Spiritele s-au încins în ultimele săptămâni în jurul Legii nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.
Punctul de maxim grotesc a fost atins săptămâna trecută, luni şi miercuri, în două emisiuni Jocuri de putere realizate de infatigabilul frizer „domnu“ Rareş pe Realitatea TV.
Scandaloasă în primul şi în primul rând a fost calitatea personajelor pe care moderatorul a găsit de cuviinţă să le invite. În prima emisiune au fost aliniaţi ziarista Oana Stănciulescu (recent plecată de la Antena 3, invitată permanentă, dacă înţeleg bine, la Jocuri de putere), „cercetătorul” Ioan Roşca din Montreal şi încă un mirean cu ochişori mistici al cărui nume nu l-am reţinut. Sub coordonarea lui Rareş Bogdan (căruia vina de a fi întocmit această echipă fără antiteză îi aparţine dincolo de orice dubiu), cei trei invitaţi s-au zbenguit pe pajiştile cele mai verzi pe care îmi aduc aminte să le fi văzut în ultimii ani la o televiziune cu o reputaţie minim decentă. Mai lipsea puţin şi indivizii scoteau lumânările în memoria martirilor legionari pe care Legea recentă i-ar leza.
Miercuri, Rareş Bogdan a recidivat, păstrându-i în echipă pe Oana Stănciulescu şi pe Ioan Roşca (fără mireanul exaltat), adăugându-l însă pe Ovidiu Nahoi (probabil pe post de decor) şi pe istoricul Adrian Niculescu, acesta din urmă singurul din platou cu o perspectivă raţională şi competentă. Prin telefon au fost contactaţi profesorul Michael Shafir şi Alexandru Florian, directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“. Însă atât Shafir cât şi Florian au fost supuşi unui asalt toxic din partea tandemului Stănciulescu-Roşca, reductibil la ideea că (parafrazez) „aici e România, ţara noastră, nu Israel, ţara voastră, şi n-aveţi a ne împiedica voi să ne serbăm eroii – i.e. marele Ion Gavrilă Ogoranu – şi să citim Cioran”; e de mirare că au reuşit să-şi păstreze calmul şi spiritul ironic.
Surpriza celei de-a doua seri a fost contactarea telefonică a lui Crin Antonescu, unul dintre cei trei iniţiatori ai legii. Probabil surprins în vacanţă, Antonescu părea complet nefamiliarizat cu propriul aport legislativ. Ba zicea că-l admiră foarte mult pe legionarul Ogoranu (la fel de mult ca pe Tudor Chirilă?); ba că n-are încredere în dreptul emanat din tribunalele comuniste: dar atunci, se pune întrebarea, de ce legea cu care şi Crin Antonescu fu gravid prevede că „prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale“ – fără excluderea sentinţelor pronunţate în anii ’40-’50? Nu zic că o astfel de excludere chiar ar fi trebuit să fie pusă în practică (o bună parte a celor condamnaţi drept criminali de război chiar au fost criminali de război, iar în cazul celorlalţi rămâne varianta atacării în instanţe a viciilor ce vor fi grevat sentinţele în acei tulburi ani); spun doar că Crin Antonescu s-a prezentat într-o formă intelectuală chiar mai jalnică decât cea a criticilor săi din studioul lui Rareş Bogdan.
În fine, merită amintit că cele două emisiuni au stat sub semnul unui articol publicat de Andrei Pleşu în Adevărul, intitulat O dezbatere blocată. Rareş Bogdan a citit fragmente ample din el în mai multe rânduri, pentru ca în cele din urmă să-l citească integral. Care era teza articolului? Ba că e bine să-i condamnăm pe legionari, dar nu pauşal, ba că nu e tocmai bine fără să-i condamnăm la grămadă şi pe comunişti. Whatever, în stilul său dilematic atât de nouăzecist, Andrei Pleşu ridica problema şi o lăsa nelămurită, dar asta numai după ce mai bumbăcea o dată ţintele de paie a căror înfrângere prin K.O. dă atâta savoare foiletoanelor strălucitului gazetar. Din articolul său am reţinut însă următoarele două fraze: „Nu vreau să fiu suspect nici dacă citesc Sartre, nici dacă citesc Ezra Pound, Céline, sau Heidegger, nici dacă admir talentul lui Cioran, mintea lui Noica, graţia atotştiutoare a lui Mircea Vulcănescu. Nu am nevoie să ader la biografia lor, la opţiunile discutabile ale vieţii lor publice, pentru a mă lăsa sedus de prestaţia lor intelectuală şi, da, pentru a-i omagia fără rezerve şi în orice fel, pentru rolul pe care l-au dobândit, pe merit, în cultura ţării şi a veacului”. Pentru prima frază sunt sigur că nimeni nu-l va considera pe dl Pleşu suspect; dar pentru a doua, epură a teoriei primatului spiritului în faţa condiţiilor materiale ale existenţei (un fel de şofran al tuturor fascismelor, y compris legionarismul), chiar n-aş băga mâna în foc.
Autor: MIHAI IOVĂNELApărut în nr. 527