Vara, chiar si traducatorii pleaca in concediu, asa ca nu ar trebui sa ne miram prea tare atunci când, la un loc cu miscarile fronturilor atmosferice, cu nivelul precipitatiilor si temperaturile probabile, la rubrica meteo de azi se prezic stirile de la ora 5 de mâine. Vrei sa afli cu ce sa te imbraci sau daca e cazul sa-ti iei umbrela la tine, afli si daca trebuie sa iesi din casa cu toporul in poseta, cam asa se vor fi gândit cei care au talmacit „Giallo“, ultima creatie a lui Dario Argento, prin „Cod galben de crima“. Comparatia ar trebui sa il flateze pe regizorul italian: asa-zisa urgie e mai degraba un nor razlet si o pala de vânt. In 90 de minute avem o singura crima, asa ca, daca auziti vreodata o astfel de atentionare de la Administratia Nationala de Meteorologie, puteti sta linistiti.
Psihopatii hepatici
Prevazând ca ne-am putea arata insensibili la pericolul asta iminent, aceiasi traducatori au insistat. „Evitati-i pe psihopatii hepatici!“, ne avertizeaza ei prin intermediul posterului oficial al filmului. Sigur, ii evitam, daca sunt si hepatici… Dar ce te faci cu psihopatii diabetici, cu psihopatii ulcerosi, cu psihopatii suferind de bruxism, de deviatie de sept sau de calvitie? Toti sunt periculosi in felul lor, si considerabil mai greu de depistat. Un psihopat hepatic il recunosti de departe, insa cum iti dai seama ca vecinul de compartiment e un psihopat bâlbâit, daca nu scoate o vorba de jumatate de ora? Cum iti dai seama ca cel mai bun prieten e un psihopat cu platfus, daca nu ai fost niciodata la plaja cu el?
Greu cu psihopatii, dar parca mai greu cu normalii de la site-ul Hollywood Multiplex, care ne invata ca, alaturi de Adrien Brody si Emmanuelle Seigner, in film joaca si Ray Liotta, Vincent Gallo si Asia Argento. Ce-i drept, Vincent Gallo ar fi trebuit sa joace rolul psihopatului hepatic, dar s-a retras din proiect dupa ce Asia Argento, logodnica lui, a acceptat sa apara in film. In cele din urma, in „Giallo“ n-au mai aparut nici unul, nici celalalt.
Nici Ray Liotta nu a fost mai norocos: desi a purtat tratative cu Argento pentru a prelua rolul principal, nu a putut parasi teritoriul Statelor Unite, asa ca cei cinci au ramas doi – Brody si Segnier.
Imparatul second hand
De fapt, titlul trimite la culoarea pe care o are tenul personajului negativ si totodata la genul pe care Argento l-a consacrat in anii ’70, in Italia si nu numai. Simplul fapt ca Argento a simtit nevoia sa-si intituleze astfel creatia e un indiciu pe care filmul insusi il confirma: paradoxal, in ciuda paternitatii cinematografice si a numelui pe care il poarta, „Giallo“ e departe de a fi un giallo.
E altceva decât giallo nu pentru ca are o intriga absolut stupida, sau pentru ca deznodamântul vine ca un iepure scos din joben – faptasul e pur si simplu un dement a carui identitate nu aveam de unde o sti si ale carui motive nu le-am fi putut nicicum intui.
Logica bate rar la usa giallo-ului, iar atunci când o face, e un oaspete nedorit. Pur si simplu nu prea conteaza intr-un giallo ce se intâmpla si de ce. Conteaza sângele care tâsneste, corpurile care se frâng, monstruozitatea pe care o intâlnim in cele mai neasteptate locuri (la copii, de pilda), conteaza unghiurile de filmare si culorile, nu intâmplarile si contururile.
Culori si unghiuri inedite nu prea avem in acest cel mai recent op al unui cineastului italian. Avem in schimb un criminal care nu prea face mare brânza, adica ucide putin si in moduri deloc inventive; avem gore fara stil, adica injectii in limba sau deasupra ochiului, cutite in inima, amputari cu foarfecele si tot felul de alte taieturi (slashes) care provoaca in cel mai bun caz greata si atât; avem un inspector (Brody) care, in afara de a se afla la momentul si la locul potrivit atunci când ucigasul da o raita pe la spital, adica in afara de a-l vedea absolut intâmplator si de a se gândi „Hm, oare n-o fi asta ucigasul?“, nu face chiar nimic, si avem o caruta de replici absolut idioate.
N-o fi giallo-ul leaganul in care se dau elocinta si coerenta inainte de a creste mari, dar macar, in filme ca „Suspiria“ sau „Profondo rosso“, acel ceva care face sarea si piperul giallo-ului iti lua ochii, era un amestec de grandoare si kitsch care te convingea sa-ti suspenzi atitudinea critica aproape fara sa-ti dai seama, iar atunci când iti dadeai seama, acea grandoare si acel kitsch te ajutau sa nu-ti para rau; o placere vinovata, altfel spus.
Aici, grandiosul si placerea lipsesc. Ramân doar kitsch-ul si vina.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 278