscuti din generatia ’60, cu o autoritate respectata pe buna dreptate.
De fapt aici am vrut sa ajung cu aceasta înselatoare comparatie dintre Mihail Sebastian si I.D. Sîrbu: astazi o critica strict estetica nu mai renteaza, cum ar spune G. Ibraileanu. Am mai spus-o si eu, au mai spus-o si altii. Pe o noua spirala a istoriei se întoarce o vârsta a criticii literare ce parea definitiv depasita. Si aceasta idee ar merita un comentariu separat, cu argumente suplimentare. Fara sa situeze polemic în aceasta descendenta de principiu, desi s-ar fi putut revendica, perspectiva Mihaelei Bal (ca si a unei bune parti din critica si istoria literara consacrata lui I.D. Sîrbu în ultimii zece ani) adopta o modalitate de exegeza mai mult morala, existentiala decât strict estetica.
Luciditate, rationalitate, libertate
În ce alta sfera decât aceea a rationalitatii etice am putea situa conceptul de luciditate, cu ajutorul caruia îsi propune autoarea sa exploreze biografia si opera lui I.D. Sîrbu? Se vede bine ca el ramâne un concept vag, moale, dar nu postmodernist din pricina moliciunii. E un concept initial fiziologic si psihologic, glisând spre rationalitate si moralitate – dar, categoric, nu e un concept estetic si, daca mai e nevoie sa o spunem, nu e un concept de critica literara. Autoarea lucrarii îi simte impreciziile, ambiguitatile si fugile sau alunecarile, dar încearca mereu sa-l strânga într-un corset al unei definitii si vedem noi, daca nu vede întotdeauna autoarea, ca mereu îi scapa si avem aceeasi insatisfactie ca în experienta de a împacheta fumul sau ceata. Sa ne imaginam ca în loc de anatomia luciditatii, exegeta si-ar fi propus sa realizeze anatomia responsabilitatii sau anatomia sperantei la I.D. Sîrbu. Rezultatul si reactia noastra ar fi fost aceleasi. Vagul conceptului de referinta ne-ar fi nedumerit la fel de mult. Dar sa nu absolutizam conceptul si procedarea. Autoarea nu o face. Pâna la urma conceptul de luciditate nu e decât un pretext pentru a discuta din nou cazul I.D. Sîrbu dintr-un unghi nu foarte rigid, ceea ce în aparenta e bine, dar fiind în acelasi timp un unghi nu foarte precis, nici foarte clar, ceea ce nu mai e la fel de bine, cu toata straduinta autoarei de a-l clarifica. Aceasta e cea mai importanta critica pe care o aduc unei astfel de abordari: critica punctului de vedere imprecis sau prea vag într-o lucrare de critica sau de istorie literara care se sprijina total pe un concept care nu e de critica sau de istorie literara. Ceea ce nu înseamna ca nu poate rezulta o cercetare filologica finalmente interesanta si utila în bibliografia atât de încarcata a subiectului.
Daca ar fi trebuit sa aleg o valoare extraestetica sub semnul careia sa pun si sa analizez opera lui I.D. Sîrbu aceasta ar fi fost libertatea, iar, în acest caz, titlul si subtitlul ar fi devenit „I.D. Sîrbu sau anatomia libertatii“. Autoarea simte posibilitatea apropierii de un asemenea subiect, numai ca, intrând pe grila luciditatii ca pe o idee fixa, totul i se pare reductibil la aceasta. În profilul pe care i-l schiteaza autorului în capitolul introductiv noteaza la un moment dat: „Libertatea este luciditatea celui condamnat la vesnica închisoare“. Echivalenta poate fi întoarsa (luciditatea e libertatea celui condamnat…, însa nu e de mare folos. În finalul tezei, exegeta înnoada toate marile idei într-o fraza, strângându-le ca într-un nod cu fundita, unde vad concentrata memorabil toata ingeniozitatea interpretarilor: „Binele, adevarul, frumosul în sfera luciditatii sunt un ideal artistic al celui care stie: câta luciditate, atâta libertate“. Marile idei ale traditiei filosofice europene nu mai figureaza aici cu majuscule (cred ca e o scapare din condei), fiind puse în acelasi rând cu luciditatea (o idee mai banala) si cu libertatea (o idee de alt calibru, de alta rezonanta, mai precisa si mai potrivita cu aspiratiile si implicatiile politice ale operei lui I.D. Sîrbu). Binele, Frumosul si Adevarul, cautate în profunzimea unei opere de mize mai mici decât cele sperate sau investite, scot creatia lui I.D. Sîrbu din conjuncturile în care a fost nevoita sa se afirme, pe când modul particular de a trai libertatea i-ar fi aratat mai bine specificul, dupa parerea mea, dezvaluindu-i cu mai putine ocolisuri servitutile, reactiile si implicatiile politice, morale, chiar filosofice (acolo unde exista, nu peste tot) si, desigur, pe cele estetice.
I.D. Sîrbu între
Lucian Blaga si D.D. Rosca
Notiunea de luciditate beneficiaza de suficienta straduinta în a fi definita, pentru a fi eficienta în analiza. Retin asertiunea despre „luciditatea ca suma a valorilor morale si estetice“ (s-ar fi putut adauga în suma si valorile rationale, la care trimite mai direct acceptia luciditatii decât la valorile morale si estetice). Iata doua contexte de definitie: „Este lucid acel spirit care analizeaza dialectic tot ceea ce s-a petrecut înaintea sa, care sunt metamorfozele epocii si spre ce tinde“. Un singur comentariu, dar interogativ: nu e vorba în aceasta definitie a luciditatii mai mult de ratiune decât de valori morale si estetice, iar din premisa rationalitatii nu s-ar fi putut deduce pas cu pas filosofia lui I.D. Sîrbu, în vizibila contradictie cu filosofia misterului de la Blaga? A doua definitie a luciditatii e oarecum de sorginte hegeliana: „luciditatea este constiinta constiintei unei epoci“ (p. 291). Aceasta evolutie spre constiinta de sine tine tot de natura rationalitatii, cu totul diferita de mecanismele gândirii blagiene. Si atunci, întelegând astfel luciditatea, nu exista posibilitatea sa se contureze mai clar o analiza contrastiva dintre filosofia luciditatii la I.D. Sîrbu, ca filosofie a rationalitatii tragice, ca la D.D. Rosca, în contradictie cu filosofia misterului la Blaga? Mi se pare ca I.D. Sîrbu a fost un discipol nepotrivit al lui Lucian Blaga, dar autoarea ipotezei, deopotriva cu alti exegeti, se straduieste mult prea frecvent sa imagineze o potrivire de idei între maestru si discipol, sa-i armonizeze. Exista argumente de suprafata pentru armonizare (modelul moral), dar exista argumente mai temeinice, de profunzime, care îi pun în contradictie pe cei doi (idealism si irationalitate versus materialism si rationalitate). Teoria luciditatii, simplificata în cele din urma la a considera luciditatea un sinonim al constiintei de sine, fara legaturi vizibile cu estetica si etica, devine ipoteza de lucru, careia nu i se exploateaza însa toate consecintele tocmai în directiile rationalitatii, adica ale filosofiei. Cu toate aceste observatii, nascute din dorinta dialogului, nu e mai putin adevarat ca luciditatea poate fi acceptata ca ipoteza de lucru, în contrapondere productiva cu ideea de libertate.
Grila filosofica pusa pe opera lui I.D. Sîrbu este, fara îndoiala, potrivita cu aspiratiile scriitorului în tinerete, discipol al lui Lucian Blaga, dar ea se dovedeste, în cele din urma, neadecvata cu realitatile interne ale operei la maturitatea scriitorului, care si-a pierdut pe parcurs iluziile filosofice, întretinându-le mai mult în jurnal decât în restul operei. Ar fi fost interesant de înregistrat si de analizat tocmai aceasta modificare a aspiratiilor interne ale operei. Cele mai bune pagini din proza, jurnalul sau corespondenta lui I.D. Sîrbu (nu pun aici si teatrul) pot fi acceptate ca rezonante cu perspectiva satirei filosofice voltairiene, dar ele, cele mai bune pagini, nu au nimic de a face (sau aproape nimic) cu marea filosofie de la Platon la Kant, Hegel si, daca e cazul, chiar mai încoace. Opera lui I.D. Sîrbu poate fi confruntata cu idei ale lui Blaga, Jung, Marx, Vaihinger, Kant, Hegel, Platon, Socrate, Aristotel (folosesc enumerarea din referintele invocate), dar confruntarea nu are prea mare relevanta, nici filosofica, nici estetica, nici de alta natura. Binele, Frumosul si Adevarul, explorate ca atare, la modul generic, ca mari idei întemeietoare si directoare ale operei, par exigente cu totul exterioare (sau, sa zicem, prea generale), relativ indiferente în magnificenta lor unei opere nevoite sa-si fixeze obiective de semnificatie de alta natura si de alta statura. Nu vreau sa aduc situatia neaparat aproape de ridicol, dar ma întreb cum poti sa-ti arborezi seriozitatea totala si sa nu-ti scape un zâmbet în coltul gurii analizând Binele, Frumosul si Adevarul (cu majuscule) din nuvela „Enuresis nocturna“. Autoarei îi reuseste aceasta operatiune analitica, dar îsi da seama ca virtutile estetice ale nuvelei stau în alta parte decât în fundamentele unor generalitati filosofice sau morale.
Teoretizanta, dar putin prea filosofarda, ajunge uneori la afirmatii extrem de riscante, ca de pilda: „Între apriorismul lui Kant, orizontul spiritual al lui Blaga si arhetipurile lui Jung se formeaza un triunghi care rezoneaza, ca sinteza, direct în creatia lui I.D. Sîrbu“. În acest triunghi al Bermudelor, între Kant, Blaga si Jung, ar sucomba orice scriitor! Nu e o ironie. Când supraliciteaza conexiunile (posibile sau nu), interpretarile sunt nefaste pentru opera lui I.D. Sîrbu. Apropo de ironie: nu este aceasta una din valorile definitorii pentru opera si personalitatea lui I.D. Sîrbu? E adevarat ca e atinsa partial în analizele despre spiritul ludic si bufonerie, dar mult prea expeditiv.
Într-o lucrare extrem de ambitioasa, autoarea tezei navaleste cu marea filosofie si o parte din marea estetica a tineretii studentesti a cerchistilor peste opera de maturitate a lui I.D. Sîrbu, într-o operatiune bine pregatita care i-ar fi placut scriitorului ca exercitiu de luciditate si de autoevaluare critica. Desi poate l-ar fi întristat prin rezultate.
O examinare filosofica, politica sau morala a operei lui I.D. Sîrbu ne scoate din inertiile si din cliseele unei critici estetice, care nu ne-ar rezerva prea multe surprize. Pe alte cai, cu alte argumente, întelegem acelasi lucru: esecul unei opere si „existenta tragica“ a unui scriitor.
Autor: ION SIMUTApărut în nr. 420