Atât cred ca se cuvine sa spunem despre cazul lui Virgil Pop. Care a murit la 38 de ani, in Italia. Decesul lui a urmat unei greve a foamei de 50 de zile.
Despre Virgil Pop am aflat dintr-un comunicat de presa. Asociatia românilor din Italia, care merita laudata pentru foarte multe dintre demersurile ei, este autoarea acestui comunicat. Titlul comunicatului trezeste interesul: „Românii din diaspora abandonati de autoritatile române“. Cum fiecare dintre cei aflati in cauza are oarecare experienta pe aceasta tema, esti imediat tentat sa citesti cum se vede problema si de pe alte meleaguri. Fiindca tu, român in diaspora, iti stii doar amarul tau, legat de relatiile cu cei din patrie din perspectiva tarii tale de emigratie.
Trebuie sa accept ca felul in care se discuta acest „abandon“ ma umple de uimire. Si, fie-mi iertat, parca si de revolta.
Aflu deci din comunicat cine a fost Virgil Pop, amarâtul de el. Un barbat tânar, ratacit pe caile vietii. Un condamnat la inchisoare, cu o sentinta de 18 ani. Motivele condamnarii: furt, tâlharie, evaziune fiscala, fals si uz de fals, violare de domiciliu si incendiere. Condamnarea s-a pronuntat in anul 2000, atunci când acest barbat, acum de 38, avea vârsta de 26 de ani.
M-a ferit Dumnezeu pâna in prezent sa am parte si de aceasta experienta, dar banuiesc ca inchisoarea nu este pentru nimeni floare la ureche. Acel baiat de 26 de ani s-o fi scârbit peste poate de conditia lui, daca s-a hotarât sa-si ia zilele. Si a luat aceasta decizie tocmai acum, când cea mai mare parte a pedepsei fusese ispasita. Mai avea doar 6 ani, din cei 18 la care fusese condamnat. Poate ca daca ar mai fi rezistat cât de cât, ar mai fi in viata. Poate ca daca s-ar fi comportat adecvat si-ar fi fost scos la munca, ar fi putut beneficia de vreo amnestie.
Nimeni nu poate vorbi niciodata cu o certitudine de suta la suta despre motivele care justifica sinuciderea. Iar hotarârea de a intra in greva foamei, daca nu este exhibitionism, este sinucidere. Mai ales in cazul unui om care ispaseste o condamnare pentru o paleta atât de variata de faradelegi, deci are sanse putine de-as comuta pedeapsa.
Si-acum sa luam in discutie „abandonul“. Autoritatile române, spune comunicatul, trebuiau „sa se informeze si sa se dezica public“. Sa se informeze, e drept. Dar sa se dezica public? Ce? Iertat sa-mi fie, dar daca numai una din culpele pentru care acest om nefericit fusese condamnat este adevarata, cred ca nu era nici o cinste pentru autoritatile române sa faca valuri. Nu s-ar fi asezat adica pe o pozitie care sa incununeze tara cu o jerba de lumini. Ce sa fi facut autoritatile române? Sa se ia in piept cu justitia internationala pentru un român care face spargeri si falsuri si tâlharie si violare de domicilii si incendieri? Pai se vorbeste si-asa, destul, despre starea de delincventi a multor concetateni de-ai nostri. Si nu numai ca se zvoneste, dar se poate chiar proba cu fapte proverbul ca fumul iese intotdeauna de-acolo de unde se face foc. Or autoritatile române ce au de facut in asemnea cazuri? Sa ia public partea, in tarile de emigratie care nu ne mai cuprind, falsificatorilor de acte, spargatorilor si tâlharilor, numai pentru ca sunt români? Sa intre in conflicte diplomatice, târând dupa ei intreaga tara si intreaga diaspora pentru unul sau mai multe cazuri de rataciti?
Comunicatul incrimineaza chiar nume. M-am mirat sa intâlnesc, printre cei citati, numele profesorului Marga, proaspatul Ministru de Externe. Intâmplarea face sa-l cunosc pe profesorul Marga, din colaborari stiintifice si congrese. Unul dintre putinii oameni ai generatiei lui care si-au pastrat in orice imprejurare de-a lungul unei vieti ajunse la pensionare aspiratiile intelectuale inalte, lucru manifestat cu orice prilej si aparitie publica a domniei sale. Si uite ca se arunca acum magareata asupra unui om de-o asemnea talie. Ce sa fi facut domnul profesor Marga adica, cum sa se aseze dânsul de partea unui om acuzat pentru atâtea faradelegi, de te miri cum de-a avut parte in cei 38 de ani pe care i-a trait sa le savârseasca? Ce au de-a face personalitatea si aspiratiile domnului profesor Marga cu felul cum s-a decis sa traiasca (in Libertate!!!) prapaditul de Virgil Pop, fie-i, inca o data, tarâna usoara! Cred ca mai normal era sa-i luam la intrebari pe psihologii si psihiatrii din serviciile penitenciarelor italiene pentru cazul sinucigasului nostru, decât pe domnul profesor Marga. Pentru ce sunt dânsii platiti, cum de si-au pierdut obiectul profesiei lor, intr-un caz in care omul pe care-l aveau in grija, un om probabil cu nervii pe buna dreptate zdruncinati, a ajuns unde a ajuns?
Merg mai departe in analiza argumentelor comunicatului si citesc revolta autorilor lui impotriva faptului ca ambasadele României si-au scumpit enorm taxele pentru servicii. Lucru pâna aici absolut adevarat. Mai citesc insa si ca din aceste taxe se preconizeaza platirea transportului si a serviciilor funerare pentru cei decedati in diaspora, pentru a li se ingropa, la cerere, ramasitele in pamântul patriei. Aceasta stipulare nu o cunosteam. Si ma umple de indoieli. Sa inteleg deci ca oricine are de platit o procura, un act de casatorie, un document, trebuie sa contribuie la aducerea in pamântul patriei a oricui? Poate ca lucrurile sunt bine judecate, poate eu stau strâmb in aceasta relatie. Ma gândesc numai ca eu, la o adica, mi-as plati contributia mea patriotica fara sa crâcnesc, pe când compatriotul meu pus pe furtisag si pe tâlharie ar baga si dânsul cutitul in mine la o adica, fara sa clipeasca. Si nu stiu daca e normal ca oricine, pâna la urma, sa merite sa fie readus in tara. Adica, mai explicit spus, cred ca pe acolo pe unde te duce soarta trebuie sa traiesti in asa fel incât sa meriti sa ti se transporte si sa ti se ingroape ramasitele in pamântul stramosilor tai. Si iarasi nu stiu daca am dreptate. Iertarea crestineasca isi are virtutile ei, necontrazise suta la suta dupa cum se vede nici de faptele Inchizitiei sau de vânzarea de indulgente. Poate ca e bine sa ne scuipam in sân si sa-i multumim Domnului: compatriotul nostru, viu, n-a apucat sa ne bage cutitul intre coaste si sa-l aducem mort pe banii nostri in tara din care, cu atâta cinste, a plecat in lume.
Cel mai socant lucru in cazul acestui comunicat este insa indemnul ca sicriul cu trupul raposatului sa fie depus in semn de protest fata de autoritatile române in fata Parlamentului din Bucuresti. Acest gest circaresc mi se pare o imensa impietate, in primul rând fata de omul a carui stea a apus. Cu ce drept, adica, sa facem din bietele lui oase capital politic, atunci când el nu mai are nici o putere de-a accepta sau a se impotrivi? Cui ii servesc asemenea scene grotesti? Cine si ce foloase trage de pe urma lor, fiindca gratuite nu pot sa fie si stupide sunt pâna la Dumenzeu?!
Ca sa nu mai vorbim ca ar fi pentru prima data in istorie când s-ar milita cu atâta infocare pentru aducerea ramasitelor unui raposat român din strainatate. La vremea respectiva, pentru George Enescu, pentru Nicolae Titulescu, pentru Brâncusi n-am auzit pe nimeni dintre marii nostri patrioti sa ridice glasul in Parlament.
Cât despre sarmanul care si-a pierdut viata numai el stie din ce motive, Dumnezeu sa il odihneasca in pace!