La ora când scriu acest articol, doamna nu a fost, încă, numită ministru al Culturii şi există mari şanse ca să nici nu fie măcar numită. În fond, nici nu contează dacă, între timp, a fost numită sau nu, dumneaei sau altă persoană. Problemele Ministerului rămân aceleaşi. Tot aşa, problemele muzeelor nu se schimbă cu nimic, anul 2014 rămânând unul dintre cele mai proaste din istoria recentă a instituţiilor de profil din România.
Spaţiile neadecvate şi insuficiente, atât pentru expoziţii, cât şi, mai ales, pentru depozite, subfinanţarea, încadrarea slabă cu personal, formarea mediocră a unora dintre specialişti, lipsa contactelor cu muzee din străinătate şi multe, multe altele sunt probleme care nu pot fi rezolvate într-un singur mandat ministerial, chiar dacă acesta ar fi unul normal ca durată. În mod evident, un ministru nu poate fi fãcut responsabil pentru soarta fiecărui muzeu din România, mai ales că majoritatea acestora nu se află în subordinea sa, ci a altor autorităţi publice locale sau centrale ori a unor entităţi publice sau private, de la universităţi până la mănăstiri. Din punct de vedere moral, însă, un ministru al Culturii nu poate fi indiferent la ceea ce se întâmplă în aşezămintele muzeale ale ţării, oricine ar fi proprietarul ori administratorul acestora. Revin, astfel, la ceea ce trebuie să constituie preocuparea de căpătâi a celui care ocupă fotoliul de ministru al Culturii: girarea unor strategii şi politici care să asigure protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural din România.
Din această perspectivă, am să dau doar câteva exemple.
Patrimoniul muzeal trebuie, înainte de orice, protejat fizic. El are nevoie de depozite care să îi asigure integritatea şi prezervarea în condiţii optime. Majoritatea covârşitoare a muzeelor din România nu dispune, pur şi simplu, nici de spaţiul necesar pentru depozitare. Muzeele care beneficiază de depozite amenajate după standardele actuale, acceptate de Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM), pot fi numărate, în toată ţara, pe degetele de la o singură mână. Cele mai multe muzee de importanţă naţională, regională şi judeţeană corespund standardelor acceptate, la nivel mondial, acum trei sau chiar patru decenii. Din păcate, cele mai multe dintre muzeele locale şi câteva dintre cele aflate în categoriile superioare nu corespund, din acest punct de vedere, nici unui fel de standard, fiind la nivelul înregistrat în Occidentul Europei, de exemplu, în anul înfiinţării ICOM, adică, 1946: camere igrasioase, lipsite de minime condiţii de climatizare, mobilier aproape inexistent, nici un fel de condiţii de control, lipsă de pază (în afara unei uşi încuiate şi a unui lacăt) etc.; nu vreau să spun că nu se poate şi mai rău. Am văzut situaţii cu mult mai grave în Moldova vecină, în Ucraina sau în Georgia. Multe muzee provinciale din Rusia se află în ipostaze similare. Până de curând, situaţia nu era cu mult mai bună nici în Azerbaidjan ori chiar în Turcia, dar ultimii ani, de boom economic, au adus investiţii masive în cultura acestor două din urmã ţări, ceea ce a făcut ca lucrurile să se schimbe radical şi pentru muzee. Problema mea este, însă, că se poate şi cu mult mai bine, iar România ar trebui să se compare, în această privinţă, cu celelalte ţări din Uniunea Europeană. Or, aici, este limpede că singura ţară care are ghinionul de a se afla în urma noastră şi să încheie, astfel, clasamentul Uniunii, în ceea ce priveşte protejarea fizică, directă a patrimoniului muzeal, este Bulgaria. Nu prea încurajator!
România va trebui, până la urmă, să treacă şi la nivelul următor de protejare şi de punere în valoare, care este cel numeric. Digitalizarea patrimoniului cultural nu este doar o prioritate pentru România, ci pentru întreaga Uniune. Aşa a apărut Europeana, ca resursă a Uniunii pentru punerea la dispoziţia publicului din întreaga lume, în format numeric, a patrimoniului cultural din toate ţările organizaţiei. Comparativ cu protejarea fizică a bunurilor culturale, aş spune că aici stăm şi mai prost, deşi, în clasamentul european, după ştiinţa mea, ocupăm un loc chiar ceva mai onorabil (adică, nu 27, ci locul 25, în ceea ce priveşte numărul bunurilor digitalizate). Pentru digitalizare este nevoie de resurse financiare şi de personal specializat, care să facă aceste operaţiuni. Din păcate, strategia adoptată de Ministerul Culturii în 2006, printr-o hotărâre a Guvernului, a fost lăsată baltă încă din 2009. În momentul de faţă, dacă nu ar exista Institutul Naţional al Patrimoniului, care, prin doar câţiva oameni, să se ocupe de încărcarea informaţiilor, în format numeric, privitoare la patrimoniul cultural naţional din România, pe Europeana, ţara noastră ar fi absentă din peisaj. Rostul digitalizării este triplu: cel de forţare a efortului de documentare privitor la bunurile culturale din muzee (încă un capitol relativ deficitar în România), cel de asigurare a unei documentări minimale, în cazul nefericit al dispariţiei, prin furt sau distrugere, a bunurilor în cauză şi, evident, cel de aducere a patrimoniului la cunoştinţa publicului larg. Muzeele româneşti fac, adeseori, eforturi considerabile pentru a ţine pasul cu ceea ce se întâmplă în restul continentului, dar, atâta timp cât aceste eforturi nu sunt susţinute printr-un program naţional de investiţii în aparatură şi personal calificat, vom vorbi, întotdeauna, despre o picătură într-un ocean.
Pentru ca toate aceste activităţi să se poată desfăşura în mod normal este nevoie de măsuri de conservare preventivă şi activă a bunurilor muzeale şi, acolo unde este cazul, de restaurare. Aşa cum am mai spus, acum câţiva ani, institutul naţional de profil a fost desfiinţat, prosteşte, încă din 2009. Muzeele nu fac faţă necesarului lunar de substanţe pentru laboratoarele de restaurare, insuficient utilate şi, din nou, subîncadrate. Personalul de specialitate nu a fost reînnoit prin angajări, după valul de pensionări mai mult sau mai puţin fireşti, din 2010 încoace. Oricum, noii angajaţi au nevoie de cursuri de formare care durează, de regulă, doi ani şi de o experienţă de încă cel puţin cinci ani pentru a putea restaura bunuri clasate în Patrimoniul Cultural Naţional. Cu alte cuvinte, şi în această privinţă România se află într-un mare impas. Eforturile făcute aproape disperat de câteva muzee bucureştene, precum şi de cele din Sibiu, Craiova, Suceava, Arad sau Cluj-Napoca nu sunt suficiente atunci când privim lucrurile în ansamblul lor…
Am spus că voi aminti doar câteva dintre problemele pe care viitorul ministru al Culturii ar trebui să le aibă în agendă, spre rezolvare. Pentru aceasta, ministrul va trebui să îşi convingă colegii de guvernare că este nevoie ca programele ministerului să fie sprijinite cu bani, nu cu vorbe. L-am auzit, recent, chiar pe premier spunând că ştie exact cât costă „repararea“ Putnei (mă rog, o fi fost o scăpare de limbaj, pentru că un monument istoric nu se repară, se restaurează). Dincolo de faptul că există o mulţime de monumente istorice din România care ar avea nevoie în mult mai mare măsură decât biserica Mănăstirii Putna de lucrări de restaurare, mă gândeam că nu ştiu la ce ne foloseşte nouă, cetăţenilor, că premierul ştie acest lucru. Nici nu ar trebui să îl ştie. Treaba lui ar trebui să fie aceea de a decide alocarea resurselor necesare Ministerului Culturii, atunci când acesta le solicită. Treaba Ministerului, însă, ar fi aceea de a pregăti programe de sprijinire a eforturilor locale, măcar pentru bunurile culturale de importanţă mondială sau naţională şi, evident, de subvenţionare a propriilor instituţii, pentru ca aceste bunuri să fie protejate şi puse în valoare. Eu încă mai sper că Ministerul chiar va reuşi să convingă întregul Guvern că bunurile culturale din muzeele României fac parte din însăşi identitatea naţională. Vine campania prezidenţială şi mă aştept ca puzderia de candidaţi să se bată cu pumnii în piept exact pe tema identităţii naţionale. Mă tem, încă o dată, că vor fi vorbe goale, dar… DVM SPIRO, SPERO.