Urmarile imediate ale urmaririi de-a dreptul halucinante a sociologului Anton Golopentia de catre agentii Securitatii din anii 1948-1950, evocate de fiica acestuia, prof. dr. Sanda Golopentia-Eretescu, în «Viata noastra cea de toate zilele» (vezi prezentarea mea, „Urmariti, urmasi, urmari“, în „Cultura“, nr. 5 (260), 11 februarie 2010, p. 20) au fost, dupa moartea tragica a celui urmarit, viata plina de privatiuni a mamei, Stefania Cristescu-Golopentia, în grija careia au ramas cei doi copii ai cuplului Golopentia, teama, care îi transforma pe acestia în „doctori în tacere“, strecuratul, prin forte proprii dar si cu protectia binevoitoare a unor intelectuali cu adevarat democrati precum filologul de renume mondial Alexandru Rosetti si folcloristul Mihai Pop (echipier, în campaniile monografice de la Dâmbovnic si de le Cornova, cu parintii autoarei), în viata stiintifica unde Sanda Golopentia si-a facut un nume în lingvistica si etnologie.
Dar urmarea cea mai dramatica trebuie sa fi fost, dupa decesul mamei, hotarârea sotilor Eretescu (Constantin si Sanda) de a se „stramuta“, la începutul anilor ’80, în America. Era hotarârea pe care o luasera, unii chiar ceva mai înainte, alti colegi de generatie sau mai în vârsta, lingvisti si literati, precum Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel si multi altii, cohorta universitarilor filologi români din SUA si din alte tari vest-europene fiind întrecuta numai de aceea a matematicienilor. Cei mai multi dintre acestia ramasesera „dincolo“, profitând de prezenta lor în universitati americane în calitate de bursieri Fulbright sau de „visiting professor“, în timp ce sotii Eretescu au plecat „pe bune“, au emigrat si si-au asumat conditia de emigrant legal, macar ca si plecarea, pe cale legala, era considerata în România lui Ceausescu, ca „tradare“ de patrie. Si aici trebuie sa inserez un comentariu personal, amintindu-mi jena, sentimentul de penibil trait atunci când trebuia sa-i „escortam“ pe membrii de partid (studenti si cadre didactice) în fata „organelor“ superioare care încercau, de cele mai multe ori de forma, sa-i determine pe cei care alesesera calea exilului, sa renunte la hotarârea lor „gresita“. Evident, niciunul dintre acestia nu s-a întors din drum.
Intelectuali cu o solida formatie stiintifica si oameni de litere, niste lucizi incurabili, sotii Eretescu au trait cu intensitate ruptura, „trecerea“, „înstrainarea“ despre care scrisesera, ca etnologi, în studii si articole de specialitate. Dar una este sa scrii despre toate acestea si alta este sa le traiesti, pe propria piele, cum se zice.
Calitatea de mânuitori ai condeiului pare a le fi usurat situatia, daca nu cumva, dimpotriva, le va fi agravat-o, pentru ca trairea, pe moment, a frustrarilor, neajunsurilor, neîmplinirilor, e una, iar retrairea acestora, în momentul punerii lor pe hârtie, poate sa le potenteze pâna la insuportabil. Cel putin asta pare sa rezulte din parcurgerea cartilor din/despre exil publicate de sotii Eretescu, pe care, în acest segment al comentariului meu o sa-i tratez împreuna. Sanda Golopentia semneaza, în timp, volumele de publicistica, de eseuri si de meditatii, Cartea plecarii (1995), America America (1996), Vamile grave (1999), Emigrantii Carter (2008), iar Constantin Eretescu publica, mai parcimonios, volumul de memorialistica Periscop (2003) si „romanul epistolar“ Draga Maria (2009).
Se poate constata ca, daca Sanda Golopentia prefera discursul grav, meditativ, în efortul de a se descarca de angoasele, îndoielile si tristetile exilului, Constantin Eretescu este mai ales atras de scrisul literar, cum de altfel se si destainuieste într-un amplu capitol din cartea lui Periscop. Marturiile unui venetic (2003), „Aproape de literatura“, apropiere al carei început se afla în anii adolescentei si ai primei tinereti când frecventa cenaclul „D. Th. Neculuta“. Debuteaza, printr-un concurs de împrejurari pe care îl lamureste în amintirile din Marturiile unui venetic, în strainatate si izbuteste sa publice un volum, Noaptea, dupa plecare, în 1988.
Romanul epistolar Draga Maria (Editura Criterion, 2009, 164 p.) vine în continuarea unor scrieri „nonfictionale“, precum Marturiile unui venetic (Periscop, 2003) si „ataca“ aceeasi tema, dramatica, a exilului. Modelul unei constructii epice care se sprijina pe schimbul de scrisori dintre doua personaje se pierde în negura timpului, de la moralistii francezi la postmoderni. Miza romanului epistolar este autenticitatea, capacitatea scriitorului de a lega corespondenta dintre „expeditorul“ si „destinatarul“ care, de regula, îsi schimba pozitia, de a realiza o tensiune a comunicarii, de a transforma persoanele care-si scriu în personaje. Aici, Anghel si Maria dobândesc drept de cetatenie, obtin o carte de identitate valida. Mai bine reliefat, mai prezent, barbatul, mai vaga, uneori o prezenta-absenta, femeia. Dar, probabil, intentia autorului nu a fost sa produca personaje, ci sa contureze imaginea unei stari, unui mod de a trai dislocarea dintr-o lume si (ne)adaptarea la alta. Draga Maria rescrie, epic, un paragraf din finalul volumului Periscop: „Astazi îmi reprosez mie însumi ca am întins prea tare arcul în coarda caruia mi-am pus viata. Sageata a zburat peste ocean si m-a aruncat în mijlocul unei lumi care-mi ramâne straina si la inima careia nu ajung. Pe de alta parte, comunitatile bine constituite, luate cu asalt de noii intrusi se apara si ele ca niste organisme atacate de corpi straini care le primejduiesc existenta. Se închid, devin inaccesibile. Slabeste, în timp si vointa intrusului de a patrunde în teritoriul bine proteguit de localnici. Frontierele au fost marcate în chip definitiv si nu mai pot fi mutate. Strainul îsi accepta conditia de venetic. Marginas care ramâne pâna la capat martorul propriei sale vieti“.
Nu departe de aceasta concluzie sceptica este finalul romanului epistolar Draga Maria, în care tribulatiile lui Gherasim, conationalul care face eforturi disperate de a se adapta modului de viata american, de a transforma în realitate „the American dream“, se sfârsesc aproape tragic, oricum într-o nota de umor trist, sintetizata în formula emigrantului, vânator de stafii, hot de umbre: „“Vai de curu nostru“, spune în chip de încheiere Gherasim. „What did you say?“ întreaba din nou Beverly si-si lungeste obrazul spre el. Barbatul se multumeste sa-i zâmbeasca si s-o mângâie cu un deget. Se întoarce din nou spre mine dupa ajutor. „What did he say?“ „Zice ca e fericit“, traduc eu…“.
În paralel si cu aceeasi asiduitate sotii Eretescu ramân fideli preocuparilor stiintifice care îi facusera cunoscuti si apreciati în tara, unul ca lingvist si etnolog, celalalt ca folclorist. Comune le sunt atasamentul fata de terenul etnografic si pasiunea neistovita pentru zona Maramuresului, mostenita de la sau inculcata de mentorul lor, Profesorul Mihai Pop. Dovezi ale acestui atasament se gasesc, de exemplu, în faptul ca Sanda Golopentia a transpus în engleza, împreuna cu Peg Hausman, texte lirice culese de la cântarete din Maramures, Learn to Sing My Mother Said. Songs of the Women of Breb, 2004, iar punctul de plecare al studiului monografic scris de Constantin Eretescu despre Fata Padurii si Omul Noptii. În compania fiintelor supranaturale, 2007 îl constituie experienta de teren din aceeasi zona a tarii, nu mai putin de 315 texte din totalul de 512 înregistrate în repertoriul de „legende, credinte, informatii“, adica circa 60%, apartinând Maramuresului.
Dar ce face etnologul când accesul la „terenul“ favorit îi este interzis pentru o bucata de vreme sau poate pentru totdeauna? „Inventeaza“ un teren mai accesibil din punct de vedere birocratic, administrativ (pasapoarte, vize, aprobari), desi nu cu mult mai facil, cum vom vedea. Arhiva familiei, nu stiu cum salvata si transportata în SUA, este „noul“ teren al Sandei Golopentia, care începe cu o retiparire, în propria editura, a lucrarii mamei sale, Stefania Cristescu, Descântece din Cornova-Basarabia. Volum editat, introducere si note de Sanda Golopentia Eretescu, Hiatus, Providence, 1984 (o editia a doua, revazuta si adaugita, Editura Paideia, 2003) si continua cu o lunga serie de recuperari si proiecte proprii, pe material românesc.
Si pentru Constantin Eretescu cei treizeci de ani de exil au fost profitabili sub aspectul adunarii în volume consistente a unor studii de folclor avute, poate, în proiect, înainte de plecare, precum sinteza Folclorul literar al românilor. O privire contemporana (2004), studiul monografic Fata Padurii si Omul Noptii (2007), mentionat mai sus, volumul de studii Stima apei (2007), toate precedate de Vrajitoarele familiei si alte legende ale oraselor lumii de azi (2003), rod al experientei profesionale americane si al unui nou „teren“, acela al campusului Colegiului Rhode Island School of Design din Providence. (Vezi pentru acest volum recenziile mele în „LA&I. Litere, Arte, Idei“. Supliment al ziarului Cotidianul, serie noua, nr. 16 (319), 3 mai 2004, p. 4-5, si în Societatea de Stiinte Filologice. „Limba si literatura“, vol. I-II, 2004, p. 135-140, ambele retiparite în Nicolae Constantinescu, Citite de mine… Folclor, Etnologie, Antropologie. Repere ale cercetarii (1967-2007), Volum editat de Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, Colectia „Anotimpuri culturale“, 2008, p. 262-279).
Fata de mostrele de folclor contemporan, detectabile, fara a fi nevoie de antene ultrasensibile, în „dormitoarele“ (caminele) studentesti, pe culoarele universitatilor, în cafenele sau pe Internet, fondul documentar pe care îl descopera Constantin Eretescu, bine ascuns, oricum bine pastrat în arhiva departamentului de audiovizual al Bibliotecii Nationale a Frantei – Fr. Mitterand din Paris reprezinta un adevarat tezaur de folclor românesc de la începutul secolului al XX-lea, înregistrat pe cilindri de fonograf si trecut ulterior pe discuri de ebonita, în urma unei „misiuni în România“, de catre o echipa de la Musée de la Parole et du Geste, condusa de Hubert Pernot, profesor la Universitatea Sorbona din Paris, în lunile septembrie-octombrie 1928.
Este, într-adevar, o „mare descoperire“, cum noteaza Iordan Datcu în scurta Postfata la volumul Mission en Roumanie. Culegerea de folclor românesc a lui Hubert Pernot (1928) (Academia Româna. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2009, 307 p.), aceasta recuperare exceptionala si repatriere, dupa 80 de ani, a uneia dintre primele, daca nu chiar prima colectie de muzica populara traditionala înregistrata cu mijloace mecanice de ultima ora la vremea aceea. Eretescu face o munca extraordinara: asculta, transcrie, colationeaza materialul adunat, în urma cu peste 80 de ani, într-un laborator improvizat undeva, în spatiul Facultatii de Litere de la Universitatea din Bucuresti de catre echipa franceza, sub obladuirea unor carturari ai vremii precum istoricul Nicolae Iorga, lingvistul Alexandru Rosetti si alti binevoitori care au înteles „din prima“ sensul si importanta stiintifica a misiunii franceze (caci, altminteri, pentru a nu ne dezminti ca români, au fost si adversari ai proiectului care considerau atunci, ca si unii dintre contemporanii nostri, acum, prezenta francezilor ca o „încalcare de teritoriu“, un fel de „imperialism cultural“, chiar daca nu foloseau, la 1928, aceste sintagme).
Practic au fost înregistrate circa 500 de texte, marea majoritate ca mostre de limba populara, vorbita în toate provinciile românesti, din Transilvania si Basarabia, revenite de doar 10 ani în matca statului national român, si în afara teritoriului national, cântece populare, în circulatie la vremea respectiva, dar si câteva scurte discursuri rostite de oameni politici ai vremii precum C. Argetoianu, ministrul Afacerilor Externe, I. G. Duca, ministru de Interne, printesa Alexandrina Gr. Cantacuzino, presedinta Consiliului National al Femeilor Române, Nicolae Iorga, profesor universitar. Poetul Ion Minulescu, director general la Arte, a recitat doua poezii ale sale, profesorul Tache Papahagi, „conferentiar la Universitatea din Bucuresti“, a citit din lucrarea Basme aromâne si „a improvizat un dialog pe tema carausiei“, actorul Ion Sârbu de la Teatrul National „a executat cântece din Ardeal cu acompaniament de vioara“.
Între cei înregistrati s-au aflat si folcloristi sau insi cu preocupari în domeniul culturii populare precum compozitorul si culegatorul Sabin Dragoi, preotul Gh. Dumitrescu, din Bistrita, Mehedinti, editorul solitar al revistei „Izvorasul“, care „ a cântat doua piese populare din Oltenia“, Fanica Luca, „cântaret din nai“, Gheorghe Madan, care „s-a ocupat multi ani cu folclorul Basarabiei, din care a publicat o colectie mica la 1898, cu titlul Suspine“, Ilie Popescu-Spineni, „profesor de drept roman la Universitatea din Cernauti“, Al. Vasiliu, învatator din Tatarusi-Suceava, cunoscut culegator de folclor, Mihail Vulpescu, „folclorist si cântaret de opera“.
Marea majoritate a celor înregistrati sunt „insi folclorici“, sa le zicem asa, purtatori de folclor local, autentic, dar si studenti, preoti, învatatori, lautari profesionisti etc.
Cartea editata de Constantin Eretescu, Mission en Roumanie. Culegerea de folclor românesc a lui Hubert Pernot (1928) merita mai mult decât o simpla consemnarea ca aceasta de fata. Merita o dezbatere despre felul în care stim (sau nu stim) noi, românii, sa ne pretuim traditiile, sa le pastram si sa le punem în valoare. Este apreciabil faptul ca cilindrii de ceara si còpiile pe discuri ale actiunii întreprinse de misiunea franceza în România s-au pastrat neatinse vreme de 80 de ani, dar este anormal faptul ca nimeni de la noi nu s-a interesat, timp de opt decenii, de soarta lor; nu este lipsit de semnificatie faptul ca un expatriat a repatriat, prin tiparire, aceasta comoara nationala, dar simt un gol în suflet si o unda de tristete la gândul ca un gest de o asemenea densitate stiintifica si încarcatura emotionala risca sa treaca aproape neobservat.
Autor: NICOLAE CONSTANTINESCUApărut în nr. 265