Sari la conținut

Exerciţii de seninătate

Autor: Alex Goldiş
Apărut în nr. 487

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Humanitas, Bucureşti, 2013, 484 p.

 

Originală e premisa de la care pleacă cel mai recent volum al Anei Blandiana, Fals tratat de manipulare. În primul rând, pentru că poeta respinge cu argumente răspicate înscrierea cărţii în seria memorialisticii. Tomul de aproape 500 de pagini, care cuprinde de altfel destule anecdote biografice, nu e o simplă carte de amintiri, întrucât autoarea îşi refuză abandonarea în fluxul arbitrar al senzaţiilor în favoarea unei foarte concentrate proze de idei.
Reducţia la sine
Mai mult, cartea are un mobil aproape detectivistic. Poeta porneşte în căutarea momentelor din propria biografie în care, privind cu luciditate retrospectivă, a fost manipulată într-un fel sau altul. Interesantă e definiţia largă a manipulării, care nu se referă neapărat la influenţa de tip politic (deşi ea e înglobată, evident), ci „la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac” lucruri care nu ţin de „un rezultat al voinţei mele”. Din start, aşadar, cartea are tensiunea unui thriller psihologic în care „detectivista” ajunsă la deplină maturitate încearcă să descopere probele maculărilor şi, indirect, acea voinţă interioară rămasă neafectată. Pentru Ana Blandiana, sinele e ceea ce rezistă influenţelor externe. Iar toate întâmplările rememorate în Fals tratat de manipulare au aceeaşi ţintă: reducţia, aproape fenomenologică, la sine prin înlăturarea straturilor de experienţe alienante. O carte, aşadar, nu de rememorare, ci de (auto)investigaţie, după cum reiese dintr-o metaforă expresivă: „Ca şi pe plan medical, trebuie să accept să mă expun, să mă las cercetată (faptul că eu însămi sunt cercetătorul nu schimbă cu nimic lucrurile) şi să aştept cu emoţie rezultatul cercetărilor”. Desigur că faptul că autoarea însăşi e „cercetătoarea” propriei vieţi schimbă cu totul lucrurile. De aici şi aerul autoidealizant al rememorării, hrănit din premisa că macularea provine întotdeauna din exterior şi că subiectivitatea cea mai intimă, ca să folosesc o sintagmă tautologică, e întotdeauna inocentă.
Automanipularea salvatoare
Această ecuaţie ar fi riscat să devină mecanică, ba chiar antipatică, dacă autoarea s-ar fi aventurat într-un rechizitoriu la adresa „manipulatorilor”. În schimb, avem de a face cu o proză de idei plină de nuanţe, născută nu din impulsul de a condamna, nici din acela de a scuza numaidecât, ci de a expune şi de a înţelege. Rememorările despre comunism şi despre perioada imediat post-decembristă se deosebesc de alte relatări de gen prin perspectiva luminoasă a autoarei, care nu se lasă mai niciodată pradă ranchiunii sau resentimentului. Dincolo de faptele povestite sau de argumentele avansate, întreaga carte poate fi privită drept un exerciţiu (uneori, extrem de obositor, după cum mărturiseşte autoarea) de conservare a seninătăţii într-o perioadă când nimic n-o justifică.
„Nu-mi place, privind în urmă, să mă reconstruiesc în postura de victimă; chiar dacă am fost” e, probabil, mărturisirea cea mai caracteristică, ce fixează ritmul şi atitudinea întregii cărţi. Manipulărilor exterioare, autoarea le opune compensativ o formă de automanipulare salvatoare, menită să diminueze răul cotidian al comunismului. „În acest sens, mărturiseşte autoarea, în pofida a tot ce mi s-a întâmplat, trec subiectiv perioada respectivã la capitolul câştigurilor, nu al pierderilor. Este acesta un fel inconştient de a-mi manipula propria istorie? Înclin să cred că nu, că e vorba doar de o selecţie constructivã, de o extragere din mormanul de întâmplări, sentimente, reacţii, convingeri, fapte, acţiuni, peripeţii numai a acelora care au lăsat în urmă un semn, păstrând la vedere doar partea plină a paharului, doar partea bună, oricât de infinitezimală, a lucrurilor”. O automanipulare, aşadar, care nu constă în ocultarea realităţii, ci mai degrabă în trierea ei conform unei logici serene. A se vedea distanţa de tonalitate confesivă dintre Falsul tratat de manipulare şi recentul Dragul meu turnător al lui Gabriel Liiceanu, cu care autoarea polemizează discret. Atât umilinţa de a-i fi, în repetate rânduri, interzisă semnătura sau blocată participarea, în anii ’80, la întâlniri scriitoriceşti din Occident, cât şi faptul de a fi permanent urmărită de Securitate sunt relatate de Blandiana ca nişte cozerii în care farmecul câte unui detaliu aparent nesemnificativ estompează amărăciunea de fond. Poeta o alimentează mereu pe memorialistă cu darul minimalizării, infantilizării şi eufemizării, astfel încât scene şi întâmplări odioase devin, în relatările Anei Blandiana, exemplare tocmai prin delicateţe. Din supravegherea zilnică la domiciliu, poeta reţine mai ales seriozitatea femeii din „maşina de la poartă”, pe care, dacă nu i-ar fi teamă că ar fi considerat un gest de sfidare, ar servi-o cu un ceai cald. O aparatcică sinistră care a ţinut cuplul Blandiana-Rusan la uşa ei opt ore pentru a strânge apoi impasibil din umeri rămâne, în memoria scriitoarei, ca o ţărancă sfătoasă. Foamea de zi cu zi din anii ’80 e sublimată, la rândul ei, într-un pasaj superb, ce reautentifică ironic-comic rezistenţa (la foame) prin cultură şi universul compensativ al cărţii (de bucate): „Odată cu dispariţia alimentelor din magazine şi apariţia interminabilelor cozi cu sau fără locomotivă (am mai spus-o: o coadă cu locomotivă era o coadă la care se dădea ceva, una fără locomotivă era una la care oamenii stăteau pur şi simplu fără să fi început să se vândă nimic şi chiar fără să bănuiască când şi ce se va vinde), intelectualii au fost cuprinşi de pasiunea cărţilor de bucate, care se citeau pur şi simplu ca nişte cărţi de ficţiune. Au fost editate reţetele lui Mihail Kogălniceanu şi cele, incredibil de sofisticate şi savante, ale lui Păstorel Teodoreanu (îmi amintesc o reţetă de cozonac în care la un kilogram de făină intrau 100 de gălbenuşuri), reţete care erau discutate, când ne întâlneam între prieteni, cum ar fi fost discutate expoziţiile, spectacolele de teatru, cărţile. Se făceau calcule şi se făcea haz de câte ore ar fi trebuit stat la coadă şi cât noroc ar fi trebuit să ai ca să procuri toate ingredientele necesare unei simple reţete tradiţionale de friptură pe care strămoşii noştri o mâncau în urmă cu mai bine de un secol sau în urmă cu cincizeci de ani”. Numai un poet neomodernist, capabil să transfigureze şi să abstractizeze totul, ar fi putut scrie astfel despre mizeria cotidianului românesc din anii ’80.
De fapt, această igenuitate câştigată the hard way reprezintă calea spre elucidarea de sine a unei persoane disputate mereu de ceilalţi. De la debutul din anii ’60 până azi, Ana Blandiana s-a aflat mereu sub lumina reflectoarelor, devenind, alături de nu mai mult de doi-trei scriitori, unul dintre simbolurile literaturii de după Război şi – poate şi mai important – unul dintre actanţii principali ai societăţii civile după ’90. Numai că această transformare precoce în standard al unei generaţii (de nu al unei literaturi), precum şi senzaţia de a fi agăţată şi agasată, adulată şi urâtă violent în acelaşi timp, au reprezentat pentru Blandiana o mică dramă de zi cu zi. Cum îţi reconstruieşti individualitatea şi excentricitatea („ilegalitatea”, zice la un moment dat poeta) odată ce ai devenit bun al comunităţii? E, această întrebare, centrul fierbinte al preocupărilor identitare din Fals tratat de manipulare, la care scriitoarea nu răspunde decât indirect, în două moduri.
În primul rând, prin recuperarea şi, aş zice, chiar cultivarea acelei subiectivităţi încă neatinse de social – şi în care poeta educată la şcoala valorilor înalt-metafizice mai crede. De aici, o anumită manieră de autorăsfăţ biografic (acuzat de unii drept cochetărie pură), evident în revenirile repetate asupra unor calităţi personale considerate intrinseci. „Am primit de la naştere marele dar de a descoperi mereu partea bună a lucrurilor”, „prima dintre aceste trăsături este un anumit maniheism, o incapacitate de a combina culorile şi chiar de a accepta combinarea lor” sau „trăsătura mea cea mai determinantă – calitate aproape ireală şi, cu siguranţă, defect vinovat de multe – a fost de-a lungul întregii vieţi oroarea faţă de putere” sunt doar câteva dintre cele mai caracteristice mărturisiri ale Anei Blandiana.
Din fericire, însă, scriitoarea nu trebuie crezută doar pe cuvânt, întrucât cea mai mare parte din conduita ei scriitoricească şi/sau socială ilustrează aceste calităţi. Şi aici intervine, de fapt, a doua manieră de păstrare a individualităţii într-o societate tot mai acaparantă: puterea de a refuza, capacitatea de a spune „nu” în momentul când imaginea tinde să aresteze personalitatea. Singurele momente când naraţiunea Anei Blandiana îşi pierde seninătatea sunt, de altfel, cele care ameninţă această ingenuitate păstrată cu exigenţă. În acest sens, interesant e de observat că relatarea scriitoarei e dramatică nu în pasajele de rememorare a comunismului (atunci când statutul de „ilegalitate” şi de vulnerabilitate îi oferea un oarecare confort), ci în cele de reconstituire a anilor ’90. Infernul nu e, pentru Ana Blandiana, existenţa amar-deziluzionată din anii ’80, când speranţa era înăbuşită din faşă, ci experienţa iluziei înfrânte de după ’90. Trauma poetei – la care se întoarce adesea, în pasaje deconcertate – e aceea de a nu putea face nimic atunci când totul a devenit permis. Iar săgeţile polemice sunt îndreptate, evident, asupra celor care au deturnat speranţele post-revoluţionare, de la colegi de breaslă precum Nicolae Manolescu (acuzat că a fost unul dintre pionii centrali ai transformării Alianţei Civice în partid politic) până la politicieni precum Emil Constantinescu. Cea mai adâncă umilire biografică n-a trăit-o Blandiana în faţa cenzorilor sau a interdicţiilor de tot soiul, ci în faţa ofertei lui Constantinescu de a primi, drept răsplată politică, o funcţie publică.
De aceea, Falsul tratat de manipulare se recomandă, pe măsură ce avansezi în lectură, drept istoria senzaţională a iluziilor şi deziluziilor societăţii româneşti de după ’90. Poate cea mai dramatică, întrucât e scrisă din interior. Cu tot parti-pris-ul personal (sau, cine ştie, poate tocmai datorită lui), Ana Blandiana rămâne vocea cea mai avizată să depună mărturie despre ingenuităţile post-revoluţionare, dar şi despre degonflarea lor rapidă în faţa politicianismelor şi a tranzacţionismelor de tot soiul.