Revista Contemporanul reapare la 20 septembrie 1946, ca săptămânal politic, social, cultural, „sub conducerea unui comitet“. Biografii revistei nu dau informaţii despre instituţia de stat sau structura politică de care aparţinea publicaţia şi care îi asigura condiţiile financiar-materiale de apariţie. Din septembrie 1946 până în martie 1954, revista a apărut ca publicaţie subordonată administrativ şi ideologic Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR (după februarie 1948, PMR), având un regim relativ identic cu al cotidianului Scânteia: redactorii erau numiţi numai dintre membrii de partid, alcătuirea corpului de colaboratori externi urma acelaşi criteriu, iar preferinţele culturale – ca să nu mai vorbim de orientarea politico-ideologică a articolelor – erau la unison cu cele ale oficiosului de partid.
După înfiinţarea Ministerului Culturii (octombrie 1953), conducerea noii structuri guvernamentale a constatat că nu există în Capitală o publicaţie săptămânală care să informeze publicul, să popularizeze spectacolele teatrale, de operă, să prezinte expoziţiile de artă plastică, concertele, să-i recomande publicului larg pe marii actori, dirijori, interpreţi vocali şi solişti instrumentişti din generaţia consacrată şi din cea în plină afirmare. De aceea, conducerea noului minister (Constanţa Crăciun, ministru, M. Roşianu, P. Ţugui şi N. Bellu, locţiitori ai ministrului) a prezentat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Gheorghe Gheorghiu-Dej, un memoriu prin care cerea transferul revistei Contemporanul în structura administrativ-bugetară a Ministerului Culturii.
La începutul lui martie 1954 apare, după câteva dispute politice, hotărârea internă a Secretariatului CC şi a guvernului privind trecerea revistei Contemporanul, cu salariaţii şi bunurile pendinte, în structura Ministerului Culturii. Ca urmare, în 19 martie 1954, revista apărea cu noul titlu: Contemporanul. Săptămânal politic, social, cultural al Ministerului Culturii din RPR. Redactor-şef a rămas, în continuare, Horia Liman, membru PCR ilegalist şi membru al Uniunii Scriitorilor din RPR (1). În vara lui 1954, Liman a avut probleme de sănătate, redactor-şef al revistei, „cu delegaţie“, fiind numit, de ministru, profesorul Ion Banu, de la Facultatea de Filosofie. La începutul anului 1955, însănătoşit, Liman îşi reia activitatea la Contemporanul. Membrii Colegiului ministerial au stabilit, cu redactorul-şef, ca redactori ai revistei să participe la activităţile ministerului, să cunoască deciziile direcţiilor de specialitate şi să publice apoi informaţii şi/ sau articole critice, de analiză. Lucrurile începuseră să se desfăşoare normal, potrivit înţelegerii convenite.
În vara lui 1954 am reuşit, împreună cu ministrul Constanţa Crăciun, să-l convingem pe Tudor Arghezi să predea versuri inedite Editurii Tineretului. În scurt timp apare Prisaca, frumos ilustrată, eveniment literar notabil, după ce, din anul 1948, nici o carte de poezii sau proză a poetului nu se editase! Redactorul-şef al Contemporanului a ignorat evenimentul, revista n-a publicat o recenzie sau o relatare despre apariţia cărţii, fapt ce a nedumerit pe unii membri ai colegiului ministerului, trezind bănuiala că Horia Liman este adept al opiniilor detractorilor lui Arghezi şi ai operei sale. Coincidenţa cu apariţia a două foiletoane, în Scânteia, în care opera poetică a lui Arghezi, Blaga şi Barbu era din nou criticată, iar propunerea ministerului privind reeditarea poeţilor era blamată public (2), a întărit bănuiala. Mai mult, redacţia Contemporanului a trecut sub tăcere întâlnirea lui Tudor Arghezi, organizată de Ministerul Învăţământului, la Palatul Pionierilor (la Cotroceni), cu elevi din şcolile primare bucureştene.
Colaborarea cu redactorul-şef al Contemporanului s-a deteriorat accentuat după ce, în 21 mai 1955, Tudor Arghezi a fost decorat la Marea Adunare Naţională. În noua calitate de şef al Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a CC i-am propus lui
H. Liman să publice o relatare cuprinzătoare a ceremoniei de decorare a poetului, omagiu la 75 de ani, la care fuseseră prezenţi oficiali, reprezentanţi ai presei şi revistelor literare, ai radioului, inclusiv ai Contemporanului – el însuşi şi alţi redactori. Cu toate acestea, vineri, 27 mai 1955, Contemporanul publică doar informaţia oficială dată de Agerpres, ceea ce am considerat a fi un afront adus tuturor celor care au făcut posibilă înfăptuirea evenimentului cu semnificaţii de importanţă cultural-literară naţională! Gestul lui H. Liman conferea un temei bănuielii noastre, determinându-mă să propun ministrului Culturii eliberarea lui din postul de redactor-şef al revistei Contemporanul. Constanţa Crăciun a agreat propunerea, insistând însă ca demersul să aibă loc numai după ce Consiliul de Miniştri va numi noul director general al Direcţiei Generale a Artelor, locţiitor al ministrului, post devenit vacant după ce fusesem numit la conducerea Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a CC.
La mijlocul lunii iunie 1955, Prezidiul Academiei l-a desemnat pe acad. Iorgu Iordan să se deplaseze la Iaşi, împreună cu un consilier de la Direcţia de investiţii, personal şi buget a Academiei, pentru a discuta obiectivele de investiţii – înfiinţări de centre de cercetare, noi publicaţii, cheltuielile bugetare necesare –, proiecte propuse de Academie, ce urmau a fi incluse în planul cincinal 1956/ 1960. Gh. Apostol – prim-secretar al CC – mi-a comunicat decizia de a-l însoţi pe acad. Iorgu Iordan la Iaşi, deplasarea fiind asigurată de guvern, cu un automobil.
La Iaşi am întâlnit două delegaţii guvernamentale: una condusă de Alexandru Bârlădeanu, formată din reprezentanţi ai unor ministere şi profesorii geologi Alexandru Codarcea şi Virgil Ianovici, iar cealaltă, a Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, condusă de ministrul dr. Voinea Marinescu. (Specialiştii ce-l însoţeau pe Al. Bârlădeanu – preşedintele Comitetului de Stat al Planificării – s-au ocupat de investiţiile din zona Moldovei ce urmau a fi prevăzute în planul de stat.) Imediat după sosirea la Iaşi, Al. Bârlădeanu şi dr. Voinea Marinescu ne-au invitat să vizităm împreună Fabrica de Antibiotice, de curând inaugurată (3), vizită ce l-a încântat pe acad. Iorgu Iordan. După vreo două zile, împreună cu profesorii geologi am văzut şi amplasamentul pe care urma să se construiască Uzina metalurgică de tablă şi ţevi de la Iaşi.
Discuţiile purtate de Iorgu Iordan cu academicienii ieşeni privind elaborarea proiectelor de investiţii, dezvoltarea cercetării ştiinţifice în sistemul Filialei din Iaşi a Academiei, fondul de salarii aferent etc. au detaliat aspecte de fond şi aplicate, fiind vorba de asumarea răspunderii pentru investiţii de miliarde de lei şi milioane în valută, pentru achiziţionarea de aparatură modernă etc. În mai multe reprize, Iorgu Iordan a avut discuţii şi cu membrii Senatului Universităţii „Al.I. Cuza“.
La întoarcere, acad. Iorgu Iordan a cerut să poposim câteva ceasuri la Mirceştii lui Vasile Alecsandri. Aici, el a criticat Ministerul Culturii pentru că a preluat aşezământul de la Academie, în 1949 (?) şîn 1946ţ, dar nu a întreprins lucrări de restaurare. Când l-am informat că Mirceştii se află pe lista monumentelor propuse de Comisia Ştiinţifică a Monumentelor Istorice pentru restaurare, profesorul a remarcat, ca din întâmplare, că „presa noastră centrală, mai cu seamă Contemporanul, nu se preocupă de casele memoriale, de locurile şi monumentele istorice de pe cuprinsul ţării, de evocarea marilor personalităţi ale poporului nostru.“
Ne-am continuat drumul spre Bucureşti, iar în discuţii am pomenit despre insatisfacţiile pricinuite de redactorul-şef al Contemporanului. Discuţia s-a prelungit, iar academicianul mi-a propus să „luăm în consideraţie“, pentru conducerea revistei, pe George Ivaşcu, „excelent ziarist şi filolog“, apreciat pentru activitatea lui şi de „tov. Călinescu“, sugerându-mi să citesc cele scrise în Istoria literaturii române… A spus că Ivaşcu este nedreptăţit, că lucrează la Editura de Stat Didactică şi Pedagogică cu un salariu mic, iar Institutul de Lingvistică îi oferă unele colaborări externe.
I. Iordan a povestit despre comportamentul lui Ivaşcu în anii studenţiei, în conflictele politice, adesea violente, cu studenţii legionari şi cuzişti, incitaţi împotriva profesorilor cu vederi democrate, antifasciste. A evocat numele lui Ibrăileanu, Tr. Bratu, Parhon, Petre Andrei, Oţetea, Ralea, Cernătescu, Călinescu, Botez, Mayer, Haimovici, toţi „prieteni devotaţi“ ai Franţei şi Angliei, antilegionari şi antihitlerişti. „Tabăra legionaro-fascistă“ – îşi amintea I. Iordan – era condusă de profesorul Pascu şi unii amici de la Medicină, de Gh. Cuza şi se bucura de „înţelegerea“ profesorilor Gh. Brătianu şi Ion Petrovici. În opinia sa, tabăra democrată, antifascistă acţiona în consens cu interesul naţional, era continuatoarea marelui curent politic unionist, din anii Primului Război Mondial, urmaţi de reîntregirea României, recunoscută „prin tratate internaţionale“. Evocările şi observaţiile critice despre viaţa academică şi personalităţi culturale de valoare naţională ale Iaşului interbelic mi-au dezvăluit bogata experienţă politică şi intelectuală a academicianului, intransigenţa sa ideologică democratică şi liberală recunoscută, şi consacrată, în anii anteriori, când se înfruntase, ca membru de partid, cu liderii dogmatici-stalinişti.
După revenirea în Bucureşti, la câteva zile,
I. Iordan a sosit la secţie şi mi-a relatat despre ce a pătimit G. Ivaşcu în perioada 1949-1954. La sfârşitul anului 1948 a început anchetarea lui în legătură cu declaraţiile făcute despre conferinţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la adunarea studenţilor de la Universitatea din Cluj. Publicistul – membru de partid din 1943 şi veche cunoştinţă a liderului PCR – afirmase „totala adeziune“ la punctele de vedere ale ministrului Justiţiei, iar după aceea criticase hotărârea plenarei CC al PCR care „condamna“ cuvântarea lui L. Pătrăşcanu, atunci încă membru al Biroului Politic. Academicianul Iorgu Iordan a spus că procurorii au extins ancheta, învinuindu-l pe G. Ivaşcu că, în toamna lui 1940, la Bucureşti, ar fi fost „racolat“ de serviciile secrete ale Armatei şi ar fi devenit „informator“, situaţie care i-a îngăduit să colaboreze la revista Vremea etc. Anchetatorii n-au ţinut seamă de lămuririle date de profesorul publicist, au amplificat acuzaţiile, fără să audieze martorii indicaţi de acuzat. Ivaşcu a fost exclus din partid, iar Tribunalul Militar l-a condamnat la moarte. Avocatul a făcut recurs, iar sentinţa i-a fost comutată în temniţă grea. Când au aflat verdictul, profesorii Iorgu Iordan, G. Călinescu, Gh. Vlădescu-Răcoasa şi fostul lider al PCdR, între anii 1942-’44, Constantin Agiu (4) – militant în cadrul Uniunii Patrioţilor, cel care l-a recomandat pe G. Ivaşcu la primirea în partid – au intervenit cu un memoriu la Petru Groza, C.I. Parhon şi Gheorghiu-Dej. În urma acestei intervenţii s-a hotărât ca dosarul lui George Ivaşcu să fie mutat de la Tribunalul Militar la Comisia Controlului de Partid – preşedinte Constantin Pârvulescu. Cercetările au început la sfârşitul anului 1952 şi au durat până la începutul lui 1954. După ce a fost analizat dosarul de la Tribunalul Militar, membrii Comisiei au alcătuit un nou dosar cu declaraţii ale zecilor de martori, activi în instituţii publice, între anii 1940-1944. Iorgu Iordan a elogiat comportamentul martorilor şi onestitatea „colegilor“ care au semnat memoriul, au susţinut nevinovăţia lui Ivaşcu şi au colaborat, pentru înlăturarea nedreptăţii, cu preşedintele Comisiei, C. Pârvulescu.
În scrisoarea către G. Călinescu, datată 29 august 1954, G. Ivaşcu mărturiseşte: „Am marea bucurie de a vă anunţa că sunt liber de acum câteva zile“, iar eliberarea nu e „efectul graţiei nici al epuizării calendaristice: este consecinţa deplinei clarificări a teribilului şi – atâta vreme – inextricabilului complex de elemente tenebroase şi obscure a căror victimă am fost“. Apoi arată că „revizuirea procesului“ s-a datorat cererii celui „mai competent for de stat“ şi „contribuţiei hotărâtoare“ a mărturiilor lui G. Călinescu şi I. Iordan. şG. Călinescu şi contemporanii săi, II, p. 112.ţ
La încheierea discuţiei, acad. I. Iordan mi-a sugerat să propun ministrului Constanţa Crăciun şi adjunctului său Ion Pas ca, împreună, să prezentăm propunerea prim-secretarului CC Gh. Apostol. Dacă Secretariatul partidului şi C. Pârvulescu vor aviza favorabil propunerea de numire a lui Ivaşcu ca redactor-şef, să-l înştiinţez, pentru ca el personal să-i comunice hotărârea de partid. (Academicianul Iorgu Iordan era prevăzător, dorea să-l ferească de o dezamăgire pe fostul său asistent de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi!)
Am relatat Constanţei Crăciun şi lui Ion Pas discuţia cu acad. I. Iordan şi sugestia sa, iar aceştia au fost de acord ca George Ivaşcu să fie numit la conducerea revistei Contemporanul. În audienţa la Gh. Apostol, propunerea conducerii ministerului şi a secţiei CC, privind numirea lui George Ivaşcu – exclus din partid – ca redactor şef al revistei Contemporanul a fost acceptată în principiu. După un scurt schimb de păreri, pentru a evita orice posibilă discuţie ulterioară,
Gh. Apostol a cerut lui C. Pârvulescu să ne ofere informaţii despre procesul şi condamnările lui
G. Ivaşcu. Veteranul comunist ilegalist – viitor critic al lui Gheorghiu-Dej, apoi al lui N.Ceauşescu – cunoştea situaţia fostului redactor al României libere ilegale, însă a cerut o păsuire pentru a consulta actele ultimelor verificări. Dovada disculpării lui G. Ivaşcu a venit la mijlocul lunii septembrie 1955, când am primit răspuns pozitiv (avizul), după care, spre sfârşitul lunii, ministrul Culturii l-a instalat pe George Ivaşcu (împlinise 44 de ani) în funcţia de redactor-şef al revistei Contemporanul. Ulterior, împreună cu C. Crăciun, l-am prezentat liderului PMR, Gh. Apostol, pe noul redactor-şef al revistei.
Gheorghiu-Dej a aflat despre G. Ivaşcu într-o altă împrejurare. La începutul anului 1956, deci după ce preluase de la Gh. Apostol funcţia de prim-secretar al CC-PMR (6 octombrie 1955), Dej a convocat o şedinţă cu reprezentanţi ai instituţiilor ştiinţifice, de învăţământ şi cultură, în legătură cu aplicarea hotărârilor Congresului PMR privind planul cincinal. Referindu-se la aportul intelectualităţii în dezvoltarea societăţii, Dej a elogiat articolele lui G. Călinescu publicate în Contemporanul – Un imn al muncii în cinstea Congresului (23 dec. 1955) şi Schimbul de onoare (30 dec. 1955) – şi a întrebat cine a organizat vizita scriitorului la uzina bucureşteană. După ce ministrul Culturii l-a informat pe Dej despre numirea noului redactor-şef al revistei Contemporanul, am relatat că împreună cu G. Ivaşcu i-am propus academicianului G. Călinescu să susţină o rubrică săptămânală în paginile revistei (5). G. Călinescu a acceptat şi a solicitat sprijin pentru a vizita o mare uzină din Bucureşti.
Referitor la numirea lui George Ivaşcu la conducerea Contemporanului s-au propagat, în publicistica noastră din ultimele decenii şi în emisiuni la radio şi televiziune, unele informaţii, aprecieri sau interpretări în totală contradicţie cu realităţile istorice din a doua parte a anului 1955 şi următorii. De pildă, Gabriel Liiceanu scrie, în Măştile lui M.I. şHumanitas, 2012ţ, că Ivaşcu „a fost reabilitat ca redactor-şef la Contemporanul, probabil că şi cu ajutorul protectorilor lui; unul dintre ei a fost, fără îndoială, Grigore Preoteasa. Doar nu e întâmplător că din momentul morţii lui Preoteasa a început şi decăderea lui Ivaşcu“. Aserţiunea este eronată, deoarece Grigore Preoteasa (pe care l-am cunoscut în 1951, când am fost împreună concentraţi la unitatea militară Făgăraş) a fost, între 4 martie 1954 şi 4 octombrie 1955, prim-locţiitor al ministrului Afacerilor Străine, deci fără atribuţii în domeniul presei. Este adevărat că, în iunie 1956, în calitate de ministru de Externe, Gr. Preoteasa a susţinut propunerea lui P. Ţugui şi a Constanţei Crăciun ca George Ivaşcu să-l însoţească pe Sică Alexandrescu în Finlanda, într-o misiune cultural-artistică oficială. (Se încheiase, pentru prima dată după război, o Convenţie cultural-artistică între Ministerele de Externe ale celor două ţări) (6). Pentru că cei de la Ministerul de Interne amânau eliberarea paşaportului, cu toate că actele erau semnate de ministrul Culturii şi aveau garanţia şefului Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a CC, a fost necesară intervenţia la primul secretar al CC, Gheorghiu-Dej. În final, G. Ivaşcu a primit paşaport-Vest, cu care a călătorit ulterior în Occident. Grigore Preoteasa a avut responsabilităţi în domeniul cultural abia în vara lui 1957, când plenara CC l-a ales secretar al CC şi membru în Biroul Politic, şef al Direcţiei de Propagandă şi Cultură, în locul lui L. Răutu, activitate întreruptă, însă, de tragicul accident aviatic de la Moscova – 4 noiembrie 1957.
Revenit la conducerea Direcţiei, Leonte Răutu a cerut adjuncţilor săi, P. Niculescu-Mizil şi
P. Ţugui, propuneri pentru numirea unui redactor (ziarist) pe lângă Secretariatul CC, ca urmare a plecării lui Silviu Brucan cu misiune în SUA. Aşa se face că G. Ivaşcu a fost cooptat, la începutul anului 1959, între ziariştii acreditaţi pe lângă conducerea PMR, în pofida faptului că era exclus din partid, cu toate că activitatea sa ca membru PCdR în ilegalitate fusese recunoscută şi apreciată de Comisia Controlului de Partid. În 1960, Gheorghiu-Dej l-a preferat pe redactorul-şef al Contemporanului ca ziarist acreditat, în călătoria în SUA – la ONU – şi, la întoarcere, în vizita oficială în Franţa.
G. Ivaşcu era apreciat şi preferat şi de I.G. Maurer, care devenise, de la începutul anului 1958, preşedintele Prezidiului MAN. L-am însoţit pe Ivaşcu, în două rânduri, acasă la Maurer, remarcând afecţiunea gazdei pentru publicist şi elogiul adus stilului său elevat de redactare a textelor, accesibile – spunea Maurer – „auditorului popular“.
Deci, între cei ce-l apreciau pe George Ivaşcu, între „protectorii“ lui, îl putem include pe Gr.Preoteasa, dar este clar că aserţiunea lansată în Măştile lui M.I., privind „începutul decăderii lui Ivaşcu“, este fantezistă…
În incitantul eseu Istoria Românilor văzută de Neagu Djuvara. Fals ştiinţific sau trădare de ţară? şEditura Roza Vânturilor, 2012ţ, profesorul Dan Zamfirescu scrie (pp. 64-65): „Gheorghe Gheorghiu-Dej nu-şi va asigura decât în 1961 puterea absolută. Dar evoluţia lui şi a celor ce l-au flancat pas cu pas, precum şi a cercului tot mai larg de colaboratori fideli (din care a făcut parte şi un grup de evrei în frunte cu Gheorghe Gaston Marin), între care roluri capitale au jucat în cultură Paul Niculescu-Mizil, Pavel Ţugui şi George Ivaşcu (adus de la Canal şi pus redactor-şef la «Contemporanul», din ordinul lui Dej de către Paul Niculescu-Mizil ş!?ţ, după cum am aflat chiar din gura celui a cărui ultimă carte am publicat-o) este însăşi istoria României din această perioadă, pe care o configurează“. Adevărul istoric contrazice afirmaţiile lui P. Niculescu-Mizil, preluate de profesorul Dan Zamfirescu. Cronologia faptelor şi poziţia determinantă a persoanelor cu răspunderi politice şi de stat au avut următoarea succesiune: – Între 19 aprilie 1954 şi 5 octombrie 1955 prim-secretar al CC al PMR era Gheorghe Apostol, care se ocupa de activităţile ştiinţifice, culturale, artistice, de învăţământ, de presă şi propagandă, aprobând, sau nu, propunerile şi iniţiativele vizând acest mare domeniu. În aceeaşi perioadă, Gh. Gheorghiu-Dej era preşedintele Consiliului de Miniştri. Aspectele privind activităţile din domeniul publicaţiilor şi situaţia cadrelor din redacţii se decideau de către Secretariatul CC, nu de guvern, acesta având însă atribuţia de a aproba fondurile necesare desfăşurării activităţii în domeniu. Evident, hotărârile cu caracter politic nu se luau pe linie de stat, la guvern, ci la nivelul Secretariatului CC, al Biroului Politic şi al primului secretar al CC al PMR, Gh. Apostol. – Paul Niculescu-Mizil a lucrat la Şcoala de partid „Ştefan Gheorghiu“ până în iunie 1954, când a fost numit adjunct al şefului Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC, Leonte Răutu. În Secţia de Propagandă, de domeniul literar-artistic, inclusiv de publicaţiile cultural-literare se ocupa adjunctul şefului secţiei, Virgil Florea. Rezultă că
P. Niculescu-Mizil nu avea cum, „la ordinul lui Dej“, care a preluat, de la Gh. Apostol, funcţia de prim-secretar al CC al PMR la 6 octombrie 1955, să-l „aducă de la Canal şi să-l pună redactor-şef la «Contemporanul»“ pe George Ivaşcu. Aşa cum am precizat, publicistul a fost instalat la conducerea revistei, după ample cercetări ale Comisiei Controlului de Partid, efectuate ca urmare a memoriului semnat de I. Iordan, G. Călinescu,
Gh. Vlădescu-Răcoasa şi Const. Agiu, cu aprobarea lui Gh. Apostol şi avizul lui C. Pârvulescu, de către ministrul Culturii, la sfârşitul lunii septembrie 1955. – La începutul anului 1955, în contextul nemulţumirilor iscate la Academie, la Uniunea Scriitorilor, la Uniunea Compozitorilor, la cele patru Universităţi etc. (din cauze pe care le-am evocat cu alte ocazii), am fost numit la conducerea nou înfiinţatei Secţii de Ştiinţă şi Cultură a CC, după ce, în perioada octombrie 1953 – 9 februarie 1955, fusesem director general al Departamentului Artelor, Învăţământului Artistic şi Monumentelor Artistice, locţiitor al ministrului Culturii. În această perioadă, mai precis, în primăvara lui 1954, Ministerul Culturii obţinuse decizia conducerii de partid ca revista Contemporanul să devină publicaţie a ministerului. Contextul în care scriitorul H. Liman – redactor-şef al revistei – a fost înlocuit cu publicistul şi filologul George Ivaşcu, la propunerea făcută iniţial de academicianul Iorgu Iordan, l-am evocat.
După eliberarea din detenţie („Canal“), petrecută cu „câteva zile“ înainte de 29 august 1954, dată la care George Ivaşcu îi trimite lui G. Călinescu scrisoarea citată, aflăm, din relatările lui Iorgu Iordan, că publicistul lucra, „pe un salariu mic“, la Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, iar Institutul de Lingvistică îi oferea unele colaborări. Propunerea acad. I. Iordan şi aprecierile lui
G. Călinescu, consemnate în monumentala sa Istorie a literaturii române, conjugate cu deculpabilizarea lui G. Ivaşcu, confirmată de C. Pârvulescu, au condus la aprobarea dată de Gh. Apostol, privind propunerea de numire a publicistului la conducerea revistei Contemporanul, înaintată primului secretar al CC al PMR de ministrul Culturii Constanţa Crăciun şi şeful Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a CC, P. Ţugui.
Autor: PAVEL ŢUGUIApărut în nr. 516