Emmanuelle Pagano, Adolescenţii troglodiţi, traducere de Daria Bârsan, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014
Adèle a fost, cu ani în urmă, băiat. Un băiat care, la un moment dat, alege să devină femeie. După care, se întoarce în localitatea natală, în munţi, sub altă identitate, neschimbându-şi numele, ci doar prenumele; şi sexul. Iar acum, Adèle conduce în fiecare dimineaţa microbuzul şcolar în care călătoresc
şaisprezece copii faţă de care ajunge să simtă o dragoste de-a dreptul maternă.
În ciuda acestei stări de (cel puţin aparentă) stabilitate şi mulţumire, o macină neliniştea că, într-o bună zi, minciuna pe care şi-a întemeiat noua existenţă va fi descoperită. Căci tânăra singuratică, venită parcă de nicăieri în acea zonă îndepărtată, nu a spus nimănui cine e cu adevărat, din simplul (sau foarte complicatul…) motiv că nimeni nu o întrebase, nerecunoscând-o nimeni.
Fascinaţia metamorfozei
Acestea sunt elementele esenţiale pe baza cărora e construit romanul scriitoarei franceze Emmanuelle Pagano, Adolescenţii troglodiţi (Les adolescents troglodyts, 2007), de curând publicat în limba română, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca (colecţia „Literatura europeană contemporană“), în traducerea semnată de Daria Bârsan. Iar ceea ce dă senzaţia că ar putea să se transforme în simplă relatare a unui fapt şocant (operaţia de schimbare de sex prin care trece un tânăr care, simţindu-se lipsit de atributele masculinităţii încă din copilărie, decide finalmente să devină femeie) reprezintă punctul de plecare de care se foloseşte Pagano pentru a pune în faţa cititorului, dincolo de subiectul ca atare, o profundă şi sensibilă meditaţie cu privire la sensurile identităţii, la regăsirea şi afirmarea de sine, la semnificaţiile pe care le are ori pe care le poate primi în zilele noastre comunicarea interumană.
Interesant este că romanciera franceză nu e nicidecum prima care urmează acest drum. Ajunge să ne gândim, pentru a constata vechimea unor asemenea preocupări literare, la exemple celebre, dintre care unul vine chiar din cultura Antichităţii. Căci se ştie că în Cartea a noua a Metamorfozelor lui Ovidiu, printre alte istorii ale unor nemaipomenite transformări, este relatată şi povestea lui Iphis şi a iubitei sale, Ianthe. Născută într-o familie care îşi dorea un băiat, dar fiind, spre dezamăgirea mamei, fată, Iphis este cruţată doar datorită iniţiativei mamei sale de a o creşte ca pe un băiat, căci băiat va fi considerată de către toţi cei din jur. Însă atunci când Iphis o întâlneşte pe Ianthe şi se îndrăgostesc una de cealaltă, situaţia pare a fi fără ieşire, toată lumea fiind convinsă că Iphis este bărbatul potrivit pentru frumoasa Ianthe. Dar, pentru ca totul să se termine cu bine, zeiţa Isis o transformă pe Iphis în bărbatul din visele lui Ianthe. În plus, oricât de surprinzător ar putea să pară acest lucru, istoria unei apropieri aparent imposibile între două fiinţe de acelaşi sex apare şi în centrul unui alt roman contemporan, Fata întâlneşte băiatul al lui Ali Smith, publicat în anul 2007, în cadrul programului demarat de Editura Canongate, având ca miză readucerea în actualitate a unor figuri ori situaţii mitice. Iar dacă, la început, iniţiativa aceasta a părut doar un soi de subiect al unui program de „Creative Writing“, s-a dovedit, după apariţia câtorva titluri viabile din punct de vedere artistic, că istoriile mitice pot fi transpuse pe deplin în literatura zilelor noastre. Căci, dacă Ali Smith a ales povestea lui Iphis şi a lui Ianthe, Jeanette Winterson a actualizat istoria lui Atlas (în Weight), iar Margaret Atwood pe aceea a afecţiunii dintre Penelopa şi Ulise (în Penelopiada), pentru a ne opri la aceste exemple.
În această orientare se înscrie şi Emmanuelle Pagano, care, chiar fără a evidenţia în mod clar vreun substrat mitic ori mitizant şi fără a face parte din grupul de scriitori implicaţi în proiecte literare de amploare, dă glas unor preocupări asemănătoare. Istoria lui Adèle din Adolescenţii troglodiţi este, cumva, inversul celei din Metamorfozele lui Ovidiu, atâta doar că locul intervenţiei divine este luat de cel al intervenţiei chirurgicale, totul trimiţând, însă, şi la naraţiunile experimentale ale lui Jeanette Winterson, mai cu seamă la romanul Sexul cireşilor (1989), pe care se vede că Pagano l-a citit cu mare atenţie. Născută în anul 1969 şi afirmată iniţial ca specialistă în domeniul cinematografiei şi al artelor plastice, Emmanuelle Pagano se impune şi în peisajul prozei franceze contemporane, romanul de faţă fiind, de altfel, încununat cu Marele Premiu pentru Literatură al Uniunii Europene, în anul 2009. Dar nici alte creaţii ale sale, numite uneori de către exegeţi „autoficţiuni“, datorită influenţei pe care o exercită de fiecare dată biografia autoarei asupra textelor publicate, nu trebuie pierdute din vedere; căci, de la Pour être chez moi (2002) sau Pas devant les gens (2004) şi până la Les mains gamines (2008) ori L’absence d’oiseaux d’eau (2010), autoarea dezvoltă teme înrudite şi care spun mult şi multe, de fiecare dată cu sensibilitate şi cu o deplină înţelegere a contextelor şi realităţilor abordate, despre condiţia umană contemporană şi despre toate provocările zilelor noastre.
Feminin vs masculin
În Adolescenţii troglodiţi, pornind de la pretextul oferit de un subiect la modă, Emmanuelle Pagano reuşeşte să nu devină nici un moment o simplă militantă pentru drepturile femeilor ori ale vreunei minorităţi, şi nici să transforme textul cărţii în manifest ori scriere cu teză. În schimb, ea construieşte, cu nerv şi cu o bună stăpânire a mijloacelor narative, povestea asumării noii identităţi de către Adèle, inedita protagonistă care se ascunde de toţi, neştiind cum să explice celorlalţi ceea ce fusese greu să-şi explice sieşi şi ceea ce până şi fratele său mai mic înţelesese foarte greu şi refuzase multă vreme să accepte. De altfel, tocmai fratele ei e cel care determină punerea în mişcare a mecanismelor care, finalmente, duc la recunoaşterea lui Adèle de către membrii micii comunităţi izolate într-un ţinut ce pare al ceţurilor veşnice şi al iernilor aspre. Căci, după ce nu s-au văzut vreme de zece ani, fraţii se reîntâlnesc în localitatea natală, unde Adèle e şofer, iar Axel vine să lucreze pe un şantier, iar aici suferă un accident de muncă ce-i reuneşte, spre surprinderea tuturor oamenilor din zonă – care abia acum îşi pun întrebările esenţiale cu privire la identitatea lui Adèle.
Pagano nu-şi idealizează personajele, căci, câtă vreme dorinţa de afirmare a lui Axel e uneori ironizată, nici momentele de visare ale lui Adèle nu sunt trecute cu vederea. Organizat în capitole ce poartă, în locul unor titluri, câteva date calendaristice ce marchează evoluţia existenţei protagonistei structurată în funcţie de momentul începerii şcolii (1 septembrie) şi de ritmurile vieţii elevilor pe care-i transportă zi de zi, romanul îmbină tehnica unei naraţiuni la persoana întâi cu aceea a punctului de vedere, vocea narativă dând câteodată senzaţia că cedează locul alteia sau altora, astfel încât cititorul să poată avea în faţă, alternativ, atitudinea lui Adèle, a lui Axel sau a adolescenţilor atât de importanţi în desfăşurarea acţiunii – căci ei vor fi cei în faţa cărora, într-o noapte geroasă, cad toate măştile şi se spun toate adevărurile. Cartea rămâne fermecătoare, poate mai ales prin atmosfera pe care o creează Pagano, dar şi prin suspansul pe care-l menţine până la sfârşit, cu toate că, uneori, Adolescenţii troglodiţi nu scapă de accente uşor didacticiste.
Dar romanul rezistă cu adevărat, nu atât prin tema voit şocantă, cât mai ales prin subtila poezie a atmosferei pe care Emmanuelle Pagano o aduce mereu în subtext – ca pentru a ne face să nu uităm că, în fond, astfel de întâmplări, chiar dacă privite întotdeauna cu rezervă de ceilalţi, sunt profund (şi general) umane. Cu numeroase trimiteri menite să amintească în permanenţă cititorului că are în faţă o creaţie a începutului de mileniu, Adolescenţii troglodiţi se dovedeşte a fi un text profund actual, nu neapărat ceea ce am putea numi „marele roman al epocii noastre“, dar, cu siguranţă, o carte vie şi foarte bine scrisă.