Prezent pe lista marilor câstigatori ai Oscarurilor de anul acesta, filmul alb-negru si mut revine printr-o miscare circulara si îsi paraseste pelicula prafuita si obosita în cautarea unui substrat mai vizionar, prin intermediul „ochilor moderni ai lumii“. Traim în epoca armelor tehnologice – a celor 3D – care îi acapareaza fara rezerve chiar si pe cei mai „periculosi“ regizori americani, pe acei creatori care au abordat cinematografia de-a lungul vremii într-o maniera cât se poate de traditionala, si, daca vreti, de americaneasca. Se pare ca Martin Scorsese renunta în cele din urma la Leonardo DiCaprio si la forfota din filmele cu mafioti italieni si, într-adevar, paseste pe un tarâm mai fantezist si mai accesibil. Cel mai recent film al sau, „Hugo“, este o ecranizare dupa romanul de succes al lui Brian Selznick, „Inventia lui Hugo Cabret“ (aparut în româneste la Corint Junior), si urmeaza acelasi traseu epic pe care îl propune si scriitorul, dar cu mici exceptii. Regizorul se concentreaza asupra omuletului din spatele cartii si asupra drumului ce leaga descoperirea de adevar, în timp ce romanul pentru adolescenti al lui Selznick mizeaza mai mult pe procesul de creatie, pe o întreaga enciclopedie despre automaton, un robot-papusa, înzestrat cu un mecanism complex si care capata puteri umane si totodata supranaturale.
Totusi, dincolo de scenariu, imaginariumul lui Scorsese depaseste granita perioadei în care James Joyce îsi plimba palaria si talentul prin micul Paris, si în care Django Reinhardt aparea, îmbatat de muzica, atunci când nici nu te asteptai. Povestea lui Hugo Cabret, un orfan care încearca sa reconstruiasca automatonul tatalui sau, un robot care ma duce cu gândul la un Pinocchio puternic standardizat si mecanizat, se pierde printre cheite si mici mecanisme fara de care functionarea lui ar fi fost imposibila. Bineînteles, batrânul sub ale carui haine se ascunde faimosul George Méliès iese la iveala tocmai atunci când este nevoie de un strop de magie pentru ca fantezia sa se dezlantuie. Pâna atunci, batrânelul pe care toti îl cred un simplu vânzator nu dadea nimanui de banuit, iar în ochii copiilor probabil ca, în prima parte a filmului, devine din ce în ce mai antipatic, un personaj negativ care îsi intra bine în rol chiar din primele minute. Pe masura ce aflam secretul lui Hugo, Scorsese îsi construieste imaginariumul, apelând la tot felul de referinte istorice si culturale. În Parisul anilor ’30, personajele capata trasaturi comune cu cele din marile filme franceze, cu aparitiile care parasesc pelicula lui Jean Vigo, dar care se aduna în Gara Montparnasse, unde muzica „unei mari iluzii“ mentine atmosfera specifica, quasi-burgheza a locului. Cu toate acestea, imaginariumul lui Scorsese se destrama la un moment dat si devine imaginariumul lui Méliès, si, în mod neasteptat, vizionam poate pentru prima oara versiunea restaurata, color, a filmului sau, „Le voyage dans la Lune“. Filmul îsi pierde însemnatatea ca forma de arta pe masura ce misterul sau dispare, iar magia lui Méliès se impune prin surprinzatoarea sa bogatie cromatica.
Micul orfan al lui Scorsese recidiveaza si lasa impresia ca în aceasta utopie cinematografica se va transforma, mai degraba, într-un artificiu. Astfel, iluzia visului, în care deraierea trenului din gara Montparnasse ne trimite cu gândul la acea epoca a începuturilor, ca într-o proiectie a unuia dintre primele filme ale fratilor Lumière, dispare ca prin minune, iar Hugo Cabret nu ajunge sa-si transforme tesuturile si muschii în filamente, ca baietelul lui Spielberg din „A.I.- Artificial Intelligence“. Si bine face. Ramâne la nivelul lui Hector Malot, dar se transforma pe parcurs în Micul Print. Probabil aici se distinge si diferenta dintre cei doi regizori. Dupa perioada de glorie a cazinourilor si a filmelor de actiune cu personaje triumfatoare, Scorsese nu vrea sa-si stearga definitiv amprenta. Iluzia lui este una care depaseste tehnologia spirituala pe care o practica Spielberg si se concretizeaza într-un personaj ce parcurge acelasi traseu fantastic, fara ca natura lui sa se schimbe. Visul lui Hugo reprezinta doar un portal prin care regizorul introduce mici detalii istorice si prin care îsi schiteaza cât mai colorat desenul. Imaginile cu viziunile lui Méliès planeaza prin aer ca niste pasari, avertizându-ne de zor despre sosirea rachetei si aterizarea pe luna. Atunci când expeditia începe, regizorul îsi transforma filmul într-o pastisa uimitoare, cu imagini care se desprind din cartile de colorat.
Cu adevarat ciudat e faptul ca majoritatea cineastilor au criticat aceasta trecere brusca de la vesnicul DiCaprio din dramele psihologice la filme pentru copii. Într-adevar, Hugo este un film despre un copil si despre visul lui care trece în magie si viceversa. Cu toate acestea, magia lui Méliès este în mod evident cunoscuta de toti cinefilii care au avut curajul de a pasi pe culoarul cinematografiei timpurii. Faptul ca Scorsese îsi construieste imaginariumul în jurul unor concepte care tin mai mult de istoria cinematografului decât de marea masa a jucariilor din „Toy Story“ deplaseaza filmul de la canoanele asa-numitului infantilism la o forma mult mai complexa.
„Hugo“, ca si „The Artist“, prin intentie, este o productie care, indiferent de bugetul pe care îl are la dispozitie, îsi merita un loc aparte prin simplul fapt ca împartaseste o mare dorinta a artistilor postmoderni, si anume, aceea de recunoastere a trecutului. În mod ironic, istoria se repeta, iar Hugo nu numai ca încearca din rasputeri sa se distanteze de fanteziile siropoase 3D, dar, în acelasi timp, încearca sa îsi regaseasca istoria. Si daca aceasta istorie se dezvaluie mai usor copiilor, atunci sa ne bucuram: suntem niste copii destepti.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 367