Exista, fara indoiala, o multitudine de intrebari referitoare la cel mai recent lungmetraj al lui Alfonso Cuarón, dar cea mai tulburatoare dintre toate apare, intr-o prima faza, in titlul cronicii criticului de film de la „Indiewire“, Eric Kohn, si anume daca „Gravity“ da nastere unui alt tip de cinema. Intrebarea este, oarecum, fireasca, dar, in acelasi timp, banala, pentru ca exista deja o sumedenie de filme care se folosesc, mai degraba, de „ochiul tehnologic“ decât de „cine-ochi“; iar acele filme se incadreaza, indeobste, in genul actiune-science-fiction. Cu toate acestea, corelatia dintre filmele high-tech si „Gravity“ surprinde nuante mai profunde si mai fructuoase in ceea ce priveste istoria filmului universal, de la inceputuri si pâna acum. Daca tinem seama de comparatia facuta de criticii americani intre filmul lui Cuarón si „Odiseea Spatiala“ al lui Stanley Kubrick, raspunsul intrebarii lui Kohn va inclina, garantat, catre da. Dincolo de cât de justa sau injusta e aceasta comparatie, sau, mai degraba, de cât este ea de flatanta pentru regizorul mexican, plasarea peliculei sale in contextul cinematografiei hollywoodiene actuale ii aduce o serie de reusite pe care le merita cu vârf si indesat.
„Gravity“ nu are nevoie de o paleta extinsa de motive si de simboluri ca sa-si faca intrarea in circuitul unui nou tip de cinema. In fond, filmul lui Cuarón nu este decât o drama science-fiction, care implica un numar minim de personaje principale. Scrisa in colaborare cu fiul regizorului, Jonás Cuarón, povestea leviteaza – la propriu si la figurat – in jurul incercarilor pe care le intâmpina un inginer medical, Dr. Ryan Stone (Sandra Bullock), in timpul primei ei misiuni, alaturi de un veteran astronaut, Matt Kowalski (George Clooney), care isi indeplineste ultima lui misiune in spatiu. Scenariul urmareste structura in trei acte si mizeaza pe punctele culminante ale povestii, respectând un anumit pattern specific rasturnarilor de situatie care pot surveni intr-o poveste plasata in spatiu. Cele trei „miscari“ de structura sunt respectate cu rigurozitate si isi fac simtita prezenta inca de la inceputul filmului.
Incercând sa-si duca la bun sfârsit misiunea alaturi de cei doi colegi ai sai, Dr. Ryan e intrerupta brusc de un soi de furtuna spatiala care aduce ramasitele unui fost satelit rus, din apropierea Statiei Spatiale Internationale. Intreruperea conexiunii cu statia din Houston, Mission Control, este primul moment care ne arunca in ritmul alert al actiunii. Continuarea povestii ne trece printr-o serie de tablouri care prevestesc ba linistea de dinaintea furtunii sau aparenta rezolvare definitiva a problemei, ba „bombe“ trimise de catre cei doi scenaristi pentru a hrani, ca la carte, ritmul tensionant, ba zone de plutire care ne induc intr-o usoara confuzie, prin inserarea unui moment care ar apartine, mai degraba, onirismului.
Povestea in sine nu este, insa, cel mai bun atu al filmului. Cuarón ramâne intr-o zona safe si nu pluseaza decât prin punctele declansatoare care sunt, la urma urmei, necesare. Pe de alta parte, nici nu se agata cu entuziasm de tertipuri ieftine pentru a demonstra ca filmul lui este o drama. Numit de catre unii „o poveste despre umanitate“, pelicula regizorului mexican e, mai degraba, o usoara introspectie obiectiva, si, in acelasi timp, o privire subiectiva asupra omului purtat prin spatiu. Pe de-o parte, obiectivitatea se poate observa la nivel de dialog, replica si conturare a personajelor principale. In general, discutiile dintre cei doi protagonisti sunt menite sa umple timpul filmic si sa ne mai dezvaluie câte unul, doua detalii despre protagonisti, pentru ca empatia spectatorului cu personajul care isi traieste „marea drama“ sa nu atinga, de fapt si de drept, punctul zero. Pe de alta parte, subiectivitatea este mai vizibila prin cinematografie, prin miscarile camerei si prin atmosfera conturata potrivit situatiei protagonistului. Tocmai de aceea, ideea de umanitate si modalitatea de redare a acesteia, indiferent ca e facuta inteligent sau nu, constituie un punct de plecare pentru teoria conform careia „Gravity“ ar merge spre un alt tip de cinema. Si, mai mult decât atât, Cuarón se plaseaza bine in zona de safe mode, ocupându-si teritoriul prin refuzul tentatiilor hollywoodiene.
La nivel de imagine si de incadratura, maiestria si mestesugul lui Cuarón, dar si a operatorului sau, Emmanuel Lubezki, se ridica la cele mai inalte standarde. Revenind la comparatia cu „Odiseea Spatiala“, cele doua filme reprezinta sabloane clasice ale genului science-fiction, urmând, totusi, cai diferite. Considerat la vremea lui, dar si acum, o capodopera, „Odiseea Spatiala“ aduce noutati in materie de simbolistica sau de imagini-cheie-metaforice, dar si acest film accentueaza o profunda dizolvare a sentimentului uman, care ba se consterneaza, ba se minuneaza in fata sublimului – spatiul cosmic. Ei bine, in „Gravity“ intimitatea vastitatii are si ea un rol metaforic, indeosebi pentru Ryan. Protagonista este prinsa intre doua lumi, intre Pamânt si vidul spatial, iar furtuna cu ramasitele satelitului constituie, in fond, o metafora pentru incercarile la care ea este supusa.
„Gravity“ lasa impresia, de cele mai multe ori, ca nu e un film, ci un melanj extins de planuri-secventa si de panari naturale ale spatiului cosmic, ce reusesc sa aduca in prim-plan si personajele principale. Pentru ca interesul lui Cuarón merge mai mult inspre zona imaginarului, indiferent ca vorbim despre „Children of Men“ sau despre „Harry Potter and the Prisoner of Azkaban“, detaliile pot fi observate in raportul camera-unghi-personaj. Cuarón se concentreaza atât pe pozitia corpului protagonistului, cât si pe pozitia camerei de filmat. „Gravity“ ofera una dintre cele mai frumoase secvente cinematografice din ultimii ani, in care importanta camerei si sensibilitatea cu care a fost filmata respectiva secventa poate inlocui zeci de cuvinte din scenariu. Este vorba despre secventa in care camera se aproprie, incetul cu incetul, de fata lui Ryan, patrunzând cu o forta invizibila in casca acesteia si lasându-ne impresia ca putem sa o atingem prin intermediul ecranului. Bineinteles, scopul este de a „ilumina“ interiorul protagonistei si de a ne oferi frânturi ale anxietatii sale. Pe lânga trademark-ul recurent al regizorului, si anume „demascarea“ in vazul tuturor a camerei de filmat – ma refer la pete, picaturile de apa care apar pe lentila aparatului –, Cuarón mai propune si câteva P.O.V-uri, care consolideaza greutatea psihologica a personajelor. Bineinteles, importanta lor este notabila, cu toate ca utilizarea acestora inca mai lasa o tenta de falsitate, datorita faptului ca unghiul de filmare ales nu poate fi perfect identic cu cel al corpului actorului.
Daca ar fi sa fac o comparatie personala intre „Odiseea Spatiala“ si „Gravity“, din punct de vedere vizual, atunci nu m-as feri sa spun ca Stanley Kubrick ne ofera un dans contemporan, pe când Cuarón ne ofera un balet clasic. Si, indiferent ca asa-zisa teorie a lui Eric Kohn ramâne sau nu in picioare, „Gravity“ dispune de câteva atu-uri, in mare parte psihologico-vizuale, care pot da nastere unui nou tip de cinema. Bineinteles, un cinema in plina formare.