Importul de vulcani

Nu mi-a mai ramas absolut nicio iluzie din cele multe pe care mi le facusem în îndepartata-mi studentie, când transcriam, pentru a fi trecute din mâna în mâna, versurile lui Carl Sandburg si Walt Whitman, bunaoara, sau ale lui Lucian Blaga, idolul nostru de atunci. Acesta, ironizat de Mihai Beniuc într-un roman submediocru, putea fi vazut uneori într-o cafenea, „Croco“, sau pe strada Jokai, ocolit de unii dintre cei ce, mai târziu, aveau sa scrie diverse articole sau elogioase memorii despre relatia cu el.

Pe atunci, asemenea reactii ma mirau, îmi pareau de necrezut, pe câta vreme, azi, a ajuns sa ma uimeasca orice gest de bun-simt, rarissimele  semne de respect pentru valoare si performanta. Acum, mi-e tot mai limpede ca dascalul nostru national este moartea, doar ea  le arata compatriotilor ca am trait alaturi de o valoare careia pâna în clipa inevitabila, nu i s-a dat nici cea mai mica importanta. Se aplauda mai ales la cimitir si sunt aplaudati, de asemenea, diversi impostori sau pretinsi politicieni în salile pavoazate în culorile diferitelor partide. Într-o lume pe dos, cum este a noastra, într-un sezon al veleitarilor, pentru multi semeni libertatea a devenit o povara. În anii studentiei mele, când arestarile pe motive politice faceau parte din cotidian, fiecare vers descoperit, orice text din putinele publicatii straine aduse de colegii nostri greci sau africani, erau semne ca mai exista si altceva. Ne încapatânam sa credem ca si societatea noastra, totusi, va fi obligata sa se deschida. În stiinta, cartile si cursurile ce marcau despartirea de pavlovismul penibil devenit, multi ani, un fel de religie, ni se pareau pasi  decisivi spre largirea „ochiurilor navodului“ în care ne gaseam, cum spunea Evtusenko. Si în literatura drumul de la realismul socialist la realismul pur si simplu a fost extrem de dificil. Reintroducerea  marilor nostri clasici în circuitul firesc a pretins nu numai eforturi incredibile, ci si multa diplomatie, specularea anumitor conjuncturi. La fel, si restabilirea legaturilor cu lumea, întrerupte sau deviate. Pe atunci, aveam sentimentul ca, în ciuda interdictiilor si aberatiilor politicii, a mizeriilor de tot felul, victoriile erau, daca nu definitive, macar de lunga durata. Ca scriitori, credeam în meseria noastra,  fiind constienti ca vorbeam în numele celor multi, incapabili sa strige – din nestiinta sau teama –, combateam atât cât puteam o ideologie extenuata ce avea sa se prabuseasca zgomotos în neuitatele zile si nopti ale Revolutiei. Zile si nopti în care unii si-au sacrificat viata în numele libertatii, iar altii erau dispusi sa se sacrifice. Timp de doua decenii, victoria dobândita s-a modelat  încet si sigur dupa chipul si structura noastra. S-a vândut, distrus sau consumat cam tot ce s-a construit cu atâta  suferinta în mult hulitul regim dictatorial. Din tot ce a însemnat acesta, s-au pastrat cu sfintenie numai metodele, manierele, incultura si agresivitatea ridicate de catre nepotii batrânilor comunisti la rang de legi. Si un permanent gust pentru dictatura care se poate lesne instaura cu ajutorul votului. Cu toate ca voturile se obtin la un  pret de nimic, uneori maladiile cronice nationale, ignoranta si nepasarea, sunt suficiente. Daca, printr-un referendum s-ar cere, de exemplu, necesitatea importarii unor vulcani din Kamciatka, n-am nicio îndoiala ca s-ar vota imediat. Ca, de altfel, orice alta aberatie. Caci mai mult decât saracia materiala, coplesitoare este saracia morala. Datorita ei ne-am reluat rolul de eterni corigenti ce îsi cunosc bine locul: la colt, pe coji de nuca, într-un moment al istoriei, când, asa  cum spunea Camus, „inteligenta se umileste punându-se în serviciul urii si opresiunii“.

Cei ce refuza sa se predea – tot mai putini –, au sentimentul ca vorbesc pietrelor si pustiului. Ca sunt rataciti într-o lume lobotomizata care a uitat tot ce a trait. Amagindu-ne ca ne aflam pe drumul cel bun, am ajuns mai rau decât am fost. Oricum, avem o certitudine, anume ca „nimic nu se pastreaza mai bine decât paragina“ – cum spunea si  Alejo Carpentier. Paragina si lupta sistematica, „zi de zi si ceas de ceas“, cu comunismul. Se reduc salariile si pensiile, se umbla pâna si la putinii bani ai handicapatilor, dar nu si la ai celor fara  certificate. În orice caz, lupta cu decedata orânduire nu înceteaza. Deocamdata nu se cunoaste vreo victima în viata, vreun condamnat pentru pacatele sale trecute însa important este ca exista combatanti. În fine, ar mai fi ceva de adaugat: acum avem suficiente carti, poeziile nu mai trebuie copiate de mâna ca odinioara, atâta doar ca numarul analfabetilor si al ignorantilor cu multe diplome este într-o demoralizanta crestere. Si nu e de mirare: în spatiile paraginite se înmultesc buruienile. Multumita lor, de doua decenii nu am repurtat nicio victorie.