2013 – anul comemorarii a doua sute de ani de la nasterea marelui Giuseppe Verdi, geniul belcantoului romantic in opera, fondator de dramaturgie si vocalitate. S-a intâmplat sa vad la Salzburg o noua productie a ultimei creatii a maestrului de la Busseto, imensa cascada de râs cu care a dorit sa-si aseze definitiv pana intru odihna pe fila cu portative de teatru liric, „Falstaff“, capodopera comica a tuturor timpurilor. A implinit si ea, in acest an, un secol si trei decenii de la premiera absoluta.
In orasul lui Mozart, italianul Damiano Michieleto, un foarte ambitios exponent al trendului modern in regia de opera, care produce nu de putine ori montari socante, derapante, cu asocieri ilogice si simboluri deplasate, fara consistenta legatura cu muzica, nu a abzis nici acum de la ideea de a citi partitura verdiana si libretul lui Arrigo Boito in cheie actuala, dar, spre surprinderea si satisfactia mea, a ales o solutie care functioneaza. Ne pregateste sa o percepem inca de la inceput când pe cortina este proiectata o filmare sau poate chiar o transmisie (in direct, prin satelit) din piata milaneza Buonarroti in care, la numarul 29, se afla „Casa di riposo per musicisti“, asezamânt fondat de insusi Verdi pentru batrânii cântareti, unde isi dorm somnul de veci compozitorul si sotia sa, Giuseppina Strepponi.
Proiectia se intrerupe si cortina de la Haus für Mozart se ridica. Suntem chiar in „Casa Verdi“. Un domn corpolent se odihneste pe o canapea si… viseaza. Viseaza la Sir John Falstaff si la opusul pe care il va pune in pagina impreuna cu câtiva artisti-locatari si nu numai, in timp ce in saloanele alaturate, batrâneii isi duc viata tihnita si din când in când asista la show. Pornind de la un vis transpus in realitatea prezenta, tratarea in costume ale zilei de azi a salvat inerentul conflict cu epoca originara a actiunii, cu libretul. Se stie, prin orice lectura regizorala moderna apare nevoia acceptarii (sau neacceptarii) unei noi conventii, semnarea sau nu a unui nou contract ideatic intre spectator si productie, care se naste neconditionat, provenit din discrepanta dintre text si viziunile departate de timpul din partitura al intrigii. In montarea salzburgheza, conventia se dilueaza si, practic, nu mai exista, contractul nu mai apare necesar. Totul se petrece in imaginatie.
Pornind de la asemenea premise conceptuale, lui Michieletto (sustinut de scenograful Paolo Fantin, de creatoarea costumelor Carla Teti, de light designer-ul Alessandro Carletti si de firma responsabila a proiectiilor video, Rocafilm) nu-i ramâne decât sa manevreze cu pricepere interpretii, sa-i faca sa joace convingator, intr-un cuvânt, sa dea veridicitate scenica tramei, sa captiveze. Ceea ce si reuseste gratie unui manunchi de cântareti-artisti de clasa. Sigur ca solutii inedite, care cad bine in alegoriile inventivului Michieletto, apar la tot pasul… intr-un azil se gaseste intreaga „recuzita“ necesara, de la confetti bleu (ce simbolizeaza valurile Tamisei in care este aruncat bietul cavaler) la… sicrie (in scena farsei din ultimul act, când lui Falstaff i se insceneaza propria inmormântare).
Faptul ca l-a avut in fruntea distributiei pe Ambrogio Maestri care nu numai ca are „le physique du rôle“, dar si cânta magistral, a constituit marele avantaj. Baritonul italian aminteste ca timbralitate de legendarul Tito Gobbi de care il desparte, poate, nuantarea nu atât de amanuntita, colorizarea nu atât de intensa prin voce a starilor si trairilor savurosului personaj. Dar Maestri este expresiv in tot ceea ce face, glasul suna masiv si amplu („Quest’è il mio regno“ din primul act, ca si „L’onore!“, debutul faimosului monolog din finalul aceleiasi sectiuni), personajul este bonom, expansiv si melancolic („Alice e mia! Va…, vecchio John“) impunator in adresari, subtil („Quand’ero paggio del Duca di Norfolk“), smecher, naiv-credul si, pâna la urma, induiosator de conciliant. Fara indoiala, ramâne Falstaff al clipei, primul dupa compozitia de neuitat a lui Giuseppe Taddei, tot la Salzburg, acum peste trei decenii, sub bagheta lui Herbert von Karajan.
Pe Ambrogio Maestri l-au inconjurat Massimo Cavaletti, Ford cu placut glas de bariton si anvergura in aria „È sogno? o realtà…“, Fiorenza Cedolins, usor impura in focalizarea frumoasei voci sopranile daruita Alicei si mezzosoprana Elisabeth Kulman, o Mrs. Quickly ademenitoare si sexy („Casa di riposo“ are si asa ceva), care il descumpaneste si il zapaceste pe bietul Sir John, tocmai când se pregatea sa dea atacul la Alice si Meg Page (Stephanie Houtzeel). Zicerea „Reverenza“ a fost fara repros gratie omogenitatii vocii artistei si expresiei prefacut-insinuante cu care l-a fermecat pe eroul titular. (Nu stiam ca, peste putina vreme, Elisabeth Kulman avea sa ma impresioneze in roluri de factura total diferita, Fricka si Waltraute din Tetralogia wagneriana, la Festivalul Enescu.)
Cuplul tinerilor indragostiti Nannetta si Fenton a revenit excelentilor Eleonora Buratto (soprana cu cânt suav si pianissime aerate in aria „Sul fil d’un soffio etesio“) si Javier Camarena (tenor cu abordare rafinata a paginii „Dal labbro incanto“).
In alte roluri, de mare importanta in economia spectacolului, au propus minunate compozitii Luca Casalin (Dr. Caius), Gianluca Sorrentino (Bardolfo) si Davide Fersini (Pistola).
La pupitrul Corului „Philharmonia“ si Orchestrei Filarmonice din Viena, cu gestica economica, linistita, Zubin Mehta a condus in parametri clasici ca tempo, restituind verva infiltrata cu atâta arta de compozitor in portative. Ansamblurile au functionat parca de la sine, spiritul lucrarii a fost prezent in orice accent si culoare orchestrala, celebra fuga finala, vijelioasa si antrenanta, gasind in bagheta sefului de orchestra un impuls cuceritor. „Tutto nel mondo è burla“… totul in lume este o gluma, autografiaza Verdi pentru eternitate, incheindu-si profetic creatia.
Si pentru ca puritanii mizanscenelor traditionale sa fie (cât de cât) satisfacuti, la Haus für Mozart din Salzburg, Ambrogio Maestri a aparut la rundele de aplauze costumat ca un autentic Sir John, desprins dintr-o pânza de secol XV. Delicios!
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 447