În prima scenã a primului film american al regizorului canadian Denis Villeneuve, „Tatãl nostru” spus de Keller Dover (Hugh Jackman) precede sacrificarea unei cãprioare. Fiica lui Keller, fiica prietenului sãu, Franklin, Alex, posibilul rãpitor, Keller, dar si polisistul Loki (Jake Gyllenhaal), toti vor lua, mai devreme sau mai târziu, locul victimei neajutorate.
În scena urmãtoare, Keller îi povesteste lui Ralph, fiul sãu, cât de important e sã fii pregãtit de ce-i mai rãu. Cam pe la minutul 10 al filmului, „ce-i mai rãu” chiar se întâmplã (cele douã fete sunt rãpite), si cunostintele de survivalist ale lui Keller picã foarte bine. Scena cu familia Dover iesind din casã e filmatã prin parbrizul camionetei lui Keller, cu planul apropiat dominat de o cruciulitã agãtatã de retrovizoare. Într-un fel, credinta îl ajutã pe Keller în cãutãrile lui în aceeasi mãsurã în care serveste drept pretext pentru rãpiri. Atunci când ies din casã pentru a merge la o cinã de Ziua Recunostintei, Keller si Anna, fiica lui, merg în fatã, în urma lor vine Ralph, iar abia apoi Grace (Maria Bello), sotia lui Keller, care va fi unul dintre cele mai pasive personaje din film.
În discutia pe care cei patru o au pe drum, aflãm cã protagonistul este de meserie tâmplar, ceea ce se va dovedi deosebit de util atunci când va construi un fel de carcerã din lemn pentru Alex, si cã a mostenit o casã aflatã în paraginã (adicã exact locul în care îsi va tine sub observatie si tortura prizonierul). Atunci când începe sã se contureze perspectiva unei situatii de crizã, membrii celor douã familii se asazã în cerc, iar în centrul cadrului e situat personajul lui Jackman, care va juca cel mai important rol dintre toti în gãsirea fetitelor. Anna e rãpitã pentru cã vrea sã meargã sã caute fluierul rosu pe care i l-a dat tatãl ei, în caz de urgentã. Acelasi fluier îl va salva pe Keller. Toate se leagã în „Prisoners”, un film de peste douã ore si jumãtate în care economia e cuvântul de ordine. Mai bine zis, aproape toate.
Prima aparitie a lui Loki e punctatã de o miscare aproape imperceptibilã a camerei cãtre acesta (detectivul la masã într-un fast food, vãzut din spate). Or, tot un dolly in e folosit si în cadrul anterior, cel în care casa familiei Keller e vãzutã în ceea ce pare a fi un unghi subiectiv de presupusul rãpitor. Sunt Loki si acest rãpitor una si aceeasi persoanã? În cele ce urmeazã, Loki flecãreste cu chelnerita despre zodiile chinezesti si nota de platã. Keller apare în cele mai multe dintre scenele de pânã acum; în ciuda fervorii religioase si a pasiunii pentru armele de foc, bãnuim cã el e pozitivul filmului, asa cã în personajul lui Gyllenhaal suntem tentati sã-l vedem pe adversarul sãu, iar în flirtul lui nevinovat, tot atâtea libidinosenii, dacã nu cumva preludiul unei iesiri violente. Dupã ce chelnerita iese din cadru, Loki primeste o comunicare prin statie. În continuare, pare mai probabil ca acesta sã fi orchestrat rãpirea si sã foloseascã abuziv frecventa politiei decât ca el sã fie într-adevãr politist. Loki preia apelul, se prezintã la locul faptei si parcã tot nu ne vine sã credem cã nu el e negativul.
Aceastã joacã cu asteptãrile noastre nu înceteazã niciodatã. Când intrã pentru prima datã în camera lui Alex, singurele douã lucruri pe care detectivul pune mâna sunt o fotografie a unchiului suspectului si o rulotã de jucãrie. Unchiul va juca un rol postum extrem de important în desfãsurarea evenimentelor, iar rulota, împinsã cu degetul de Loki pe cabinetul lui Alex, se opreste în dreptul mãtusii acestuia din urmã, cea care coordoneazã, de fapt, întreaga retea. Desigur, deocamdatã, nu avem de unde sã stim asta (femeia e în plan îndepãrtat; printr-un rack focus care precedã miscarea, accentul se mutã pe camionetã), cert e cã, în acest caz, asteptãrile noastre se confirmã. Însã atunci când Keller îl rãpeste pe Alex, nu suntem niciodatã siguri cã e îndreptãtit atunci când face aceastã alegere extremã. Spre final, se contureazã chiar posibilitatea ca el însusi sã fie implicat în rãpire. Pânã la final, nu putem fi siguri de nimic.
Cu un scenariu scris de Aaron Guzikowski, thriller-ul lui Villeneuve e atipic prin aceea cã descrie douã investigatii paralele (a lui Keller, respectiv a lui Loki) care nu duc nicãieri. Unul îl ajutã, în cele din urmã, pe celãlalt, dar îl ajutã din întâmplare. Nici Loki, nici Keller nu aflã, pe cont propriu, nimic (nimic relevant, în orice caz). Cei doi investigatori obtin extrem de putine indicii (si noi odatã cu ei), iar acele indicii nu ajutã la nimic. Speranta de viatã a celor douã fete scade cu fiecare orã ce trece, în timp ce Loki si Keller nu fac altceva decât sã bâjbâie – de aici suspansul din ce în ce mai mare.
Comparat cu proiectul precedent al lui Villeneuve („Incendii“), „Prizonieri“, care, culmea, poate fi interpretat si ca o alegorie post 9/11, e o realizare onorabilã si totodatã unul dintre acele rare cazuri în care noul venit la Hollywood e plãtit sã livreze un film mai sobru.