Cu premiera absoluta in 1845 la Scala din Milano, „Giovanna d’Arco“ a fost cea de-a saptea opera a lui Giuseppe Verdi, pe un libret de Temistocle Solera, inspirat de drama „Fecioara din Orléans“ de Schiller. Plina de viziuni cu demoni, ingeri si elemente fantastice, opera vorbeste despre dragostea dintre eroina principala si regele Carol al VII-lea, despre vitejia ei pe câmpul de lupta, despre adversitatea tatalui Giacomo, cu un final departat de adevarul istoric. Giovanna nu sfârseste arsa pe rug, ci moare in razboiul cu britanicii, revine… la viata, dupa care se stinge si urca la ceruri. Tipic romantic.
Delicatete si stralucire
Hotarât lucru, schimbarea de repertoriu pe care evolutia vocii marii soprane Anna Netrebko o anunta in ultima vreme a inceput. Artista abandoneaza rolurile care presupun tesaturi supraacute de coloratura si trece catre cele lirice „pline“, spinte sau chiar care includ agilitati dramatice. Tranzitia este importanta. Intruchiparea personajului titular din „Giovanna d’Arco“ este una dintre caramizile care pun baza noului edificiu la care s-a angajat, cu acel curaj dat de un profesionalism si o seriozitate exemplare. Evenimentul s-a petrecut la ultimul festival salzburghez, intr-o serata doar concertanta, pentru a spori – presupun –, concentrarea artistei la vocalitatea rolului, degajata de preocuparea pentru un joc scenic consumator.
Timbralitatea cu stralucire argintata, acum consistenta in culoare, a fost recognoscibila de la primul sunet al cavatinei din Prolog „Sempre all’alba“, interpretata cu frumoasa linie de cânt, cu atacuri in pianissimo ce au precedat sunetele acute moi si rafinate. Anna Netrebko a aratat ca ramâne aceeasi maiastra a forjarilor in fraza si a preluat in siguranta desenele melodice inalte, de forta, agile. Constructia nuantata s-a regasit si in elegia „O fatidica foresta“ din primul act, poate nu atât de hieratic redata, dar in care tehnica pretentioasei „messa di voce“ – cresteri si descresteri de sunet pe acelasi arc de respiratie in fraza, virtute de sorginte belcantista – a sedus. Finalul actului al II-lea a regasit-o ca dominatoare a ansamblului cor-orchestra-parteneri (Carlo si Giacomo), pentru ca, in ultima secventa a operei, pianissimele diafane, alternante cu lejeritatile si bravura din marele duet cu Giacomo sa aduca sala la paroxism. Si, din nou, in final, in scena mortii si ascensiunii la ceruri, lanturile sunetelor moi, pe cât de catifelate, pe atât de stralucitoare, sa atinga sublimul.
Doi tenori
Dupa ce a inregistrat ca tenor, in 1972, rolul regelui Carol al VII-lea, neobositul Plácido Domingo (72 de ani impliniti, declarati de artist in pofida speculatiilor) a abordat acum rolul de bariton al lui Giacomo, tatal Giovannei. Ambitiile marelui artist de a-si prelungi cariera prin schimbarea registrului sunt evidente, meritorii ca idee si stârnesc admiratia fanilor. Longevitatea pe scena este, in sine, de pretuit. La fel si rezistenta aparatului sau fonator, a intregului corp.
Muzicologic vorbind, din punctul de vedere al esteticii vocale verdiene si nu numai, interpretarea de catre un tenor (pentru ca aceasta este culoarea vocala care il va defini pâna la moarte pe Domingo, chiar daca artistul incearca ingrosarea unor sunete) a unor personaje pe care compozitorul le-a destinat unor baritoni este o eroare. Fara a va plictisi cu exegeze analitice, scriu doar ca greseala vine cel putin din doua unghiuri: cel al respectarii raportului timbru-rol, atât de important in vocalitatea romantica, si cel al contrastului si contraponderii intre culorile glasurilor eroilor masculini. Iata deci ca „Giovanna d’Arco“ a fost interpretata la Festivalul Salzburg 2013 de doi… tenori pentru personajele regelui Carol al VII-lea si al lui Giacomo, oricum antagonice. Nu mai vorbesc ca Verdi, in operele sale, a destinat celor zece tati (Nabucco, Francesco Foscari, Giacomo, Miller, Stankar, Rigoletto, Germont, Boccanegra, Egberto, Amonasro) exclusiv voci de bariton.
Ma opresc aici si notez, la concertul salzburghez, nobletea frazarii lui Plácido Domingo in cantilenele ariilor „Franco son io“ (actul I) si „Speme al vecchio era una figlia“ (actul al II-lea), dupa cum observ unele note inalte acoperite de orchestra in „So che per via dei triboli“ (actul I) sau sunete grave inaudibile in cabaletta „Comparire il ciel m’ha stretto“ (actul secund). Anii trec…
Celalalt tenor, Francesco Meli, a afisat in rolul Regelui un glas liric, cu derulare frumoasa si prelunga a frazelor, cu acute puternice. A impresionat placut de la prima arie, „Sotto una quercia“, urmata de cabaletta „Pondo è letal, martiro“. Parcursul vocal al personajului a continuat pe aceleasi coordonate, chiar cu uzul unor falsetti, dar cu preocupare pentru redarea fluida si flexibila a cantilenelor, precum cea din final, „Quale più fido amico“.
In alte roluri, au cântat Roberto Tagliavini (Talbot) si Johannes Dunz (Delil).
Paolo Carignani a condus cu competenta Orchestra Radiodifuziunii din München (sonoritati somptuoase in uvertura), cu tempi potriviti pentru tipicul concertato verdian (finalul actului al II-lea), cu apetenta pentru comoda urmarire instrumentala a solistilor-vedete si, de asemenea, a dirijat Corul Philharmonia din Viena (pregatit de Walter Zeh), un ansamblu omogen si nuantat in cânt.
La Festivalul Salzburg 2013, serata cu „Giovanna d’Arco“ a reprezentat triumful Annei Netrebko intr-un nou rol, rasplatit cu nesfârsite ovatii. Pentru corectitudinea consemnarii, adaug ca o onoare similara i-a fost rezervata si lui Plácido Domingo, din partea unui public de aficionados.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 449