De mai multă vreme s-a împământenit obiceiul ca personalităţile vieţii publice, indiferent de domeniul lor de excelenţă, să săvârşească acte de caritate. Aproape că a devenit o modă ca oamenii mari să înfiinţeze fundaţii ce activează în diferite registre ale acţiunii umanitare. Fireşte, nici sportivii de top nu puteau lipsi din această formidabilă galerie a binefăcătorilor, ceea ce mi se pare remarcabil. Nu e vorba despre o perfidă mişcare de imagine, despre un gest de ipocrit PR, ci despre înţelegerea profundei nevoi de a-i ajuta pe semenii aflaţi în suferinţă. Când banii îţi prisosesc, tu eşti cel câştigat atunci când dăruieşti nevoiaşilor… De pildă, în această logică, tenismanul elveţian Roger Federer are o fundaţie care îi ajută pe copiii sărmani din Africa. Recent, marele Roger a fost prezent într-o tabără de refugiaţi, unde a împărţit alimente şi a luat parte efectiv la ritualul celor trei mese zilnice, fiind înconjurat cu dragoste şi chiar cu evlavie de micuţii cu păr creţ şi piele tuciurie.
Dar exemplar din acest punct de vedere mi se pare a fi fostul mare campion american al sportului alb Andre Agassi. Probabil că mulţi interesaţi de istoria tenisului şi de cancanul ce însoţeşte viaţa privată a idolilor în alb n-au privit prea serios iniţiativa lui Andre Agassi de a edifica o fundaţie umanitară şi o instituţie şcolară de elită. La limită, nici nu ar putea fi condamnaţi pentru acest scepticism. În fond, el era fondat pe un precedent elocvent: abandon şcolar, gesturi teribiliste pe court, sume mari din premii, dar mai ales din contracte publicitare, iar banii în exces sucesc lesne minţile tinerilor campioni –, escapade amoroase şi scandaluri mondene. De unde oare disponibilitatea tardivă a lui Andre pentru ştiinţă şi educaţie? Aparent, poziţia scepticilor era imbatabilă. Cine i-ar fi putut contrazice?
Nimeni, în afara puştiului din Las Vegas. De fapt, Agassi, în măsura în care a atins vreodată pragul maturizării depline, a făcut-o când a realizat ce greşeală teribilă săvârşise atunci când, în disputa aproape ontologică întreţinută cu autoritatea paternă, a ales să o sfideze pe aceasta prin renunţarea la carte. Gestul poate că a avut o relevanţă expiatorie în momentul când a fost făptuit, dar pe termen lung nimeni nu-i poate ignora tâlcul suicidar. Primul între toţi – Andre însuşi. Doar că inteligenţa sa nativă şi natura lui curioasă şi scormonitoare, precum şi trecerea timpului, fenomen însoţit de îmbogăţirea experienţei de viaţă, l-au condus pe campionul deşertului la descoperirea unui deşert mai aspru şi mai arid decât cel geografic în care crescuse: ignoranţa. Şi hai, cu sine partida era pierdută, căci la aproape treizeci de ani, trăind exclusiv pe terenul de tenis şi călătorind săptămânal pe mai toate meridianele globului, mare lucru nu mai poţi îndrepta. Sigur, te poţi delecta cu un film de calitate ori cu lectura unui roman bun – dar cam atât. În schimb, de vreme ce conştiinţa ta s-a trezit, poţi foarte bine să faci ceva pentru ceilalţi. În speţă, pentru copiii defavorizaţi, mai ales pentru cei de culoare, de care cartierul în care copilărise Andre la Las Vegas nu ducea deloc lipsă.
Damascul agassian s-a produs în clipa în care, pe culoarul de aşteptare al blocului operator de urgenţă al spitalului din Las Vegas, tenismanul aştepta ca fiica lui Gil Reyes, bunul său prieten, mentor şi preparator fizic, să iasă din operaţie. Privind-o pe fetiţă, Andre a priceput brusc şi violent că adevărata natură a omului este darul. Să dai astfel ca semenilor să le fie bine. Experienţa individuală nu face doi bani dacă ea nu te deschide către alter, dacă ea nu te îmbogăţeşte în unicul fel moral cu putinţă – dăruirea săvârşită cu inima împăcată. Desigur, poate părea cam melodramatică o astfel de revelaţie, mai cu seamă în cazul cuiva considerat un produs 100% al industriei de divertisment americane, cea mai feroce şi cupidă din lume. În realitate, tocmai premisele de la care pornise Andre Agassi l-au ajutat să fie sincer, dezinteresat şi motivat etic în demersul întreprins. Tenismanul care nu a găsit niciodată un sens în tenis (deci nici în viaţa sa) tocmai îşi aflase unul, prin dedicarea pentru educarea performantă a copiilor săraci. La rigoare, Agassi a investit în educaţie nu ca într-o afacere colaterală şi nici ca într-un hobby alături de altele. Andre Agassi College Preparatory Academy a fost şi este investiţia sa numărul unu, aproape un job, în care Andre este permanent prezent, implicându-se total, şi nu ca să facă impresie aparatelor de filmat şi tabloidelor (de ce ar mai avea nevoie de aşa ceva?), ci pur şi simplu pentru ca lucrurile construite de el să meargă cum trebuie. În aceste condiţii nici nu e de mirare că treaba funcţionează la parametri optimi.
Până şi denumirea şcolii agassiene este una cu o epică specială. În româneşte titulatura stabilimentului sună pretenţios şi stupid căci, nu-i aşa, o şcoală nu poate fi şi colegiu, şi academie concomitent… De fapt, în mintea ex-campionului lucrurile au stat cam aşa: Andre a dorit să aglutineze în acel titlu exact ceea ce lui i-a lipsit sau a resimţit ca pe o frustrare. Andre a renunţat la colegiul din Miami, numit la rându-i Academia Bradenton; iar academia lui Nick Bolletieri a însemnat pentru puştiul de odinioară exact ceea ce nu s-ar fi cuvenit să fie – un loc al recluziunii, al lipsei afective, durificării şi excluderii. Or, regăsind un colegiu (pe care copiii să nu-l părăsească, aşa cum făcuse el altădată!) şi o academie (deloc cazonă şi frustrantă, ci blândă, primitoare şi formativă), Agassi practica tardiv o reparaţie terapeutică, simbolică în cazul său individual, efectivă în cazul general al unui grup social şi de vârstă defavorizat. Să conchidem că nu e lucru mărunt sau obişnuit, chiar pentru un om a cărui avere se ridică la câteva sute de milioane de dolari.
La maturitate, opţiunile oamenilor se mai schimbă. Uneori dramatic sau chiar ironic, până la deplina desfigurare a unei alcătuiri ce părea indestructibilă. De pildă, deşi în întreaga lui viaţă de sportiv lui Agassi i-a displăcut să se conformeze normelor şi etichetelor, la maturitate, în calitate de mentor şi supervizor al Andre Agassi College Preparatory Academy, el a stăruit ca în incinta şcolii copiii să poarte uniforme, având ca semn distinctiv culorile instituţiei, roşu-bordeaux şi bleu marine. Fireşte, nu este vorba de vreo vestimentaţie sofisticată şi constipată, doar tricou sau cămaşă cu mânecă scurtă şi pantalon scurt sau fustă, însă este un minimum peste care nu se poate trece. Andre chiar glumea, imaginându-şi cum ar reacţiona oficialii de la Wimbledon dacă ar vizita şcoala din Las Vegas, ei, inşii scrobiţi şi rigizi până în măduva oaselor, care au avut atâta de tras de pe urma frondei agassiene de juneţe, căci campionul din 1992 de la All England Tennis and Crocquet Club avea mari probleme în a purta echipamentul alb ce era regulă la Londra. Iar acum să descopere că vechiul rebel le preluase eticheta şi o transformase în regulă…
Admirându-i sincer pe tradiţionaliştii britanici, marele campion american a mai preluat ceva din habitudinile seculare ale insularilor: o deviză. Vă mai amintiţi de strofa din Rudyard Kipling ce domină frontispiciul scărilor de la Wimbledon? Cea în care finaliştii sunt sfătuiţi să se poarte cu succesul şi eşecul aidoma, fără să cedeze nici unuia dintre aceşti zei-farsori… Ei bine, şi la Agassi School există ceva similar, de fapt o deviză, un cod al respectului, care este principiul ce trebuie aplicat înainte de orice altceva în şcoală. Lui Andre i se întâmplă să recite împreună cu copiii acest cod – şi nimeni nu nesocoteşte, luând în balon scurtul text: „Esenţa disciplinei este respectul. Respectul faţă de autoritate şi respectul faţă de ceilalţi. Respectul faţă de sine şi repectul faţă de reguli. Aceasta este o atitudine care se învaţă acasă, dar pe care o întărim la şcoală şi pe care o aplicăm de-a lungul întregii noastre vieţi“.
Cine crede că este o glumă scornită de dementul de Agassi pentru a-şi vinde autobiografia se înşeală amarnic… Că nimeni nu se joacă, luând în derâdere disciplina, etica şi învăţătura, o dovedeşte procentul de absolvire înregistrat în 2009 la Andre Agassi College Preparatory Academy, unul care sună aproape comunist, chiar ceauşist – doar că lucrurile ţin de altă galaxie în stabilimentul din Las Vegas: 100 promovabilitate.
Iată şi un episod emoţionant petrecut într-una din zile pe holurile şcolii lui Andre. Plimbându-se ca de obicei, prin incinta instituţiei, pentru a supraveghea ca lucrurile să se desfăşoare în regulă, Andre a fost abordat de un şcolar. Agassi descrie întâmplarea după cum urmează: „Era un puşti timid de vreo cincisprezece ani, cu ochi melancolici şi obraji bucălaţi. M-a întrebat dacă poate să-mi adreseze cuvântul între patru ochi. – Desigur, i-am răspuns eu. Copilul nu prea ştia de unde să înceapă. L-am încurajat să înceapă chiar cu… începutul. – Acum un an viaţa mea s-a schimbat din temelii, a purces la confesiune puştiul. Tata a murit. L-au împuşcat. A fost asasinat, dacă vă amintiţi. – Îmi pare tare rău… – După acest eveniment, eu am luat-o razna cu totul. Habar n-aveam ce să mai fac. Ochii băiatului erau inundaţi de lacrimi. – Pe urmă, am venit aici, reluă cu voce tremurândă. Şcoala asta mi-a arătat calea pe care e bine să o urmez. Ea mi-a redat speranţa. Mai mult, şcoala asta mi-a dat şansa unei alte vieţi. De asta am vrut să vă vorbesc, domnule Agassi, şi când v-am zărit trecând pe hol, am dorit să mă prezint şi să vă spun… în sfârşit, ştiţi despre ce e vorba. Eu voiam să vă mulţumesc. L-am strâns în braţe. Şi i-am spus că eu sunt cel care trebuie să-i mulţumească lui“.
Nu ştiu cum poate fi comentată o asemenea împrejurare, una cu grea încărcătură existenţială. Poate că unii vor zâmbi sardonic citind aceste rânduri. E treaba lor. Mie îmi vine să lăcrimez de emoţie, căci îl cred pe Andre Agassi.
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 538