Sari la conținut
Autor: Ion Simuţ
Apărut în nr. 513

George Bălăiţă – 80. Proiectul romanului total

    În discuţiile despre proză din deceniul şapte, s-a născut în critica noastră fantasma romanului total. Privită retrospectiv, pusă într-un context mai larg, ideea avea motivări uşor descifrabile, deşi ele nu au fost enunţate explicit. Eliberarea de dogmatism îngăduia această fantezie teoretică, prin care se imagina posibilitatea unui roman neîngrădit tematic şi narativ. Cu alte cuvinte, se trecea de la romanul unei singure posibilităţi, subordonat propagandistic, lăsat în urmă ca proză a realismului socialist, la romanul tuturor posibilităţilor.
    De la totalitarismul
    regimului politic
    la totalitarismul romanului
    O proză liberă însemna şansa de a aborda orice temă şi de a adopta orice tehnică narativă. Dar să cuprinzi toate temele şi toate tehnicile narative într-un singur roman era visul cel mai ambiţios al unui scriitor care îşi imagina în acest fel că va putea cuprinde şi transcrie realitatea totală, după atâtea limitări, parţialităţi şi direcţionări obligatorii, impuse de proletcultismul din perioada stalinistă şi prelungite încă aproape un deceniu. Nu ştiu exact cine a rostit primul formula magică, poate că nu e destul de clar (deşi eu am o bănuială, aproape de certitudine) de unde a venit ideea: de la prozatori (poate de la Nicolae Breban) sau de la critici (poate Nicolae Balotă). Cert e că în scurtă vreme, mai ales după 1968, ideea romanului total se afla pe buzele (în scrisul) tuturor în presa literară, devenind un criteriu valorizator. O ipoteză merită enunţată. Semnalul cred că l-au dat traducerea de către Leonid Dimov a Istoriei romanului modern de R.-M. Albérès la Editura Univers şi prefaţa lui Nicolae Balotă. Urmând sugestiile criticului francez, criticul român comentează „năzuinţa romanului spre totalitate“, o totalitate ce „implică o utilizare a tuturor mijloacelor de care dispune un nisus creator artistic“ (muzică, pictură, cinematografie), mai mult decât „un transfer al mijloacelor de expresie ale tuturor genurilor literare în sfera romanului“ – un totalitarism ce se manifestă şi în intenţionalitatea romanului de a îmbrăţişa totul, de a deveni o sumă“, răspunzând unei „propensiuni cosmotice“. Se îmbina un principiu extensiv (o însumare a genurilor literare şi a artelor) cu un principiu intensiv (poetic, simbolic). De aici vor deriva multe din explicaţiile criticii noastre în deceniul şapte, chiar dacă până la urmă romanul total se va transforma într-o nebuloasă, dacă nu chiar într-un loc comun semănător de confuzii şi stimulator de ambiţii deşarte sau poate că numai exagerate. Deşi modelele erau notorii: Balzac, Proust, Faulkner, Joyce sunt cel mai frecvent invocaţi.
    Ce ar fi însemnat romanul total pentru literatura română în anii 1960 era mai greu de spus, dar există în epocă destule aproximări ale acestei utopii. Amintesc numai un răspuns, cel al lui Lucian Raicu, formulat spre sfârşitul anului 1968 în România literară: „Nu un eveniment sau o stare de criză efemeră consumă aceste romane, ci o substanţă adâncă, o «întrebare» privind totalitatea vieţii, ele nu tratează o «temă» anume, nu-şi propun să elucideze cutare «aspect» al raporturilor tipice unui mediu sau cine ştie ce «problemă» încă insuficient dezbătută! Sunt cărţi avide de un miez esenţial al lucrurilor, sugerând o «metafizică», o viziune centrală, coerentă, capabilă să integreze şi până la un punct să explice derutanta diversitate a experienţei umane. În orice punct al lecturii ne-am situa, perspectiva ce ni se deschide include o totalitate omogen orientată. Romancierul ne ademeneşte în căutarea patetică a unei «chei» universale, care să-i îngăduie accesul liber pretutindeni unde este viaţă“ (Romanul total, în România literară, nr. 11 din 19 decembrie 1968). Atunci, în 1968, Lucian Raicu credea că poate ilustra această aspiraţie cu cele mai importante romane ale anului: Animale bolnave de Nicolae Breban, Îngerul a strigat  de Fănuş Neagu, Intrusul de Marin Preda, Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu. Ilustrările (cu excepţia lui Nicolae Breban) nu erau destul de convingătoare, după cum putem aprecia astăzi. Ulterior, argumentele în sprijinul romanului total vor fi romanele ciclului F de Dumitru Radu Popescu, romanele lui Augustin Buzura şi, mai ales, Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, cel mai frecvent invocat. Sintagma nu s-a istoricizat, a persistat multă vreme în limbajul criticii, chiar dacă ulterior au apărut şi reproşuri legate de imprecizia şi emfaza noţiunii, un concept nebulos. Azi abia dacă mai este pomenit în legătură cu ultimul roman al lui Marin Preda. Nu e cu totul uitat şi merită să ni-l reamintim ca un simptom al aspiraţiilor romanului românesc din ultimele două decenii şi jumătate ale regimului comunist. La vârf, în aspiraţia spre romanul total, s-au prins sau erau prinşi de critica literară, cei mai importanţi prozatori ai perioadei. George Bălăiţă nu era străin de această competiţie. Dimpotrivă! După marele succes cu Lumea în două zile (1975), prozatorul îşi dezvăluie proiectul unui mare roman, din care Ucenicul neascultător (1977) nu ar fi decât un eşantion, o probă din laboratorul de creaţie, o picătură dintr-un ocean.
    Domino – „un roman vast“
    Marele roman al lui George Bălăiţă nu aspiră să fie o sumă, o cronică extinsă, în sens balzacian, deşi în subsidiar ar fi şi asta, ci cu totul altceva, o viziune cosmotică, genezică şi ontologică, asupra vieţii dintr-un anumit moment istoric, a vieţii privite în generalitatea ei, dacă nu cumva exprimarea mea e prea pretenţioasă. Pentru a înţelege mai bine intenţiile, să urmărim explicaţiile scriitorului din prefaţa la Ucenicul neascultător şi din alte surse (interviuri, confesiuni, cuprinse în Opere III, Ed. Polirom, 2011). „Cartea aceasta – afirmă autorul în mesajul către cititor – este o parte dintr-un roman vast. Nu un «volum» dintr-un «ciclu», ci o parte în care întregul se simte fără îndoială dar numai ca o iradiaţie, ca o promisiune, dacă vreţi. Romanul în întregime încearcă să cuprindă experienţele, «formarea» unui om, privit nu ca un caz, ci ca o creaţie universală. Umila mea putere, bietul meu talent mă vor ajuta să fac ceea ce răbdarea şi munca mă îndeamnă?“ Personajul a cărui ucenicie de scriitor e relatată este Naum Capdeaur, redactor la un ziar judeţean. El e ucenicul neascultător a cărui viaţă şi a cărui formare se vor afla în centrul romanului, dar nu ca un caz politic sau moral sau de altă natură, ci – după cum spune scriitorul – „ca o creaţie universală“. Prozatorul ştie că va avea mult de lucru şi solicită încredere şi răbdare. „Să avem răbdare…“ – sunt şi ultimele cuvinte din roman. Până acum, în aprilie 2015, nu a apărut continuarea, deşi au trecut aproape patru decenii, din 1977, de la formularea proiectului şi a promisiunii. În interviurile anilor următori, din 1980 încoace, scriitorul ne asigură că are scrise mii de pagini şi nu ar mai lipsi decât să le asambleze. Ba, la un moment dat, într-un interviu din 2010 mi se pare, ne asigură că în acel an romanul de peste două mii de pagini va apărea, în sfârşit. Nu a apărut, deşi era anunţat la Editura Polirom, cu titlul Domino, care ar fi trebuit să fie şi titlul iniţial.
    În prefaţa la Ucenicul neascultător, autorul prevăzuse o apariţie în trei etape a vastului roman: „În intenţia mea de acum <din 1977>, romanul ar trebui să apară în trei etape. Prima, cartea de faţă <adică Ucenicul neascultător>, este un fel de preludiu (semnalat printr-o aglomerare de sugestii în chiar primul capitol), o meditaţie discontinuă, ca să spun aşa, asupra mediului în care se formează tinereţea eroului, aproximativ începutul deceniului şase, este o descriere a stării febrile pe care orice călător o încearcă înaintea plecării la drum lung, este şi un efort de cuprindere a bucuriei şi neliniştii ce ţi-o dă temelia odată turnată a casei pe care vrei s-o ridici. Ar urma o a doua parte care ar cuprinde experienţa erotică şi, într-un sens flaubertian, educaţia sentimentală a eroului meu. După care să se tipărească în întregime romanul, el integrând, fireşte, şi cele două părţi deja cunoscute“. Ce deducem de aici? În primul rând că viitorul roman nu va fi o trilogie, cum adesea s-a spus greşit. Prozatorul va dezminţi o asemenea aşteptare şi în interviuri: nu o trilogie a promis, ci „un roman vast“, sinonim probabil cu romanul total imaginat ca rod al unei viziuni unitare despre multiplele planuri ale vieţii. „Tinereţea eroului“, adică a jurnalistului şi viitorului scriitor Naum Capdeaur, este plasată istoric şi sociologic în mediul politic al deceniului şase, deci subiectul are incidenţă inevitabilă cu aşa zisul roman al obsedantului deceniu. Acest conjuncturalism ar fi putut să afecteze năzuinţa de generalitate. Observăm în Ucenicul neascultător mediul politic al prefacerilor sociale profunde (colectivizarea, industrializarea, osmoza dintre sat şi oraş), în care sunt implicate personajele (activişti de partid ca Visarion Adam – unchiul personajului principal, jurnalistul Naum Capdeaur, şi el nevoit să scrie reportaje de pe şantiere şi din uzine). Am recitit de curând romanul să văd cât de mult deranjează aceste teme: scriitura flamboaiantă a lui George Bălăiţă le absoarbe şi le relativizează în pasta generală a unei existenţe generice. Aspectele politice din deceniul şase nu depăşesc rolul de reper, de fundal, de constrângere şi context în care este nevoit să trăiască şi să evolueze, să se formeze personajul, viitor scriitor. De altfel, în prefaţa la Ucenicul neascultător, de unde deducem proiectul romanului, autorul subliniază funcţia documentară a fundalului de epocă: „Mai puţin sau chiar absent din scenă, în această primă parte, eroul meu apare mai ales în umbra unor oameni ai timpului. Nu cred că întregul suferă dacă cititorul (şi încă o dată autorul) meditează mai răbdător asupra părţilor. Dimpotrivă! Mai mult: romanul având şi un caracter documentar, orice sugestie a cititorilor, din punct de vedere al documentului de epocă, este aşteptată şi binevenită“. Interesantă menţiunea că în Ucenicul neascultător personajul central „apare în umbra unor oameni ai timpului“. Două sau trei asemenea raportări, false ucenicii, sunt de menţionat.
    Mai întâi e evident că Naum Capdeaur apare în umbra unchiului său, activistul de partid Visarion Adam, al treilea om ca rang, secretar în regiunea de partid. Are şi el, ca toţi puternicii zilei, sentimentul puterii şi mândria narcisiacă a rolului: „Visarion Roman coborî scările micului palat în care el era al treilea om, în ordinea puterii locale. Al treilea om în palatul ăsta nu prea mare dar impunător şi plin de aroganţa unor vremuri apuse şi, în acelaşi timp, al treilea om din ţinut, de fapt regiunea, da, gândea el, a şaisprezecea parte a ţării. Al treilea pe a şaisprezecea parte a ţării. Câţi kilometri pătraţi? Câţi locuitori? Câte instituţii? El, din neamul lui Adam, fiul bătrânului Toma din Modra. Oho, serile când învăţai din greu, cu lăcomie şi cuprins de oboseală şi de o mare mândrie că tu eşti şi vei fi stăpânul lumii…“ (Ed. Albatros, 1977, p. 66-67).  Dar sentimentul puterii e pentru el o formă de sănătate şi de plenitudine a vieţii: „Acum însă, pe când stătea în maşina lui lângă şofer şi în spate se tolănea pe o coastă fiul lui, Alexandru, îi veni în minte drumul lui la Albala, atunci când plecase din Modra hotărât să nu se mai întoarcă, dar nu sigur că asta nu se va mai întâmpla, speriat şi îndârjit şi privind cu încăpăţânare viitorul. Hehe, cât de schimbătoare este viaţa omului şi câte împrejurări o modifică şi câte cuvinte ajungi să foloseşti şi câţi oameni să cunoşti, doamne, minunată e lumea şi plină de întâmplări, sănătos să fii şi să le faci pe toate fiindcă din ambiţiile lui mari nu s-a ales mare lucru dar sănătos este şi un fiu neascultător are şi poftă de viaţă câtă vrei, şi nu-i pare rău de niciunul din lucrurile făcute până acum pe pământ…“ (p. 56). Am transcris aceste fraze din mai multe motive: să se vadă scriitura arborescentă şi preferinţa scriitorului pentru un monolog interior transcris din proximitatea cititorului de gânduri, care este scribul sau cronicarul, variante ale aceleiaşi voci narative (translaţia de la persoana a treia la persoana a doua a relatării); am transcris apoi aceste fragmente pentru a arăta stările preferenţiale relatate de roman, acelea legate de un sentiment al vieţii abstras pe cât posibil din conjuncturi;  se poate observa cum proza lui George Bălăiţă iese din clişeele romanului politic pentru a construi sau revela misterul vieţii ca o „creaţie universală“, cum spusese în primul paragraf din prefaţă.
    Naum Capdeaur se află şi în preajma (nu în umbra) actorilor Al. Veştea şi Chirică Samca, ambii cu un gust extraordinar al spectacolului şi al farsei. Un capitol întreg, Un diavol de iarmaroc (p. 295-336), dezvoltă cu ingenioase aluzii şi intertextualităţi livreşti ideea imixtiunii  diavolului în istorie, în viaţa socială sau intelectuală, în literatură, cu citate din Goethe, Dostoievski şi cu referinţe la mulţi alţii. Un episod (3) din acest capitol poate fi citit în cheia aluziei subversive, când diavolul se imaginează ca „omul de încredere al unui mic dictator dintr-o insulă din Atlantic“ (trimitere exotică înşelătoare pentru cenzură). Dictatorul e un „prost actor, un cabotin incult şi patetic (mai caraghios decât Mussolini, cine l-a văzut la tribună ştie), tot timpul înconjurat de o gardă de gorile travestite în chelneri, subrete, hamali, funcţionari, negustori, profesori, popi, militari, hingheri, fermieri şi tot felul de consilieri şi pierde vară, boieri şi cerşetori, care cum se nimereau, ba şi în câini, pisici, canari şi păuni, chiar şi o Pasăre Lyră. Hrănea un serviciu de siguranţă care ar fi ajuns pentru un imperiu“ etc. (p. 302). Cu virtuţi eseistice, monologul despre diavol se poate constitui şi într-o secvenţă de învăţătură pentru ucenicul neascultător Naum Capdeaur. Dar cum el e neascultător, nu va ţine cont de această posibilă învăţătură.
    Un roman fenomenologic?
    Un reflector al evoluţiei scrisului lui Naum Capdeaur este Palaloga, fost primar, fost activist, exclus din partid, dintr-o generaţie anterioară lui Visarion Adam. Palaloga, gânditor independent, fără relicvele vechii mentalităţi, cel puţin aparent, îşi afirmă răspicat opinia cum ar trebui să fie romanul, transformându-se într-un raisonneur al autorului în capitolul final al cărţii, un delegat oarecum paradoxal. Repudiază romanul-anchetă şi vrea cărţi care „să vindece lumea de răul vechi. Tratate de medicină a sufletului“ (p. 403). Nu agreează nici personajele inventate din activişti traumatizaţi de schimbarea generaţiilor (p. 409). Respinge şi problematizarea cazurilor particulare (cum ar putea fi Visarion Adam). Refuză şi transcrierea experienţelor în posibile romane de analiză psihologică, freudistă (p. 415). Palaloga are o soluţie, o opţiune: „Pe mine şafirmă elţ amănuntele, descrierile, psihologiile, păienjenişul relaţiilor de tot felul nu mă atrag. Vreau o carte «simplă». În care să simt marea mişcare. Fără cazuri particulare. O carte adevărată cum sunt poveştile. Care să cuprindă vremea noastră, fiindcă eu sunt un fiu al ei. Şi nu întâmplările unuia sau altuia, bizare, caraghioase, tragice sau comice. Marea întreagă, nu o picătură de apă la microscop. Înţelegi, Naume?… Nu e retorică“ (p. 412). Palaloga vrea să vadă în roman cum se desfăşoară „marea mişcare“, adică schimbarea heracliteană a lumii, nu mica schimbare de conjuncturi politice. Se imaginează ca opusul lui Visarion Adam, acesta din urmă incapabil să gândească şi să trăiască schimbarea ca pe o formă naturală a vieţii: „Visarion, da, el este «opusul» meu, uite, şi eu îl înţeleg pe el mai bine decât pe mine însumi! El nu crede în schimbare. Pentru el mişcarea este aparenţă. El nu reuşeşte să-l înţeleagă nici pe Heraclit. He, he, mârâie el şi se aruncă în apa râului, înoată, e voinic şi sănătos acum, parcă n-a avut nici măcar un guturai în viaţa lui, se bălăceşte, iese pe mal, he, he, cum adică, apa în care sar eu acum încă o dată fiindcă-i cald, nu-i tot asta udă şi răcoroasă din care am ieşit adineaori!?… Prin câte a trecut, cum s-a schimbat viaţa lui, cum el însuşi s-a schimbat şi cum iubirea şi suferinţa au făcut din el altul, nu, el nu «trăieşte» schimbarea lui, o acceptă dar nu o înţelege. Urmăreşte-l. Vei vedea lucruri mărunte din care se înţelege asta. Dar dacă el nu-şi înţelege lunga şi întortocheata lui viaţă, nu înseamnă că ea nu există şi nu se dezvoltă. Înţelegem noi pentru el şi este bine şi pentru el…“ (p. 414). În această explicaţie stă sensul depolitizării romanului în viziunea lui George Bălăiţă. Marele roman la care aspiră trebuie să releve şi să privilegieze nu sensul politic, ci sensul heraclitean al marii schimbări a lumii. Misterul vieţii. Miracolul vieţii. Aventura vieţii. Spectacolul vieţii. Povestea vieţii. Basmul vieţii. Nu doar cazuri şi experienţe, ci fenomene. Şi dintre toate, fenomenul cel mai uluitor: viaţa. Nu metafizica, ci fizica şi energia vieţii, tărâmurile şi regnurile vieţii. Fenomenologia Marii Schimbări, pe deasupra sau, mai bine zis, prin intermediul conjuncturilor, fără a se opri la ele. Nu supralicitez o promisiune, scrutez o ipoteză, estimez o şansă.
    Toate speculaţiile pe care le-am făcut până aici despre romanul total al lui George Bălăiţă pot fi anulate de două observaţii. Prima ar putea fi o îndoială, sub forma unei întrebări. Nu cumva orice roman e fenomenologic? Nu, nu, categoric nu! George Bălăiţă nu îl numeşte astfel, eu mi-am permis să inventez această categorie – riscantă teoretic. Dar scriitorul se delimitează de alte tipuri de roman – realist, balzacian, politic, istoric, cazuistic, psihologic, mitic, fantastic, comportamentist, filosofic, eseistic, cinematografic, memorialistic, proustian etc. sau de orice altă natură ar fi el, deşi are câte ceva din fiecare. Nu e romanul unui caz, nu e romanul unei crize, nu e romanul unei experienţe, nu e romanul unei conştiinţe, nu e romanul unei mărturii, nu e romanul unei memorii recuperatoare, decât atât cât e inevitabil să fie câte ceva din fiecare. Scribul nu datorează nimic nimănui, toţi ceilalţi îi datorează totul, pentru că numai prin el există. El instituie o realitate, nu transcrie ceva preexistent. Interpretările lui sunt suverane. A doua observaţie: am vorbit despre ceva (romanul total, romanul vast, Domino) ce nu există. Deocamdată.
    Romanul total al lui George Bălăiţă (nici el numit ca atare de autor, ci anunţat doar ca „un roman vast“) nu a apărut încă, e precum Cartea Milionarului, tetralogia lui Ştefan Bănulescu, o frumoasă promisiune, un proiect nerealizat. Iarăşi nu, nu, categoric nu! Marele Roman al lui George Bălăiţă există în sertarele scriitorului, nu am nicio îndoială, rămâne numai ca autorul şi editorul să se decidă să-l publice. A spus-o de nenumărate ori în interviuri şi eu îl cred. Iată o mărturisire de acest fel într-un interviu din 2007: „Eu scriu tot timpul aceeaşi carte care ia diferite forme. Una dintre ele este Câinele în lesă. Alta a fost Lumea în două zile. Alta a fost începutul unei giganterii, pe care chiar am de gând să o termin şi care s-a numit Ucenicul neascultător. Nădăjduiesc ca în toamna asta să reiau, să public o parte importantă dintre cele scrise până acum. Cartea nu este numai imaginată, ci e scrisă în întregime, e vorba doar despre un montaj şi, fireşte, când montezi, inventezi mereu, adaugi. Sau tai în draci. Plăcerea scrisului mă diabolizează, încât îmi şi ajunge, e un fel de masochism de care mă las, n-am încotro, trebuie s-o spun, mă las ronţăit. Îmi place să scriu, o fac aproape zilnic, fără program şi înainte de orice, pentru plăcerea mea“ (în seria George Bălăiţă, Opere III, Ed. Polirom, 2011, p. 432). Îmi vine să comentez în stilul prozei lui George Bălăiţă: Marele Roman există, he, he, he, o să vedeţi, oho!
    Cubismul epic
    Viitorul roman al lui George Bălăiţă are liniile trasate din Ucenicul neascultător. Personajele sunt prefigurate de acolo, în jurul tânărului jurnalist Naum Capdeaur, scriitor în formare. Nucleul iniţial îl constituie o cronică a neamului său, o istorie a Adamilor, din care biografia lui Visarion Adam e numai un eşantion sau un pretext, ar fi putut fi un roman separat. Reperele temporale există: din anii 1950 şi, probabil, până azi (în Opere III sunt publicate câteva fragmente din Domino, iar referinţele temporale sunt postdecembriste). Tema dominantă, laitmotivul ar fi lumea în perpetuă schimbare. Toposul este configurat, cu principalele repere spaţiale, unele perpetuate din Lumea în două zile: oraşul Albala (Bacăul), de sub creasta Muntelui Ou, cu centrul la Casa Zidită, un local patronat de Clara şi Manuc Mardirosian; neamul Adamilor se trage din Modra, Palaloga din Nadra, tot din preajma oraşului Albala. Dealu-Ocna (Târgu-Ocna), mai pregnant în Lumea în două zile, e o amintire. Bucureştiul apare în evadări rare.
    Compoziţia, structura epică sunt probleme de organizare a unei materii narative imense. George Bălăiţă vorbeşte adesea despre romanul său ca despre o construcţie din module epice, din cuburi care fac o piramidă gigantică, tocmai de aceea greu de restituit tipografic într-un volum. Iată o mărturisire din 1999: „Ucenicul neascultător este o teză, şi nu un titlu. I-am dat drumul atunci prea în grabă. Cartea este gândită ca o piramidă. Piramida e un ansamblu de cuburi. Cele cinci sute de pagini publicate sunt numai o «probă de laborator», opt din cele douăzeci şi şapte ale piramidei mele. Este scrisă în mare parte, mii de pagini. Dar încă arată ca un şvaiţer. Am gândit-o în tinereţe ca pe o giganterie ce ar fi trebuit să-şi sfideze propria condiţie: cantitatea. Cantitatea în artă nu-mi spune, ca şi altădată, nimic. Revăd proiectul de atunci şi mă crucesc. Un amestec imposibil de aroganţă, candoare, cinism, curiozitate, egoism, nepăsare, poftă de viaţă, de viu, interesat de boală şi moarte, o erotică de tipul apelor freatice, un iresponsabil şi primejdios transfer al sentimentelor în emoţii, în fine, un cazan uriaş în care totul, toate fierb laolaltă. (…) Poate am să public câteva segmente (cuburi!) separat. Dacă voi găsi un editor cu bani, îndrăzneală şi bun-gust, aş vrea să apară într-un singur volum care să nu depăşească 2500 de pagini, textul cules pe două coloane, litere mărunte“ (în Opere III, ed. cit., p. 384). Un proiect fabulos!
    O scurtă zăbavă ar mai fi necesară pentru a lămuri sintagma din titlu: de ce „ucenicul neascultător“? Un răspuns se găseşte în prefaţa la romanul din 1977: „orice om cu vocaţia vieţii (fiindcă viaţa este eternă şi moartea doar un fapt al vieţii, un element pasiv al creaţiei, o clipă de odihnă în pulsaţia ei neîntreruptă), aşadar un om care tinde să-şi depăşească propriul său «caz» şi să capete drept de cetăţean al universului este neîntrerupt un ucenic al vieţii şi al tuturor şcolilor, dar nu unul conformist şi docil, ci unul care dă realităţii şi experienţei propriul său chip“. Dacă Naum Capdeaur e un ucenic, el nu are un maestru (altul decât viaţa), astfel încât să ne trezim într-o altă variantă a relaţiei brebaniene dintre maestru şi ucenic. Este evitată o astfel de intersecţie sau coliziune. Romanul total al lui George Bălăiţă are incidenţele lui polemice ascunse, încercând să evite orice structuri tematice sau narative preexistente. Atât cât e, desigur, omeneşte şi artisticeşte posibil.
    Viaţa după 80 de ani
    În 17 aprilie 2015 George Bălăiţă a împlinit 80 de ani. Proiectul Marelui Roman încă mai aşteaptă, amânat de peste patru sau cinci decenii şi construit, cub cu cub, în tot atâţia ani. În urmă, scriitorul se întoarce cu plăcere mai ales la copilărie, mai puţin la adolescenţă, considerând ideală şi miraculoasă vârsta de nouă ani şi o mare speranţă vârsta de peste 80 de ani: „Vârsta cu care începe aventura bărbatului în lume. Atunci viaţa este cu totul de partea lui, moartea nu există. Bipedul inteligent de nouă ani ştie tot. Cu timpul, formidabila înzestrare iniţială se diminuează considerabil. Dacă destinul şi întâmplarea şi norocul îţi îngăduie să traversezi nisipurile mişcătoare dintre 80 şi 90 de ani, cred unii, s-ar putea să ai parte de întâmplări ieşite din comun, să recapeţi câte ceva din ce părea pierdut în copilărie, să-l întâlneşti, între atâţia inşi ascunşi în tine, pe cel mai reuşit dintre ei. Un tip important între feluriţi pământeni muritori, Knut Hamsun, ar fi putut depune mărturie“ (în Opere III, p. 245).
    Heracliteanul George Bălăiţă va putea depune şi el mărturie că, după 80 de ani, îl va întâlni pe cel mai reuşit dintre inşii ascunşi în sine: Autorul Marelui Roman.

     

    Un comentariu la „George Bălăiţă – 80. Proiectul romanului total”

    1. Pingback: Romanul total: romanul-tun. Sau K.O.-ul literar | Paul Tumanian: Impresii & opinii

    Comentariile sunt închise.