În capitolul „Cartile“, inclus în ambele volume de memorialistica, Gelu Ionescu reface, cu o extrema decenta si sobrietate, „istoria“ editoriala (si receptiva) a cartilor publicate. Daca lucrurile ar fi avut un curs cât de cât normal, el ar fi trebuit sa debuteze cu „Anatomia unei negatii“, initial teza de doctorat si parte a unui proiect „monografic“ integral ce nu s-a mai realizat. Oprit de cenzura, volumul a iesit însa abia în 1991, ulterior unei editii în franceza aparuta, în 1989, la Heidelberg. Cercetarea lui Ionescu, consacrata începuturilor românesti ale lui Eugen Ionescu (anii 1927-1940), era una de pionierat – si tocmai de aceea autorul s-a straduit sa alcatuiasca si o bibliografie cât mai completa a scrierilor ionesciene în româna. Pionieratul e, însa, doar un prim si circumstantial merit, caci altminteri scrupulozitatea lui Gelu Ionescu s-a dovedit una „definitiva“ si cercetarea sa a ramas fundamentala si de neocolit. Premisa demonstrata apoi punctual e ca opera lui Eugen Ionescu are „un profund (…) caracter autobiografic si confesiv“, pe care îl pune în lumina chiar si teatrul de mai târziu. „Critica, poezia, proza, pamfletul, eseul nu erau altceva – afirma Gelu Ionescu în chiar deschiderea propriei cercetari – decât oglindiri, fragmente ale unui jurnal“, toate „scrierile românesti“ nefiind decât „dilatari ale unui jurnal“. Fondul acesta confesiv identificat peste tot este activat de o conceptie „dramatica“ despre literatura, care, în viziunea lui Eugen Ionescu, nu e decât „o tehnica, o conventie, ceva acceptat, general, uniformizant“, ceva, deci, ce tradeaza autenticitatea umana si spontaneitatea acesteia. Scrierile românesti sunt un simptom de esec în cautarea acestei sanse de autenticitate. Imperativul autenticitatii dicteaza si conceptul de literatura profesat, la modul cât mai spectacular si provocator, de Eugen Ionescu. Drama de la care porneste acest concept este „neputinta“ literaturii „de a fi sincera“, învinuire radicala pe baza careia Eugen Ionescu face un întreg proces literaturii. Tocmai de aceea el opteaza pentru jurnal, mai degraba însa ca o forma de consolare decât ca una de încredere: nu pentru ca acesta n-ar falsifica fiinta, ci pentru ca, dintre toate genurile, o face cel mai putin. Jurnalul e, cum zice Gelu Ionescu, „punctul (sau genul) cel mai apropiat de sinceritate“. (Nu e neaparat dat, ba poate ca mai degraba dimpotriva, dar asta e credinta tânarului Eugen Ionescu). Cercetatorul nu pune în cauza convingerile subiectului pe care-l investigheaza si nu-l suspecteaza nici o clipa; punând laolalta convingerile proclamate de acesta si trasaturile extrase din scrieri, concluzia lui e ca „Eugen Ionescu a dorit, a sperat (…) sa scrie un roman-jurnal“ si ca, „la nivelul strict literar, Eugen Ionescu este… un romancier ratat“. E scrupulos urmarita apoi, în toate meandrele sale (nu chiar putine), conceptia literara a lui Eugen Ionescu, desfacuta pe componente (poezie, critica etc.), dar trasa în coerenta de ansamblu. Tratând un subiect ca si inedit (si care s-a dovedit, de fapt, tabu), explorarea lui Gelu Ionescu e în buna parte descriptiva si restitutiva, unind antologia cu interpretarea din cele mai imediate intentii constructive. Concluzia e decenta si ea nu supraestimeaza începuturile scriitorului, recunoscând deschis ca „anticipari strict literare nu sunt foarte multe“, dar si ca cele care sunt, „nu sunt neimportante“. „Experienta existentiala a anilor tineretii a fost pentru autor mult mai importanta decât cea literara“ reprezinta epitaful unei cercetari duse cu scrupul absolut si care-si deschide apoi, în capitolul final, o „perspectiva inversa“: dinspre teatru spre creatiile de început. Utilitatea „documentara“ a cartii (si care, la anii redactarii ei, ar fi avut un rost major) e întarita si de o addenda ce include câteva „dosare“ în care Gelu Ionescu strânge „relatiile“ lui Eugen Ionescu cu/despre câtiva mari interbelici (Arghezi, Camil, Lovinescu) si interpretarea dedicata lui Hugo.
Sistematic, pornind cu o teorie concretizata apoi în câteva interpretari (libere, însa, nu neaparat „ilustrative“), e construita si cartea cu care Gelu Ionescu a debutat (de nevoie): Romanul lecturii. Dezbaterea din deschidere se poarta asupra conceptului de lectura, pe care Ionescu îl disjunge, partial, de „întelegere“ (proces doar inclus). Întelegerea, la rândul ei, îsi are un moment distinct în „formularea“ ei argumentata (ar fi momentul criticii propriu-zise, în sens larg). Perspectiva din care pleaca demonstratia lui Ionescu e cea a esteticii receptarii, înca destul de noua în agenda de dezbateri a criticii românesti (sugerând o vocatie a pionieratului). Nu e vorba de o teorie a lecturii (decât în schita minima), ci doar de constatarea ca lectura moderna e determinata si dominata „de imperative epice“, impuse de frecventarea asidua a romanului. „Lectorul modern poate fi socotit – zice Ionescu – (…) un lector de romane“. Tot în schita e urmarita si presiunea/fascinatia exercitata de roman asupra cititorilor, dar si asupra celorlalte genuri si specii literare (inclusiv asupra exegezei literare). „Imperialismul“ romanului duce, într-un sens, la pervertirea lecturii, întrucât cititorul de romane cauta doar actiunea; în plus, el „epicizeaza orice lectura“, ceea ce poate afecta „însasi substanta si structura“ unor opere (inclusiv romanesti, nu doar de alt tip). Fascinatia autoritara a romanescului a impus chiar lecturii de poezie o cheie epica, scotându-l în prim-plan pe „eroul liric“ si tragând poezia spre prozaism. Si mai evidente sunt semnele acestei „deformari“ în directie epica atunci când e vorba de teatru. Chiar exegeza sufera de „modelul“ literar al romanului, exersându-se în „romanul operei sau vietii autorului ei“. Atractia „epica“ a exegezei îl scoate în fata pe autor, a carui viata, fie si „dependenta de valoarea sau prestigiul operei“, „ofera o materie epica deseori spectaculoasa, ce are o valoare în sine“. Gelu Ionescu nu are în vedere atât tipul de exegeza ce reconstituie biografiile, cât exegezele ce se reclama dinlauntrul operei si care-l cauta pe autor în opera, nu în afara ei, deoarece „niciunde nu-l putem afla mai complet decât în propria-i opera“. Gustul pentru epic, pentru „romanesc“ face însa ca „tehnica de atac, interpretare si stratificare a valorilor, motivelor, obsesiilor si temelor“ sa se dispuna de la sine într-un sens epic. Exegeza moderna uzeaza spontan de un dispozitiv epic iar acesta i-a devenit constitutiv. „Lectura (…) îsi concepe un fel de roman al ei, sustras din text, sprijinit pe el“, iar acest tip de scenariu interpretativ transcende metodele si perspectivele, unificându-le într-un proiect epicizant. „Fiii romanului“, cititorii si expertii de literatura se împartasesc deopotriva din fascinatia si substanta acestuia. Eseurile care întregesc volumul nu fac neaparat cauza comuna cu teoria initiala, dar nici nu se dezic de ea. Ele sunt interpretari autonome, desi atrase de regula de „cazuri“: Urmuz, poeziile lui Vinea, povestirile lui Voiculescu. Sumarul e „deschis“, mergând de la Marin Preda la Màrquez si etalând abilitati „universaliste“.
„Critic de idei, spirit analitic si speculativ, eseist subtil, interpret ingenios al unor capodopere“, dupa cum îl caracterizeaza, în totul just, Mircea Zaciu, Gelu Ionescu procedeaza la fel de metodic si în „Orizontul traducerii“, „cartea care – zice el însusi – ma multumeste si azi“. Cele „Câteva repere“ care deschid suita de comentarii dedicate traducerilor (suita dispusa cronologic, pe mari capitole ale literaturii universale) constituie o dezbatere substantiala despre rostul si locul traducerilor într-o literatura. Premisa favorabila de aici e ca nici „o istorie a literaturii române contemporane (…) nu va putea ignora locul si rolul traducerilor“. Traducerile (fenomen masiv în contemporaneitate) determina chiar si „modul cum literatura româna (…) se concepe pe sine atât în acest dialog, cât si în structurile cele mai adânci ale originalitatii sale“. Impactul lor fiind atât de profund si de intim încât determina chimia însasi a literaturii nationale, ele nu mai pot fi disociate de istoria acesteia iar „problema care se pune este aceea a unei metodologii“ care sa le faca locul cuvenit. Perspectiva propusa de Ionescu uneste „istoria operelor si curentelor“ cu „istoria lecturii“, reluând firul militant pentru estetica receptarii. Traducerile actioneaza înca de la determinarea orizontului de asteptare, conlucrând în configurarea acestuia cu productiile originale. Configurat astfel, prin convergenta celor doua fenomene, acest orizont se întoarce si asupra clasicilor literaturii nationale, „relevând (…) alte fete ale originalitatii scriitorilor nostri din trecut“. În general, „concurenta traducerilor potenteaza valorile literaturii nationale, chiar daca sileste la anumite revizuiri de întelegere“ – si mai ales de situare. Receptarea traducerilor nu trebuie sa urmareasca doar eventualele influente determinate de acestea, ci si sa le evidentieze valoarea ca „act de creativitate“, întrucât traducerile „împamântenesc“ noi forme de narare si sintaxe cu o expresivitate originala. Pledoaria lui Ionescu se întregeste cu un mic excurs în istoria traducerilor românesti (marcând si aici vocatia „documentara“ a scrupulozitatii lui Gelu Ionescu), insistând asupra fenomenului contemporan (calitativ si cantitativ coplesitor fata de trecut). Suita de comentarii care urmeaza (si care ia în discutie 40 de titluri) nu reprezinta simple cronici ale traducerilor; e vorba, de fapt, de interpretari actuale („modernizatoare“, zice Ionescu) si originale ale unor capodopere transpuse în româneste (de la antichitate pâna în contemporaneitatea stricta, de la „Argonauticele“ la Genette, traversând toate genurile).
Ar fi alcatuit – si e înca de asteptat – o carte si comentariile dedicate „integralei Shakespeare“, realizata de BBC si difuzata de televiziunea româna, si publicate în „România literara“; specializat si în critica de film, care i-a marcat începuturile, si în teatru, Gelu Ionescu a urmarit suita shakespeareana din tripla perspectiva, contopind interpretarea literara cu observatii specifice despre viziunea regizorala si jocul actorilor. Va fi, cu siguranta (când va fi), un moment semnificativ pentru shakespeareologia româneasca; si nu doar unul cu valente documentare.
Autor: AL. CISTELECANApărut în nr. 307