Am citit, recent, o statistică europeană. Acţiunea se petrecea în anul de graţie 2013. Premierul era acelaşi, doar ministrul Culturii era altul; nu că ar fi contat. În România, contează cine este ministrul Finanţelor, nu ministrul Culturii. Aşadar, în anul 2013, trei ţări europene au cheltuit, pentru cultura lor naţională, nişte procente inimaginabile (din punctul nostru de vedere) pentru cultură: Islanda şi Letonia (două ţări abia ieşite din criza economică, hotărâte să se stabilizeze macroeconomic, fără să cheltuiască banii pe prostii) au alocat nu mai puţin de 1,2% din produsul lor intern brut pentru cultură, iar Estonia s-a mulţumit cu doar 1,15%. Recunosc, în materie de politică, sunt precum Efimiţa: „Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!“. Care va să zică, nişte ţări sărmane, cu economia şubredă, şi-au zis ele, în prostia lor, să dea banii mai abitir pe cultură, pentru că asta îi va ajuta să răzbească în viitor. Vorba, tot a Efimiţei, „Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ş-asta, republica!“. Dincolo de efimiţismele mele, motivul pentru care aceste trei ţări au alocat, într-un an de sfârşit de criză, sume uriaşe pentru cultură este unul singur: acela că guvernanţii lor au înţeles că nu poţi clădi o ţară de piatră pe fundaţii din paie. Şi vă mai dau nişte exemple de ţări care au priceput lecţia asta: Ungaria, Slovenia şi Franţa, fiecare acordând câte 0,8% din PIB-ul lor culturii. Dacă Franţa, care este o mare putere continentală, nu constituie o surpriză, în această listă, Ungaria şi Slovenia sunt chiar nişte curiozităţi. Ambele ţări sunt, chiar şi astăzi, într-o criză economică destul de gravă, cu o populaţie aflată în pragul unei depresii naţionale. Pentru a salva ce se mai poate salva, cele două mici republici central-europene au hotărât să acorde sume importante culturii, drept ultimă supapă în calea furiei populare. Clasamentul coboară, apoi, cu Malta, Slovacia, Danemarca şi Croaţia (fiecare, cu câte 0,7%), Norvegia, Lituania, Cehia, Polonia şi Austria (câte 0,6%), Luxemburg, Finlanda, Suedia, Bulgaria, Olanda şi Belgia (câte 0,5%) şi, în fine, Spania, România, Cehia, Germania şi Italia (toate, cu câte 0,4%). Trebuie precizat că toate procentajele se referă la toate sumele cheltuite pentru cultură, cele mai multe dintre ele fiind identificate la nivel local. România, de exemplu, are doar 0,1% din PIB pentru cultura bugetată la nivel naţional, restul fiind decontat pentru nivelul local. O să mă întrebaţi dacă sunt alte state care stau mai prost decât România. Da, sunt: Cipru, Irlanda, Portugalia şi Regatul Unit nu alocă decât 0,3% culturii, iar coada cozilor este Grecia, cu doar 0,1%. Cu ironie amară, constat că fraţii balcanici din sud au alocat o sumă similară închisorilor greceşti. Nu vreau să mă împiedic de paiul din ochiul altuia, aşa încât zic doar că, din 2013 încoace, bugetul Culturii României a scăzut constant. Azi, în 2015, ne aflăm în urma Greciei; suntem lanterna roşie a Europei. Ministeriatele care i-au urmat lui Gigel Sorinel Ştirbu (acesta fiind prea scurt, pentru a putea relansa cultura naţională), în anul 2014, nu au făcut decât să adâncească puţul de incompetenţă, ignoranţă, indolenţă şi incongruenţă în care am intrat. Actualul ministeriat se află într-un punct mort, comandat de la nivelul Finanţelor Publice, din care nu putem ieşi uşor. Voinţa intelectuală nu are impact, în faţa voinţei birocratice, oarbe şi surde. Florile remarcate în câteva consilii judeţene (Alba, Dolj, Suceava, Hunedoara şi Sibiu sunt primele care îmi vin în minte) nu sunt suficiente pentru a naşte o primăvară a culturii naţionale – una în care muzeele să îşi aibă rolul lor determinant de motoare ale dezvoltării durabile. Ne punem speranţe în bugetul pentru 2016, după ce ni s-a dovedit că cel din 2015 a fost mai prost decât cel anterior. E adevărat, avem acum un ministru mult mai implicat în actul de cultură decât predecesorii lui. Dacă va reuşi, în toamna acestui an, să deblocheze în proiectul bugetului pentru cultură din anul următor cel puţin o zecime de procent în plus faţă de bugetul actual, viitorul Guvern va beneficia măcar de o bază de pornire.
Independent de bugetul public, viaţa muzeală românească musteşte de proiecte. Nu toate sunt iniţiate de muzeele înseşi. Destule altele reprezintă iniţiativa unor organizaţii neguvernamentale din toate zările ţării. Obiectul de activitate al acestora, adevăratul lor obiect de activitate, nu este cel înscris în statut, ci este chiar acesta: câştigarea unei surse de finanţare pentru plata propriilor salarii. Majoritatea acestor „întreprinzători? sunt tineri, dar au reuşit deja să acumuleze experienţă în redactarea de proiecte. În plus, sunt destul de creativi, mai ales în ceea ce priveşte ideile pe care le pot introduce în aceste proiecte. Aşadar, reprezentanţii organizaţiilor în cauză se prezintă la muzee, de regulă, cu două – trei zile înainte de termenul limită de depunere a documentaţiilor: „Vreţi să câştigaţi nişte bani?? – este prima întrebare. „Cine n-ar vrea??, răspunde îngândurat managerul. „Voi aveţi expertiza, noi avem ideea. Depunem proiectul poimâine şi împărţim banii“. Evident, caricaturizez situaţia. Dar, în esenţă, de multe ori, dialogul ar putea fi redus la aceste cuvinte. Uneori, proiectul obţine finanţarea. Urmează câteva luni de coşmar, în care câţiva specialişti din muzeu, alături de câte un reprezentant al organizaţiei neguvernamentale, pun totul cap la cap şi aduc proiectul la liman. Se publică un raport, se încasează banii (de regulă, cu mari întârzieri), iar cei câţiva specialişti din muzeu îşi dublează veniturile pentru câteva luni. Toată lumea pare mulţumită. Banii s-au cheltuit, societatea civilă e activă, nişte oameni au mai supravieţuit nişte luni în plus, a crescut gradul de absorbţie a fondurilor europene. Ce nu este prea clar în tot acest demers este dacă muzeul chiar avea nevoie de proiectul respectiv – asta, pentru că uneori nevoia nu este chiar reală, ci pur şi simplu inventată. Bun, veţi spune, dar s-au câştigat nişte bani, şi de către instituţie, şi de către organizaţia neguvernamentală, şi de către salariaţii ambelor, şi ceva tot a rămas, în urmă: o expoziţie, o publicaţie, o amintire. Da, dar nu acestea erau priorităţile insituţiei. Dacă muzeul ar fi avut parte de o subvenţie adecvată, iar specialiştii de nişte salarii decente, goana după proiecte nu ar mai fi la fel de aprigă. Problema este că necesitatea lor este, uneori, inventată. Hotărăşte finanţatorul că anul ăsta au prioritate proiectele cu romi? Toate muzeele, de la cele de artă până la cele de ştiinţe ale naturii, se chinuiesc să lege în proiectele lor şi punerea în valoare a culturii romilor sau creşterea gradului de incluziune socială. Se trece în anul următor de la romi la refugiaţi? Lăsăm romii şi luăm în braţe refugiaţii. Desigur, exagerez, din nou. Dar mecanismul este cam acesta. Aşa se nasc nevoi de care nu e nevoie, iar ambele categorii de organizaţii (publice sau private) obţin experienţă cu gândul că vor face odată şi ceva din ceea ce îşi doresc cu adevărat, dar pentru care nu le ajung banii de la buget. Ministerul constată cu mândrie că au crescut veniturile extrabugetare, iar Guvernul raportează naţiunii că România nu mai e coada Europei la capitolul dureros al absorbţiei fondurilor europene.
Aş fi cu totul nedrept să nu recunosc faptul că unele muzee au reuşit să obţină, prin diverse asemenea finanţări, atingerea unor ţeluri care păreau, cu doar câţiva ani în urmă, utopice: aşa s-au construit ori s-au restaurat clădiri care adăpostesc expoziţii sau facilităţi muzeale, aşa s-au dotat laboratoare de conservare şi restaurare. Muzee din Sibiu, Brăila, Craiova, Alba Iulia sau chiar din Bucureşti au reuşit să obţină finanţări generoase şi să le cheltuiască înţelept. Vom avea, cât de curând, prilejul să vorbim şi despre asemenea minuni.
Autor: VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCUApărut în nr. 528