Ghiduri istorice şi estetice

Dorina Grăsoiu, Texte regăsite, texte regândite, Editura Bibliotheca, 2014

O distinsă specialistă în istorie şi critică literară, doamna Dorina Grăsoiu, îşi publică cel de-al cincilea volum de autor, pe lângă cele mai numeroase apărute în colaborare cu alţii. Primele patru purtau aceste titluri: Bătălia Arghezi (ediţia I, 1984, ediţia a II-a, 2010); Mihail Sebastian sau ironia unui destin, 1980; Caragiale în presa vremii, 2003; Viaţa cărţilor cu Ovidiu Papadima, 2004.
Remarcabile sunt şi volumele la care a colaborat: Dicţionar cronologic. Literatura română, 1979; Literatura română contemporană, I, Poezia, 1980; Literatur Rumäniens 1944 bis 1980, 1983; Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, 1984; Sinteze şi comentarii pentru bacalaureat, 1992; Bibliografia I. L. Caragiale, două volume, 1997; Bibliografia esenţială a literaturii române. Scriitori / Reviste / Concepte, 2003; Dicţionarul general al literaturii române, I-VII, 2004-2009.
Simpla enumerare a acestor titluri vorbeşte de la sine despre pasiunea cercetătorului de specialitate şi vastele orizonturi în care se mişcă. De-a lungul anilor, am parcurs o parte din aceste mii de pagini ispititoare, necesare oricărui scriitor care doreşte să cunoască şi să-şi înţeleagă locul şi rostul în cetatea literelor. Aşadar, cărţi cu caracter de ghid istoric şi estetic, scrise cu acribie ştiinţifică, dar şi cu un condei inspirat.
Această nouă culegere de texte mai noi şi mai vechi, publicate în harnica şi prestigioasa editură de la Târgovişte, este deschisă prin aceste „Cuvinte pro-domo“:
„Nu ştiu pe cine mai interesează astăzi gustul publicului românesc din secolul al XIX-lea, atâta timp cât nici cel contemporan nu stârneşte frisoane de curiozitate. Nu mă autoiluzionez că mulţi dintre cititori cunosc eforturile depuse de romanticii noştri pentru definirea şi impunerea conceptului de naţiune într-o perioadă când ideea plutea încă în vag. Nu ştiu, de asemenea, pe câţi dintre receptori îi mai preocupă bătălia dintre generaţiile interbelice, dintre tineri şi bătrâni, dintre «nou» şi «vechi».
Poate doar în măsura în care azi se mai dau altfel de firave bătălii al căror suport estetic rămâne adesea neconvingător“.
Să-i urmăm împreună liniile directoare ale celor cinci capitole: Cititorii altui secol; Naţiunea în gândirea romanticilor români; Viaţa cărţilor lui Ovidiu Papadima; Campania „generaţionistă“ în presa românească interbelică; Addenda.
Primul capitol apare ca un studiu despre sociologia creaţiei literare şi sociologia receptării acesteia, cu aplicare la democratizarea publicului cititor românesc, începând de la anul 1830, când apar şi la noi primele „Cabinete de lectură“. Dincolo de amănuntele evoluţiei acestora, foarte semnificative ne apar datele statistice sintetizate de autoare, din jurul anului 1850, datorate lui C.A. Rosetti. Astfel, numărul total de opere cuprinse în cataloage  era de 4.779.  Limbile din care se citea: franceză, 4.048 titluri; engleză, 481; germană, 88; italiană 23; rusă 13; spaniolă, arabă, turcă 29. Deci, evident, franceza era dominantă!
În clasamentul autorilor, H. Balzac avea 68 titluri; Al. Dumas, 66; George Sand, 36; Chateaubriand, 18.
Repartiţia cărţilor pe genuri:  romane – 3.712; memorii şi corespondenţă – 265; nuvele şi povestiri – 191; studii literare (de tipul Sainte Beuve) – 174; note de călătorie – 131; teatru – 115; poezie – 54;  fabule şi proverbe – 20. Evident, sărmana poezie se află la coadă, cum se află şi în prezent!
Autoarea oferă ample aplicaţii tuturor acestor interesante amănunte, caracteristice formării şi orientării cititului la români, dar şi sensului original, în toate genurile literare.
„Naţiunea în gândirea romanticilor români“ este o temă de care alţii se cam feresc, sau o tratează în chip restrictiv, de parcă le-ar fi ruşine cât mai existăm şi noi, românii, în Europa.
Dorina Grăsoiu aşază tema la locul ei: „Despre conceptul de naţiune şi naţionalitate a început să se vorbească insistent la începutul secolului al XIX-lea, odată cu ocuparea arenei istorice de către burghezie. Dar sentimentul naţional, ca sentiment şi nu conştiinţă de sine, a existat din timpuri străvechi. Bălcescu atribuindu-l românilor încă din vremea domniei lui Mircea cel Bătrân: «Naţionalitatea, deşi avea atunci acel caracter reflexiv şi ideal ce a dobândit în zilele noastre, dar era mult mai întinsă şi mai puternică, ca simţământ».
Conştiinţa naţională se iveşte la noi mai întâi în Transilvania, unde poporul român suferea ca «naţionalitate» – respins şi oprimat de celelalte grupuri etnice conlocuitoare. «În genere, cu cât frustraţia este mai mare, cu atât ideea naţională capătă un caracter mai dramatic şi o energie propulsivă mai viguroasă». În Principate, ideea naţională devine armă politică a emancipării după mişcarea lui Tudor Vladimirescu“. Iar ca justificare obiectivă, lectorul este trimis la 15 cărţi importante, semnate de Bălcescu, Bărnuţiu, Bariţ,
Al. Russo, I. Ghica şi M. Kogălniceanu.
În Viaţa cărţilor lui Ovidiu Papadima autoarea reuşeşte un amplu portret evocator, urmărind un destin de scriitor şi de om supus capriciilor istoriei, care devine, astfel, exemplar. Iată doar una dintre tuşele dominante ale acestui portret: „În perioada interbelică criticul făcea o figură aparte marcând dacă nu chiar o notă discordantă, în orice caz una disonantă cu linia estetică impusă de G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu în valorificarea operei de artă. A pedala pe etnic şi etic într-un moment în care mai era nevoie încă de justificări pentru apărarea autonomiei esteticului (dovadă centenarul Maiorescu 1940) însemna a-ţi asuma, din capul locului, toate riscurile ce puteau decurge dintr-un asemenea act. Şi Ovidiu Papadima şi le-a asumat. Fără să ignore criteriul estetic (ba, dimpotrivă, considerându-l implicit şi, ca atare, indispensabil judecării oricărei opere de artă), el a ţinut să reliefeze, totuşi, alte aspecte, mai puţin evidenţiate de către ceilalţi confraţi“.
Închinându-şi o bună parte din eforturile critice studiului operei lui Octavian Goga, precum şi folclorului ca O viziune românească a lumii, Ovidiu Papadima a intrat în polemici cu unii literaţi ai vremii, iar pentru colaborarea sa la revista Gândirea a suportat închisori şi lagăre.
După un hiatus de 19 ani s-a reintegrat în activitatea literară, dând la iveală o admirabilă antologie a poeziei populare (în 1963) intitulată Cu cît cînt, atîta sînt, pe care un alt specialist în materie, Ion Dodu Bălan, avea s-o aprecieze ca pe „o adevărată monografie lirică a poporului nostru, a istoriei sale multiseculare, ori a vieţii individului din leagăn până la mormânt“.
Şi aici, autoarea ne invită la 25 de izvoare bibliografice.
Campania „generaţionistă“ în presa românească interbelică este capitolul cel mai vast. Se deschide cu aceste observaţii:
„Dar iată că în 1927, sub oblăduirea  Gândirii şi a Cuvântului (mai corect spus, a lui Nichifor Crainic şi, respectiv, Nae Ionescu), o nouă generaţie îşi face apariţia, cu o vehemenţă rar întâlnită până atunci, un tir continu împotriva «bătrânilor», respectiv a tuturor autorităţilor, culturale şi politice anterioare. Aceşti «tineri furioşi» (mai toţi proaspăt absolvenţi de liceu, în jurul vârstei de 19-20 de ani) nu numai că le contestă «bătrânilor» (care uneori nu numără mai mult de trei decenii) orice merit, dar încearcă să-i înlăture din arena literară ca pe nişte fosile ancorate în vremuri iremediabil apuse, într-o mentalitate învechită, desuetă şi, deci, implicit, dăunătoare.
Erijându-se în reprezentanţi ai unei «noi spiritualităţi», intransigenţi şi justiţiari, ei se cred îndreptăţiţi, în numele noilor idealuri pe care le proclamă bătăios, să arunce un teribil «în lături» exponenţilor «generaţiei războiului», printre aceştia numărându-se «ramoliţi» de tipul Nicolae Iorga, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu, P. P. Negulescu, dar şi scriitori «compromişi» precum T. Arghezi, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Adrian Maniu etc.“.
Parcă din acest trist exemplu s-au inspirat şi unii dintre „procurorii“ şi „revizioniştii“ literari postdecembrişti. Numai că ei nu aveau deloc valoarea unora din acea generaţie turbulentă, care se numeau Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu. Lor li se afiliaseră şi semnatarii virulenţi ai Manifestului „Crinului alb“, Petru Marcu Balş, Sorin Pavel şi Ion Nestor.
Multe şi întortocheate sunt paginile prin care Dorina Grăsoiu urmăreşte confruntarea ideologică şi literară dintre toţi aceştia şi criticii de la revista Kalende, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Pompiliu Constantinescu, reprezentanţii poziţiilor raţionaliste, anti-ortodoxiste. Alături de cei trei, dar pe o poziţie mai tolerantă, s-a situat G. Călinescu, prin articolul din Viaţa literară intitulat simbolic  „Crinul alb“ şi „Laurul negru“.
Autoarea îşi bazează toate aserţiunile pe citatele din lucrările vajnicilor preopinenţi şi polemişti, reproduse în extrase largi în  Addenda. Este vorba de Mircea Eliade, cu Itinerariu spiritual (1927) şi Sensul Itinerariului spiritual (1928); de Şerban Cioculescu, cu Un Itinerar Spiritual (1928); de G. Călinescu, cu Generaţia bombastică (1928); de Petru Comarnescu, cu Actualităţi (1928) şi Semnalizări. Între estetism şi experienţialism, două fenomene ale culturii tinere româneşti (1932); de Alexandru Sahia, cu O generaţie falşe; de Zaharia Stancu, cu Generaţia în pulbere (1936).
Bravo, doamnă Dorina Grãsoiu! Aşa lecturi să ne tot oferiţi.