Cosmin Budeanca (coordonator), Andrei Lascu, Alexandru Matei, Alin Muresan, Constantin Petre, Constantin Vasilescu, Experiente carcerale în Romania comunista (VI), volum aparut sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc, Iasi, Editura Polirom, 2012, 432 p.
Cu acest volum se încheie o serie. Dar nu se închid controversele despre „detinutii politici“ din comunism. Înainte de orice, intervalul în care functioneaza sintagma este 1948-1964. În mare masura, se suprapune cu dictatura lui Gheorghiu-Dej. Suprematia primului „tatuc“ din stânga extremista româneasca nu s-a clintit, în pofida urzelilor ticluite de factiunea Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu (a carei protectie sovietica si pretinsa suprematie pâna la un punct s-ar fi ilustrat prin ordinea enumerarii din imnul luptei de clasa: „Ana, Luca, Teo, Dej/ Au bagat spaima-n burgheji’“). Înlaturarea celor trei agenti ai Kremlinului (1952) coincide si cu demiterea lui Petru Groza de la presedintia Consiliului de Ministri, functie asumata, la „vremuri grele pentru tara si Partid“, de însusi Dej. Dar cea mai importanta demnitate în Partidul Muncitoresc Român era cea de secretar general/ prim-secretar al Comitetului Central. Cu o exceptie (1954-1955), când postul i-a apartinut lui Gheorghe Apostol (masura administrativa descinsa din proverbul „Afara-i vopsit gardul si-nauntru leopardul“), Dej a stat în vârful ierarhiei din toamna lui 1945 pâna la moarte, în martie 1965.
Opozitia = partidele istorice
Fixând jaloanele precedente putem sa ne aplecam asupra subiectului. Despre „detinutii politici“ avem obligatia sa discutam doar daca delimitam corect o notiune caracterizata de arbitrariu. Deportarea unui inculpat în aceasta categorie nu trebuie sa mire într-un regim în care exista Puterea. Si nimic altceva. În afara PMR, se concretiza opozitia, „dusmanul poporului“. Adica, al PMR. Confiscând termenii de suveranitate si legitimitate, în urma alegerilor masluite din noiembrie 1946, Puterea si-a exercitat prerogativele în nume propriu. Ca atare, cetatenii din Republica Populara Româna deveneau potentiali inamici, eventuale victime. Un sistem bazat pe controlul Marii Adunarii Nationale îsi descoperea opozitia în cei exclusi din forul legislativ.
I-au prigonit pe liberali, pe taranisti si pe social democratii independenti (tabara condusa de Constantin Titel Petrescu). Totusi, nu s-au oprit la aceste cazuri. Dintre cei 11 intervievati în „Experiente carcerale“ (VI), numai unul avea acte de membru la „istorici“ (Eugen Otparlic, P.N.T.). A participat la campania electorala trucata mai sus mentionata. Culpa suficienta ca sa ispaseasca un stagiu în temnita. Dar nu faptele personale determinau întotdeauna arestarile. Romana Georgescu Bârlad, fiica lui Gheorghe Simionescu, liderul P.N.T. în judetul Covurlui din România interbelica (estul j. Galati de azi), a suferit o condamnare tocmai din pricina acestei rudenii. În penitenciar, tânara se deprinsese cu expulzarea familiei si a prieteniei din setul de valori. Singura legatura de sânge acceptata, ba chiar favorizata si institutionalizata, ramasese tortura. Disputa desfasuratã la Jilava cu unul dintre batausii în uniforma atesta asimilarea câtorva lectii de baza: „«Nefacând politica, habar n-am de doctrina dumneavoastra. Da’ nu ma împac cu ideea asta ca semanati ura si moarte»; «Cum poti sa spui asa ceva?» Pe masa era «Scânteia», iar pe frontispiciu sta scris: «S-ascutim ura de clasa». Si încep sa citesc: «Cetateni, veniti la miting, vom cere moarte lu’ Maniu, lu’ Bratianu…». Zic: Pe toate zidurile ati scris: «Moarte lu’ Maniu, moarte lu’ Bratianu…», pâna si «moarte lui Gica Simionescu». Sunt idei cu care nu ma pot împaca. «Ei, nu e chiar asa…», zice anchetatorul“ (p. 105-106). Cât adevar ascunde rememorarea reprezinta alt subiect. Greu de presupus ca o tânara studenta, aflata la vârsta majoratului conform legislatiei mai vechi (21 de ani), le-a tinut o predica animalelor bipede. Însa poate ca asa ar trebui sa învatam lectia demnitatii. Cu povesti care ilustreaza ca, uneori, constiinta nu se altereaza. Citatul anterior se dovedeste indispensabil pentru extirparea unei propagande neavenite, care face furori în Occident, si anume discrepanta între utopie (mesajul mesianic) si practica, în ceea ce priveste comunismul. Diferenta se numeste ideologie. Or, ideologia sustine ca porneste de la un filon protocrestin: înfratirea între popoare, excluderea discriminarii. Fals! Fundamentul extremei stângi se afla în observatia Romanei Georgescu Bârlad: ura de clasa.
Opozitia = organizatii apolitice
Opozitia nu însemna, obligatoriu, apartenenta la un partid. Desfiintarea acestora transforma, în obiective ale represiunii, organizatiile care nu cuprindeau în denominatii vocabulele „muncitoresc“ ori „comunist“. De pilda, manifestatia esuata a studentilor bucuresteni din 5 noiembrie 1956, urmare a revoltelor din Ungaria din octombrie acelasi an, a fost perceputa ca aliata cu formatiunea paramilitara de extractie legionara Frontul National Republican (cum apare în fondul penal P 423 de la CNSAS). Conducerea apartinea triumviratului Mihail Grama – Demostene Andronescu – Marcel Petrisor. Sunt evenimentele care au dus la capturarea lui Stefan Aug. Doinas si Ion D. Sîrbu. Dan Mugur Rusiecki, prins si el de Securitate, îsi aminteste ca demonstratia s-a desfasurat ca o plimbare confuza. Participantii asteptau flama razmeritei. Putini îi stiau direct pe capii insurectiei. El însusi s-a aratat bulversat la proces de faptul ca în lot figurau persoane straine lui. Îndrazneala multora se datora zvonurilor nefondate: „Dar transmitându-se de la om la om, din gura-n gura, s-au creat si variantele, c-asa circula folclorul, si s-a spus ca armata va fi alaturi de noi si ca va fi o miscare foarte puternica de rasturnare a comunismului, asa cum se întâmplase în Ungaria. Numai ca-n ziua în care noi eram invitati la manifestatie, miscarea din Ungaria fusese înabusita“ (p. 322). Chiar daca se mobilizau mai devreme, sansele de reusita nu depaseau nivelul marii.
Desi neîncadrati într-un organism partinic, Gheorghe Cornea si Vasile Iamandi s-au numarat printre opozantii totalitarismului stângist. Primul nu a avut niciodata simpatii politice, pastrându-si intact juramântul depus la intrarea în Facultatea de Medicina, anume ca nu se va încadra în niciun partid. Promisiunea nu l-a împiedicat ca în 1945 sa se afle într-un comando („Vultanul“), lipsit de simpatii pentru Garda de Fier. Antrenamentele din munti se derulau în perspectiva unui razboi între americanii salvatori si opresorii sovietici. Iar razboiul necesita si brate românesti. Interesul national îl convinsese sa se implice. Asociatia demonteaza intoxicarile furnizate de comunisti, care au transmis prejudecata ca fortele campate în Carpati proveneau exclusiv dintre apropiatii extremei drepte. De altminteri, cum am sesizat, studiind dosare de la CNSAS, Puterea si-a catalogat toti adversarii cu eticheta de „legionari“. Asa s-au produs cele dintâi atacuri din „Scânteia“ si „România libera“ împotriva „Dreptatii“, în toamna lui 1944. Iuliu Maniu si ai lui au primit acuzatia ca resping democratizarea, dupa înlaturarea lui Ion Antonescu. În consecinta, li s-a spus „fascisti“. Bandele montane merita disocieri. Gheorghe Cornea si-a dat seama ca patriotismul nu provenea doar din aversiunea „camasilor verzi“ fata de „secera si ciocan“: „(Constantin Petre): Ati spus mai devreme ca nu va place termenul «partizan»! Vine de la partid. Si n-am fost partid. Vorbesc în numele meu, ca eu am facut parte din rezistenta armata. Acolo erau militari, ofiteri, avocati, români de toate profesiunile. Nu era un partid, cu nuanta legionara sau de alt fel. Nu exista o conceptie de partid. Astia au fost luptatori împotriva comunismului. Atât“ (p. 90). Slujirea libertatii, fara a subordona idealul unui partid, seamana, mutatis mutandis, cu apararea autonomiei esteticului din turnul de fildes.
În plan personal, declaratia anterioara constituie, alaturi de rezistenta la compromis, singura bucurie la citirea volumului. Desi anticomunista, Garda de Fier se suprapune cu o mentalitate agresiva. Am accepta logica stalinista parsiva, tragând concluzia sa ne situam alaturi de raul cel mai mic, daca acesta i se opune raului celui mare. Oricât de tulburi, vremurile au ivit si oameni desprinsi de fanatisme. Daca n-au dispus de armament, au raspândit manifeste, precum Vasile Iamandi, celalalt angrenat în lupta cu „democratia populara“ în calitate de apolitic. S-a ocupat, initial, cu distribuirea ajutoarelor expediate de Guvernul SUA dupa seceta din 1946, asa cum procedasera Vladimir Streinu, Constant Tonegaru, Pavel Chihaia si Iordan Chimet în Asociatia „Mihai Eminescu“. Dupa 23 august 1944, se afla printre tintele predilecte ale serviciilor secrete românesti. Tatal lui detinuse rolul de avocat al Politiei si al Sigurantei dupa rebeliunea legionara (21-23 ianuarie 1941). Numirea în fruntea respectivelor institutii a unor agenti sovietici l-a împins la suicid. Asa ca fiul trebuia sa ispaseasca „imprudenta“ parintelui de a fi detinut un portofoliu în aparatul de stat, în timpul lui Ion Antonescu. Adolescenta nu l-a ferit pe Vasile Iamandi de ispita epocii – intrarea în Fratiile de Cruce. Nu si-a îndeplinit aspiratiile din motive individuale (morale) si colective (guvernamentale). Pe de o parte, a renuntat pentru ca seful era pederast, contravenind principiilor religioase afisate de organizatie. Pe de alta parte, când a si-a cautat alt „cuib“, s-a întâmplat ca „a venit rebeliunea si nu m-am înscris“ (p. 139). Evenimentul nu l-a îndepartat definitiv de tineretul legionar. Pe durata împartirii alimentelor, a apelat la Fratiile de Cruce, pentru a supraveghea ca transporturile sa ajunga la destinatii. Disimulator prin excelenta, Vasile Iamandi a stat ascuns sub ochii Securitatii din Bucuresti. Dezertând din marina, unde fusese recrutat, si-a procurat patru buletine. Si-a inventat autobiografii. Lucrul cel mai interesant, denotând si astutie, si imprudenta, se refera la manevrarea militienilor. Istorisirile propun o atmosfera în care prada îsi amâna trimiterea în instanta. Defularile, dispretul pentru „curcani“, încrâncenarea împotriva sistemului stalinist si, poate, taria alcoolului ofereau rezultate ilariante, daca n-am cunoaste amanuntul ca persecutatii nu jucau într-o commedia dell’arte. În diverse împrejurari, i-a trecut pe agenti la smotru, luându-i prin surprindere cu smerenia, intransigenta, violenta si devotamentul aratate. Satisfactia era ca samânta de mustar. Marunta si iute. Prevestea ordinea fireasca de atunci: „Inventam ceva, ca sa-l agat eu, sa nu ma agate el, sa nu-i dau timp sa gândeasca. De multe ori am facut asta. De exemplu, Circul de Stat era la Universitate, unde e astazi Intercontinentalul. Iar în fata erau niste bufete de stat, cu tuica fiarta, cu nu stiu ce… Si ne instalam odata la ora sapte seara, la un bufet, acolo îi zicea Bufetul circului, daca nu ma însel. Stateam la o tuica fiarta si când puneam la cale sa ne organizam, apar vreo patru-cinci plutonieri; tocmai se schimbau gardienii de noapte de la Ministerul de Interne. Mai târziu i-am cunoscut personal, când am facut puscarie acolo… S-au adunat acolo, cu chef, cu tuica fiarta si am înteles ca unuia îi nascuse nevasta. Nu-si vazuse copilul, dar venea la tuica. Eu aveam pe cap o sapca mare, caraghioasa, ca eram tuns chilug. Si, trecând pe lânga mine, îmi trage sapca pe ochi! Eu, la 22 de ani, fara minte, ma scol dupa el si ma duc afara. Fugar, dezertor, fara acte, ma duc, îl apuc si-l zgâltâi! În momentul când îl zgâltâi, se baga unul între noi: «Sa traiti, domnule capitan, sunt plutonierul cutare, va cunosc de la «operativ». Noi, oamenii cu cizme, între noi ar trebui sa fim mai întelegatori. Întelegeti, domnule capitan, ca i-a nascut nevasta, a fost în tura, nu si-a vazut copilul, abia acum se duce. A baut si el o tuica mai mult, lasati-l, domnule capitan… Sa traiti!»“ (p. 147). Nu era capitan, era urmarit penal. Nu era de la „operativ“, era de la marina. Iar numarul tariilor nu mai conteaza. Cum nu are importanta daca episodul s-a petrecut aievea, ci atitudinea protagonistilor. Destrabalarea Puterii vs. furia opozitiei.
Daca totul se politizase în comunism, atunci fiecare grup devenea o grupare din punctul de vedere al Securitatii. Dar daca vreunui „obiectiv“ nu i se gasea greseala implicarii într-o „banda“, atunci i se inventau relatii de spionaj. Asa a patit renumitul pianist Dan Mizrahy (autorul volumului „Asa a fost…: exercitii de memorie“, 2005), încarcerat din pricina întrevederilor cu mama lui Ehud Avriel, ambasadorul statului Israel. Probabil, muzicianul picase la mijloc, pentru ca prietenul sau pare sa fi fost ofiter de informatii. Poate si incidentul, petrecut în 1951, a influentat hotarârea Israelului de a-si retrage misiunea diplomatica în România, legaturile fiind reluate în 1957. Tinut în arest pentru ca fusese martorul unor bancuri politice rostite în cladirea legatiei si nu îi pârâse pe orator si pe ascultatori, Dan Mizrahy nu a avut parte de proces pâna nu a comis un gest reprobabil, dar al carui efect a fost nul. A denuntat o femeie care se stabilise cândva sub o identitate fictiva. Motivul nu prea dumireste azi: nadejdea ca dupa judecata va „beneficia“ de o detentie lipsita de traume. În van… Cum sa speri ca într-un penitenciar vei fi tratat mai acatarii decât în beciurile MAI din Capitala? Argumentatia ne depaseste. Important e ca vina si-a asumat-o. A detectat mecanismul diabolic al „reeducarii“. Scapând „ieftin“, cu o sentinta de trei ani, si-a însusit lectia dreptatii comuniste – inculpatul sa-si propuna încadrarea juridica: „Si m-am autodenuntat. Gallay nu mai era în tara, deci n-avea ce sa pateasca si aveam suficienta încredere în inteligenta lui Luli, ca sa-mi dau seama ca nu a mai ramas înca un an sau doi cu numele de Viorica Anghelescu la Câmpina. Si asa a si fost. Am întâlnit-o la 10 ani dupa eliberare. Ne-am strâns în brate, ne-am pupat si i-am spus: «Luli, eu sa stii ca…». «Fii serios», zice, «n-am avut absolut nicio neplacere, n-am avut nimic». Deci am avut o slabiciune. Dar la Jilava nici pomeneala de ce am crezut eu“ (p. 218). Diferenta între MAI si Jilava se masoare cu indicatorii psihici. În prima puscarie, detinutul se alesese cu un sindrom numerologic. Calcula instantaneu literele din enunturile rostite de anchetator (p. 216). În a doua a suferit un nervous breakdown (p. 220). Iar la Bicaz, în ultima închisoare, un caporal l-a poreclit Mitrea Cocor.
Opozitia = legionarii
Ceilalti intervievati – Dumitru Comsa, Christu Lapa, Traian Popescu, Gheorghe Stanica si Marin Târdel – au avut contacte mai puternice sau mai slabe cu legionarii. În afara celui de-al doilea, ceilalti au trecut prin botezul Fratiilor de Cruce. Aici întâlnim o noua dificultate. Erau acei adolescenti legionari cu acte în regula? Fortez expresia idiomatica, întrucât practica Garzii de Fier si a satelitilor excludea înmânarea unor carnete. Ca un adolescent nu dispune de discernamântul unui absolvent de facultate ramâne o evaluare cantitativ corecta. Numai ca, pâna în 1947, toate partidele dispuneau de o grupare juvenila: Tineretul Universitar National Taranesc, Tineretul National Liberal, Frontul Democratic Universitar (comunistii), Uniunea Nationala a Studentilor din România (comunisti, social democrati, national populari). Unica deosebire între aceste grupari era ca extrema dreapta îi considera apti de actiuni subversive militare pe absolventii de liceu. Accelerarea maturizarii se impunea si din lipsa de cadre. Dupa arestarea lui Ion Antonescu si aparenta reinstaurare a pluralismului, toate partidele si-au revenit din hibernarea impusa de regele Carol al II-lea, care le dizolvase si decretase ca singura formatiune Frontul Renasterii Nationale (în 1938). Deci, macar pâna la 23 august 1944, taranistii si liberalii fusesera colegi în ilegalitate cu comunistii, vechimea celor din urma urcând pâna la anul 1924.
Situatia legionarilor e mai complicata. Nefiind un partid propriu-zis, desi s-au prezentat în alegerile din 1937, ci o miscare paramilitara, ei se autoexcludeau, din incompatibilitate cu democratia si apoi cu autoritarismul monarhic. Au fost ultimii invitati la guvernare, dupa masurile din 1938. Au fost singurii care nu au reintrat în legalitate, pentru cã erau identificati cu esecul României în al Doilea Razboi Mondial alaturi de Germania nazista. Eliminarea lor din viata publica a survenit mai târziu si totodata mai devreme decât a celorlalte forte politice (1941). Ion Antonescu i-a amortit, trimitându-i pe cei mai multi lideri la închisoare. În penitenciare, „tovarasi de drum“ le-au fost componentii extremei opuse, în egala pondere periculosi pentru dictatura militara a Maresalului. Siguranta Statului îi oprimase, deopotriva, pe legionari si pe comunisti. Când Siguranta s-a preschimbat în Securitate, filosovieticii i-au lasat pe fostii colegi dupa gratii. „Odoarele“ stateau în continuare la conservare. Dumitru Comsa relateaza reîntâlnirea, în anii ’50, a doi cunoscuti de culori distincte: „Eh, si sa termin, ce am început cu Gica Zotu. Pe el l-o prins 23 august (1944) acolo, dupa care comunistii s-o’ eliberat, da’ legionarii nu. Si Nicolschi ajunge seful închisorilor… Cât erau împreuna, în celula, când venea câte o inspectie, amândoi se bateau pe burta, ca vine «burta verde». Stii? Si vine o data în inspectie la Aiud Nicolschi cu toata suita… Nicolschi era cel mai mare în grad. Iar Gica Zotu când îl vede, se bate pe burta… Era o figura machedonu’… Aia sa-l manânce! Da’ Nicolschi zice: «Lasati-ma! Lasati-ma cu el!» I-o dat afara din celula si apoi îi zice Zotu: „Ba, pe noi de ce nu ne-ati dat afara? Voi ati iesit din puscarie si pe noi ne lasati aicea!“ Si Nicolschi i-a raspuns atât: «Tine minte, Gica» – erau «per tu», fiindca au stat un an si ceva în aceeasi celula –, «voi veti fi ultimii care veti iesi din închisoare… daca veti iesi! Daca acum ti-as da tie drumu’, ai trece de partea noastra?» «Ce, ma, sa trec io cu voi, cu comunistii?! Fir-ati ai dracului sa fiti» Îti spun, era o figura Gica, dar fiindca fusesera colegi de celula nu i-o facut nimic. Da’ Nicolschi stia de-atuncea ca noi vom iesi ultimii, daca vom iesi. Eh, uite c-am iesit!“ (p. 36). Previziunii sadice a înaltului demnitar i se opune profetismul captivului. Ademenirii i se împotriveste fibra etica intangibila. Presiunii si ironiei sinistre li se raspunde cu zeflemea si invectiva. Ticalosia este înfruntata de cinste. Demonicul piere în fata mesianicului. Povestitorul propune tot o gândire dihotomica. Negrul apartine comunistilor. Albul, legionarilor. Dar dincolo de aceste constatari, ar fi indicat sa remarcam ca deja sub Antonescu sucombase Garda de Fier. Cei trimisi la închisoare dupa 1948 erau liceeni si studenti, angrenati fie în alegerile din 1946 în favoarea taranistilor, fie în trupele din munti. Aproape nimeni nu socotea ca Fratiile de Cruce vor resuscita organizatia. Nu erau un partid. Nu aveau resurse propagandistice. Deducem acestea din confesiunile lui Dumitru Comsa, dar mai ales ale lui Marin Târdel, care nu echivalase treptele legionare inferioare cu o entitate partinica: „(Constantin Vasilescu): Spuneati ca nu ati fost membru în niciun partid si ca nu ati avut simpatii politice înainte de 1945. Cum ati ajuns totusi în colimatorul regimului comunist? Care au fost motivele arestarii? (…) Si ati fost înscris într-o Fratie de Cruce? Ati fost membru al unei Fratii de Cruce? Nu te-nscriai, da’ aderai. (C. V.) Deci ati aderat la o Fratie de Cruce? Da, da (în 1943-1944, n. m.)“ (p. 363-364).
Cu „Experiente carcerale…“ recuperam o generatie care, în curând, risca sa ajunga printre notele de subsol ale istoriei. Ca întreg comunismul, din pacate. Este binevenita si inevitabila initiativa editorilor de a prezenta, în câteva fraze, vietile victimelor, dar si ale tortionarilor (cu functie de decizie – Gheorghe Apostol, Alexandru Draghici ori Serghei Nicolschi; cu functie de executie: anchetatori penali, comandanti ai penitenciarelor, gardieni). Într-o lucrare de anvergura, materialul adunat de echipa îndrumata de Cosmin Budeanca ne obliga sa pastram un moment de reculegere. Colectia de interviuri realizate sub egida IICCMER constituie un instrument indispensabil în formarea constiintei publice postdecembriste. O asez în bibliografia obligatorie a cetateanului român.