Excelent film de actiune, cu lupte coregrafiate impecabil, desi ocazional neverosimile, avand în vedere statura protagonistei, „Hanna“ satisface mai ales ca experienta pur senzoriala. Din acest punct de vedere, cele mai reusite nu sunt nici confruntarile fizice sau executiile, nici urmaririle (cele mai multe din ele pe jos, singura urmarire cu masini respectand viteza legala si încheindu-se cu o parcare efectuata regulamentar). Ci impresioneaza aproape tot restul scenelor în care Hanna (Saoirse Ronan) sau Erik (Eric Bana) doar apar – fara sa alerge, fara sa lupte, fara sa ucida.
Ultimii 14 ani, cei doi si i-au petrecut într-un soi de hruba înconjurata de zapezi. În ceea ce o priveste pe Hanna, asta înseamna aproape o viata întreaga. Pentru a-si razbuna mama, e nevoita sa dea banchizele si renii pe asfalt si noxe, în timp ce Erik leapada blana de urs si învata din nou cum se poarta un costum.
Aceste experiente noi sau demult uitate exercita cu atat mai multa fascinatie asupra noastra cu cat nu depasesc limitele paradigmei în care noi însine traim. De la „Hercule la New York“ la „City of Angels“ sau la recentul „Thor“, asemenea interactiuni improbabile erau prilejuite de incursiunea în lumea noastra a unor eroi veniti din alte timpuri sau din alte dimensiuni. Fiecare dintre acestia descoperea cu stupefactie masinile, electricitatea sau televizorul, iar fiecare din aceste momente în parte fiind exploatat invariabil în cheie umoristica. Hanna nu e semizeu, sfant sau extraterestru; mai mult, e contemporana cu noi. De aceea, stie dinainte ca masina, curentul si televizorul exista, dar o stie din carti. Calatoria ei e una a confruntarii unor definitii cu obiectul pe care ele îl determina.
Spectacolul filmului e dat de aceasta acomodare permanenta, de faptul ca, dupa anii de antrenamente si de singuratate, orice nou peisaj si orice noua situatie, indiferent cat de aparent anoste, pentru Hanna reprezinta un adevarat parc de distractii. Adevarata aventura e în traseul ei din Maroc în Spania, iar apoi în Germania. Pentru a se distra, pe sine, dar si pe noi, singurul lucru pe care Hanna trebuie sa îl faca e sa nu stea pe loc.
Continut explicit
Ca în „Essential Killing“ al lui Jerzy Skolimowski, protagonistul e eliberat
într-un mediu strain si ostil. Scopul sau principal (singurul, în cazul personajului interpretat de Vincent Gallo) este supravietuirea. Talentul lui Skolimowski, ca si al lui Wright, e în reconfigurarea realitatii, asa cum o stim noi, potrivit imperativelor situatiei în care eroii se afla. Pe scurt, obiectele sunt împartite în trei categorii mari si late: resurse de hrana, inamici si aliati.
Despre Hanna si Erik stim foarte putine sau nimic, poate de aici provine, cel putin în parte, atractia pe care o exercita. Stim ca trebuie sa supravietuiasca, si asta e mai mult decat de ajuns. Dimpotriva, despre Marissa (Cate Blanchett) stim prea multe. Cand bunica lui Hanna face imprudenta de a o întreba daca are copii, cu un ochi tinteste si cu celalalt plange. E o supradezvoltare a unui personaj care, în economia filmului, nu ar trebui sa conteze mai mult decat ca simplu adversar al protagonistei. Ar fi ajuns sa stim despre ea ca reprezinta autoritatea si ca sistemul din care face parte urmareste lichidarea fizica a lui Hanna si a tatalui sau. Puseele ei de omenie intereseaza prea putin, cu atat mai mult cu cat, mai degraba decat despre umanitate, filmul lui Wright vorbeste despre lipsa ei. Marissa reuseste astfel performanta sa fie concomitent cel mai detestabil si totusi cel mai umanizat personaj al filmului.
Cu ajutorul unei mici armate de subalterni, al carei efectiv scade dupa fiecare confruntare cu Hanna si Erik, Marissa reuseste sa stranga din ce în ce mai mult latul în jurul celor doi. Dintre colaboratorii sai, Isaacs (Tom Hollander) ne ofera doua certitudini: sexualitatea incerta si executiile elaborate. Fiecare crima pe care acesta o comite e un spectacol în sine. Isaacs îsi regizeaza cu inventivitate executiile si joaca rolul calaului cu aplomb, savurand fiecare moment si acordand publicului respectul cuvenit, fie ca este vorba de colegii sai ori de noi însine, cei din sala. Ca un dansator profesionist care nu se uita niciodata la propriile-i picioare, Isaacs nu dezamageste nici macar atunci cand moare: Hanna nu stie ce e mila, asa ca nimeni nu îi scapa, iar printre victimele sale ne numaram si noi.