Frica, turnătoria şi scuipatul de sus în jos

Cine şi-ar fi imaginat că turnătoria – expresie cu mult mai truculentă decât delaţiunea sau denunţul – atât de hulită în vremurile socialiste de tristă sau nostalgică amintire, va deveni o virtute cetăţenească în vremurile de bucurie democratică şi capitalistă de azi? Nimeni. Sau prea puţini. S-a stat prost cu imaginaţia în această privinţă. Se stă în general prost cu imaginaţia, dezmăţul realităţilor româneşti a tăiat şi taie orice chef, ziua de mâine e o ceaţă adâncă, trăitul cu picioarele bine înfipte în pământ a rămas singura cale de păstrat capul pe umeri. O întreagă literatură memorialistică s-a scris şi se mai scrie despre turnători, turnaţi şi cronicari zeloşi; n-au fost puţini cei care au ţinut să-şi dovedească rezistenţa şi trăncăneala împotriva fostului regim scrupulos păstrate în arhivele care hrănesc două instituţii pletorice destinate să perpetueze ororile etern declarate ale pretinsului comunism românesc. Aşa s-au născut, de-a lungul anilor, scormonind în mizeriile umane ale trecutului, duşmănii, reputaţii, iluminaţi şi dizidenţi cărora li se întâmplă să-i îndrăgească pe cei fără de care ar fi fost mai puţin sau deloc din ceea ce sunt şi vor rămâne. Aşa s-a crezut că se va păstra în memoria colectivă turnătoria, o ticăloşie, o rătăcire a spiritului, o trăsătură deplorabilă de caracter, o umilinţă asumată, o frică permanentă, o complicitate cu odiosul sistem, o inepţie ideologică în raport cu lumea minunată la care se visa pe ascuns. Dar nu s-a contat suficient pe surprizele, exigenţele şi manevrele politice ale începutului de mandat prezidenţial al lucrului bine făcut.
Majoritatea, dacă nu chiar toţi arestaţii şi condamnaţii din ultimele luni, au ajuns în faţa subit învioratei noastre justiţii independente datorită turnătorilor de bună voie, şantajaţi sau convinşi, cu metode mai vechi sau mai noi, că tăcerea lor complice ar fi continuat să mineze bunul mers al societăţii, să zdruncine ordinea stabilită, să împiedice triumful adevărului şi al dreptăţii etc. Elanul moral şi justiţiar dezlănţuit sau obţinut, treaba anchetatorilor, noile vedete din umbră ale marelui moment televizual cu încătuşaţi şi mascaţi în care România a alunecat somnambulă sunt ca şi terminate, condamnările sunt practic asigurate, ţara a mai fost sau va mai fi curăţată de un jefuitor, un evazionist, un măsluitor, un găinar, alţii îşi aşteaptă rândul, industria închisorilor duduie cum n-a duduit niciodată în ţară. Urmează staţia Paradis. Cândva secretă şi, la drept vorbind, ruşinoasă, turnătoria a fost împinsă la lumină, a început să dea frumos, să fie o virtute cetăţenească, să slujească interesele supreme ale naţiei, să fie model de comportare în viaţă pentru tinerele generaţii tentate de rătăciri vicioase şi alte păcate care se plătesc cu ani grei de puşcărie. Gurile rele pretind că toată această debandadă orchestrată a unei nobile justiţii, săltată miraculos deasupra marilor şi măruntelor interese politice, economice sau de o natură mai misterioasă, ar fi opera indestructibilei, inefabilei şi eternei Securităţi, rebotezată eufemistic şi vag ameninţător Servicii Secrete, fantasma brevetată a românilor de pretutindeni.
Posibil. Până se va afla, dacă se va afla vreodată, adevărul, ca şi pe vremuri, în români a intrat frica. Frica de vecinul care a tras poate cu ochiul prin gaura cheii, frica de prietenul care pierde la table, frica de colegul de muncă invidios că nu i s-a mărit şi lui salariul, frica de asociatul care s-a simţit deodată înşelat. Frica iraţională de orice şi de oricine. Frica de a fi încătuşat de mascaţi în plină zi sau peste noapte, plimbat la televiziune şi închis pentru o zi, pentru 30 de zile, pentru ani. Frica de a şti că se pot oricând găsi sau fabrica dovezi compromiţătoare pentru oricine. O frică mai pernicioasă şi mai răvăşitoare ca altădată, când exista, de bine, de rău, supapa solidarităţii, când turnătorii nu-şi ţipau isprava şi nu-şi negociau public privilegiile. Frica banală de a trăi din nou sau de a descoperi cu stupoare că în societatea românească arbitrariul a redevenit sau a devenit monedă curentă, că ascultatul şi scormonitul în viaţa tuturor, mult mai simple şi mai eficiente decât în trecut, fac parte din cotidian, că te culci cu ele, te scoli cu ele şi le porţi în tine ca o boală incurabilă, de dimineaţă până seara, o viaţă. Se doreşte probabil o reaşezare a ţării în mula unui capitalism cât de cât respectabil, un fel de spoială lucioasă care să mulţumească Bruxellesul, Berlinul şi Washingtonul, dar hoţiile condamnate sunt bagatelă pe lângă furtul programat al bogăţiilor ţării şi transformarea ei în colonie. Dacă nu e vorba, cum se cârteşte, de o luptă de putere şi de influenţă între servicii, s-ar mai putea presupune că vinovăţia insidioasă şi tentaculară care a fost azvârlită ca o plasă de pãianjen asupra tuturor ar putea reprezenta o nouă experienţă a neoliberalismului şi, cum suntem încă în România tuturor obedienţelor, nimeni nu va avea nimic de zis.
În acest context particular în care toate josniciile capătă aură de justiţie necesară spre binele general, câţiva slujitori ai scrisului la gazetă şi online s-ar fi trezit, supremă insolenţă, scuipând în sus spre gloriile neamului. De jos în sus, se cuvine precizat pentru a înţelege înalta filosofie a flegmelor de sus în jos care nu au întârziat. Pretinsul scuipat de jos în sus nu era decât un apel puţin cam patetic adresat gloriilor compromise sub mandatul fostului şi în continuare guralivului preşedinte al ţării, cel care le-ar fi arătat calea de urmat pentru salvarea neamului, de a-şi recunoaşte dacă nu greşeala de a-l fi adulat şi ascultat, cel puţin lipsa de discernământ intelectual în raport cu un personaj în felul său grotesc. Apel inutil, ar fi fost cazul să se bănuiască, pentru că respectivul personaj a fost creaţia lor pompată din creştet până în tălpi, oglinda în care s-au admirat la rândul lor zece ani din creştet până în tălpi, mai glorioşi ai naţiei ca niciodată. Să fi scuipat pe el de sus în jos ar fi însemnat să-şi mânjească şi propriile statui, dar, flăcăi şi dame subţiri şi cu maniere cum sunt, şi-au adunat operele şi flegmele şi au restabilit ierarhiile intelectuale şi direcţionarea secreţiilor. După cum se vede, sub zgomotul cătuşelor viaţa culturală a ţării continuă.