Hordaland

Pe vremea copilariei mele circula un banc in care ultima intrebare care i se punea interlocutorului era aceea de a numi 10 fiorduri din Norvegia. Evident, nimeni nu stia sa raspunda la aceasta intrebare (am dat, odata, peste un geograf, care a reusit sa numeasca sapte fiorduri).
Intr-adevar, fiordurile (si chiar si localitatile din jurul lor) au nume complicate. Natura, insa, este tulburatoare. Panglica soselei aluneca ametitor pe marginea pamântului, aproape de apele Oceanului, care sapa, de mii de ani, in roca dura a Norvegiei. Din loc in loc, vezi pâlcuri de câte 10 – 15 case din lemn, albe si frumos ingrijite. Când am ajuns lânga un asemenea sat am avut surpriza sa constat ca era mult mai mult decât o asezare: era un ecomuzeu.
Cei care au definit ecomuzeul, acum trei decenii, sunt francezii Georges Henri Rivière si Hugues de Varine. Primul a fost un mare etnolog, un om care a marcat un reper pentru etnologia mondiala, conducând, pentru o vreme, si Consiliul International al Muzeelor (ICOM). Cel de al doilea este istoric, arheolog si muzeolog si a lucrat, indeaproape, cu Rivière. Foarte pe scurt vorbind, cei doi au teoretizat un nou tip de muzeu, inrudit cu muzeul sociologic imaginat de Dimitrie Gusti. Daca Muzeul Satului, realizat in Parcul „Carol al II-lea“ din Bucuresti, incerca sa aduca locuitori din diverse zone ale tarii, ca sa locuiasca in case (originale sau nu – acesta nu era cel mai important detaliu) provenind din aceleasi regiuni, pentru a demonstra, in fata bucurestenilor, cum se traieste in acele zone ale tarii, cei doi francezi s-au gândit sa mentina asezarea pe loc si sa ii roage pe cei care o locuiesc sa nu isi schimbe modul de trai. Desigur, era nevoie sa fie aleasa o localitate cât mai veche si cât mai putin modificata de trecerea timpului. Apoi, totul urma sa fie „inghetat“, orice modernizare aparenta a asezarii fiind exclusa, Desigur, un asemenea demers nu poate avea loc decât cu sprijinul locuitorilor, care trebuie sa accepte sa nu isi mai modifice locuintele si, in ultima instanta, nici modul de trai.
Exista si in România o incercare de formare a unui ecomuzeu, initiat de Asociatia Ecomuzeul Regional Sibiu, si care include, in realitate, un grup de asociatii locale (de obsti), din Biertan, Apoldu de Jos, Saliste, Mosna, Sasaus, Fofeldea, Ludos, Gura Râului si Tilisca. Poate ca va veni vremea, odata, sa vorbim, mai pe indelete, si despre acest demers.
Revenind la Norvegia, ecomuzeul pe care am avut ocazia sa il vizitez, de curând, nu este foarte departe, in nord, de prima capitala a tarii, Bergen. Satul se numeste Havråtunet si nu include mai mult de 15 gospodarii. Una dintre ele este chiar cea mai veche constructie civila din tara – un hambar datat cu radiocarbon la anul 1290. Restaurat minimal, hambarul face parte dintr-un complex de constructii ce include grajduri, locuinte si mori de apa. Din cele 15 gospodarii, doar trei mai sunt locuite. Celelalte, care au fost abandonate (de regula, prin decesul fara urmasi ai locuitorilor), au intrat in proprietatea unei fundatii care administreaza Muzeul Regional Hordaland (provincia de la nord de Bergen in care se gasesc o multime de fiorduri minunate!). Este interesant ca putinii salariati ai muzeului (la care se adauga nelipsitii voluntari!) se straduiesc sa mentina intregul sistem de viata al locului. Astfel, ei au grija de animalele care cresc, si acum, in grajdurile din sat (sunt vite si ovine) si le duc la pascut pe muntele care se inalta abrupt, dinspre fiord. Vizitatorii straini nu au voie sa se apropie de animale, decât daca traiesc de cel putin doua saptamâni in Norvegia – asta, pentru a nu aduce germeni care ar putea imbolnavi animalele. Totul este mentinut cât se poate de simplu si nu este de mirare ca, in vreme de vara, muzeul atrage multi turisti, care infrunta pantele alunecoase si ploaia, aproape, omniprezenta. Scopul muzeului este acela de a mentine biodiversitatea locului si de a conserva patrimoniul cultural al zonei. Evident, satul este inclus pe o lista nationala a siturilor protejate, viata asezarii fiind atent monitorizata.
Havråtunet este, intr-adevar, o asezare incântatoare, dar nu reprezinta singura componenta a Muzeului Regional. Pe lânga un mai indepartat muzeu etnografic in aer liber, la Osterøy, cel mai important muzeu este chiar cel din care s-a nascut acest muzeu regional (de fapt, o asociere de muzee, federalizate prin vointa finantatorilor – autoritatea regionala; chiar daca, legal vorbind, muzeele sunt conduse de o fundatie – care au infiintat fundatia si care sunt de fapt, tocmai aceste autoritati); este vorba despre Muzeul Industriei Norvegiene de &â354;esatorie (sau, mai pe scurt, Muzeul Tricotajelor). Mica asezare Salhus a fost insufletita de o fabrica de textile infiintata in 1859. Oraselul – aflându-se intr-un golf ce constituia un loc aproape obligatoriu de popas pentru navele care veneau spre Bergen, dinspre nord, sau care, dimpotriva, abia luau drumul spre Trondheim – s-a dezvoltat odata cu industria, numai ca epoca dezindustrializarii a adus, de la sine, inchiderea fabricii, in 1989. Intregul oras a intrat intr-un soi de depresie. Autoritatile locale au propus chiar demolarea fabricii, parasite de fostii proprietari. Un grup de tineri entuziasti a venit cu ideea de a se infiinta, acolo, un muzeu. La inceput, grupul a profitat de indecizia autoritatilor locale si a reusit, cel putin, sa opreasca demolarea fabricii. Abia peste mai mult de un deceniu, municipalitatea a hotarât sa accepte ideea infiintarii unui muzeu. Cladirea a fost preluata de primarie si, incet – incet, s-a constituit un grup de specialisti care au reusit sa vina cu un concept muzeografic coerent.
Muzeul este astazi ceva mai mult decât muzeu de „arheologie industriala“. A devenit un muzeu care documenteaza intreaga istorie a asezarii. La scurt timp dupa inaugurare, oraselul pare sa fi renascut. A fost stopat, brusc, fenomenul migratiei locuitorilor spre Bergen (cel mai mare oras important din apropiere), iar locuitorii au inceput sa isi gaseasca slujbe in propriul oras, incurajati de afluenta de turisti. Se poate spune ca la Salhus s-a produs, la scara redusa, o minune asemanatoare cu cea de la Bilbao, unde o intreaga asezare a renascut, in jurul unui muzeu.
Muzeul regional mai dispune de o rezervatie naturala la Lygra si de un muzeu care este numit Centrul Migratiei Norvegiene, la Sletta. In urma cu mai bine de un secol, mai mult de jumatate din populatia tarii a emigrat in Statele Unite, in cautarea unei vieti mai bune. Din acest motiv se spune ca astazi sunt mai multe persoane cu radacini norvegiene in strainatate, decât in tara. Astazi, Norvegia se confrunta cu un val de imigratie, tinut cu greu in frâu de o legislatie destul de dura in ceea ce priveste acceptarea imigrantilor. Centrul din Sletta incearca sa documenteze aceste doua fatete ale migratiei. Este interesant ca, daca acum mai bine de un secol, multi norvegieni s-au stabilit in Vestul Mijlociu american, unde si-au construit case asemanatoare cu cele pe care le avusesera in tara natala, acum unele dintre aceste case sunt demontate din Statele Unite si sunt aduse in Norvegia, pentru a se putea face o paralela cu modul in care au evoluat ideile constructive in cadrul aceleiasi comunitati originare, rupte, la un moment dat, si mutate la mare distanta de partea sa initiala.
Inzestrat cu un departament de conservare si un serviciu de documentare – ambele – de certa valoare stiintifica, Muzeul regiunii Hordaland va gasi, cu siguranta, parteneri in România, pentru proiecte comune. Totul este sa avem noi suficient de multe si de bune idei, pentru a le pune in practica.