În aceasta a doua parte a comentariului meu la volumul „Vietile cartarilor contimporani, dupa Magda U.“, ma las condus de Magda Ursache prin „certoteca“ literaturii române, intrând înca o data, împreuna cu ea, si în „haul de orgoliu si de rautate“ care este „Viata unui om singur“ a lui Adrian Marino.
În certoteca, exemplele, dovezile a ceea ce autoarea numeste „razboiul român-român“ sunt numeroase si întristatoare. P.P. Carp refuza sa mearga la înmormântarea lui Maiorescu motivând: „Nu-i fac porcului o politete pe care nu mi-o mai poate întoarce.“ Camil Petrescu afirma cu seninatate ca „Sadoveanu este o gluma în literatura româna“, iar Lovinescu îl încondeiaza pe Camil în jurnal: „maniac…, groaznic de megaloman si agresiv“. Pentru Arghezi, Nicolae Iorga este „un mos pârtag“. Pe Lovinescu, poetul îl defineste cu o metafora: „Îi este greu morcovului sa faca fragi“. Nu tot atât de suav este Arghezi cu confratele mai tânar Beniuc, care se împauna nu doar cu faptul ca stie sapte limbi si ruseste (Blaga înlocuise ironic pe „si“ cu „dar“), ci si ca e mot. Îl gratuleaza cu formula „mot de cacat“. Mai socante sunt etichetarile si „exercitiile de denigrare“ ce au rasunat în „deceniul gol“ (1990-2000) de la o tribuna de mare audienta care era emisiunea muzical-politica a lui Iosif Sava: „tinicheaua Calinescu, Arghezi – Marele Zero, Noica – autor de tâmpenii cu româneasca în final. Li s-au vazut la TV maselele de minte când spuneau vorbele astea“ – puncteaza sarcastic Magda Ursache. Putem trece firesc de la Iosif Sava la Alina Mungiu-Pippidi, care i-a fost colega, ba parca si sefa, la Televiziunea publica, reputatului muzicolog, muzician si tocsoist. Altminteri, ne-am putea întreba ce cauta binecunoscuta „ongista“ în certoteca literara. Doar daca tinem cont si luam drept literatura opera dramatica a doamnei Mungiu, „Evanghelistii“, reprezentata pe scena unui teatru de cartier din Iasi. Magda Ursache, polemist de mare forta si critic literar pe cât de competent, pe atât de neiertator, amendeaza sever piesa si spectacolul, asa cum au facut-o de altfel si alti intelectuali si publicisti de marca, între care învatatul Adrian Papahagi. Dar si mai severa este cu o alta „opera“ a „colivaresei de ocazie“, si anume „pamfletul-necrolog“ intitulat „Moartea unui clovn“, publicat în doua ziare în momentul când tocmai se stinsese George Pruteanu, prieten vechi al celei care îl semna. „O autopsie publicistica fara precedent“, califica, pe buna dreptate, textul cu pricina Magda Ursache, amintind ca pentru AMP tot clovni au fost si – cine credeti?! – G. Calinescu si Petre Tutea. În ce ma priveste, aflu cu aceasta ocazie ca doamna Alina Mungiu este si profesor universitar, ceea ce ma bucura, întrucât e un intelectual autentic cu un orizont cultural remarcabil. Ma surprinde însa ca în aceasta calitate, de dascal, se lauda ca studentii ei nu citesc literatura româna si ca „si-au creat un univers cultural al lor care nu are nimic românesc“. Încât, cunoscându-l bine, ca si semnatarul acestor însemnari, pe sclipitorul George Pruteanu, Magda Ursache îsi poate lesne imagina replica ghilotinanta a acestuia: „Nu mai calca în ridicol, Alina!“ Asa, ca între (fosti) ieseni si prieteni…
„Certoteca“ româneasca m-a dus cu gândul si la cele de la case mai mari, de pilda Franta. Magda Ursache citeaza scabroasa insulta pronuntata de Céline la adresa lui Proust, dar aceasta este doar una dintr-o mie. Îmi permit sa-i reamintesc eu câteva. Voltaire îl caracteriza pe Rousseau: „acest sarlatan mincinos si gol; acest câine de vânatoare artagos si rautacios.“ Astazi, se „privesc“ fata în fata în linistea eterna de la Panthéon. Rimbaud era pentru Leon Bloy „un avorton care se pisa la poalele Himalaiei“, iar Baudelaire se arata îngrozit de George Sand: „G. Sand e proasta, greoaie, vorbareata. Nu ma pot împiedica sa ma gândesc la aceasta stupida creatura fara un anumit fior de groaza.“ Bataille spunea ca Breton este „o batrâna basica religioasa“. La rândul sau, André Breton nu-l iarta pe Anatole France nici macar în ceasul tuturor iertarilor: „Pentru a-i închide cadavrul trebuie golita una din cutiile de pe malurile Senei, pline de carti vechi pe care el «le iubea atât de mult» si sa se arunce totul în Sena. Nu mai trebuie ca acest om sa produca praf, macar cât e mort“. Jacques Prévert despre Montherlant: „un cur care se ia (se da?) Grande de Spania.“ Robert Desnos îl considera pe Prévert „un putregai de care nu se pot atasa decât câteva femei gata sa nasca, în absenta monstrilor“. La moartea lui André Gide, Paul Claudel rasufla usurat: „Moralitatea publica are de câstigat din asta (din moartea lui Gide – nota mea C.C.), iar literatura n-are mare lucru de pierdut“. Delicatul Albert Camus îsi exprima scârba fata de Paul Claudel: „acest batrân avid napustindu-se spre Sfânta Masa pentru a înfuleca onoruri… Ce mizerie!“ Céline vedea în Sartre o „satanica marunta parsivenie îndopata cu cacat“, iar Eugen Ionescu îl „încorona“ pe acelasi Sartre „rege al dobitocilor“. Distrugatoare, datorita ironiei fine, este si sentinta lui Jean Paul Sartre vizându-l pe François Mauriac: „Dumnezeu nu e artist, nici Domnul Mauriac.“
Dar sa revenim în ograda noastra. Si anume la analizele si comentariile extrem de acide ale Magdei Ursache. Unul dintre ele se intituleaza „Memoriile ca exercitiu de denigrare“. În chestie fiind un carturar de anvergura, Adrian Marino, autoarea îl citeste într-o cheie pe masura, adica grava, încât „Viata unui om singur“ îi apare ca „un testament în defavoarea culturii române… si a scriitorilor importanti, contestati si negati obsesiv, redundant“, acestia fiind Cioran, Eliade, Calinescu, Steinhardt, Noica si multi altii. Resentimentele fata de Calinescu „provin dintr-o carenta afectiva: e fundamental rau, vorbind despre «parvenitismul unui fiu, orice s-ar spune, de sluga. Mama a fost o tiganca pe proprietatea familiei Calinescu»“. Apropo de originea umila a „divinului“, Magda Ursache evoca un moment pe care l-am trait si eu, alaturi de ea, în martie 1965, ca studenti ai Facultatii de Filologie a Universitatii din Iasi (am fost chiar colegi de grupa). S-a întâmplat ca, a doua zi dupa moartea lui Calinescu, sa avem cursul de literatura clasica, predat de un fost asistent, ca si Marino, al marelui critic. Se numea
Gh. Agavriloaie si era ginerele lui Ibraileanu. Complexat, resentimentar, dogmatic, cu un comportament deviant, psihanalizabil, el a tinut, cum bine zice Magda Ursache, un „curs-necrolog“ si „a gasit cu cale sa ne spuna noua studentilor ca G. Calinescu nu-i decât un bastard, care si-a ars la bec actul de nastere. L-a terfelit doua ceasuri pe Calinescu postum (nu doua, draga Magda, ci patru ceasuri, în marele amfiteatru ce devenise neîncapator, aflându-se studenti si de la alte facultati, în primul rând de la Istorie si Filozofie), pentru ca i-ar fi fost rusine de originea umila…, pata aceea de pe certificat acoperea, dupa nulul Agavriloaie, toata opera lui Calinescu“. Care tocmai murise la Otopeni, cu garoafele trimise de Gheorghiu-Dej la cap, dupa ce, se pare, nu i se daduse voie sa mearga în strainatate pentru a se trata. Dar am retinut atunci ceva foarte interesant. Veninosul Agavriloaie avea totusi pentru Calinescu o mare admiratie, o admiratie rea, si era coplesit de tristul eveniment. Tin minte ca ne-a anuntat cu o voce stranie, la începutul cursului, ca vom face patru ore fara pauza, iar cine crede ca nu o sa poata rezista sa plece, fiindca atunci când moare un Calinescu trebuie sa uitam si de eventualele necesitati fiziologice…
În fine, Magda Ursache noteaza numai o parte din epitetele aplicate de Marino magistrului sau: cabotin, farseur, penibil, ridicol, violent, cinic, fals, ipocrit, venal, duplicitar, abject, infatuat, emfatic, megaloman, grobian, diletant, anacronic, dogmatic, carierist. Într-o emisiune a lui Iosif Sava, biograful ideii de literatura riposta isteric: „Luati tinicheaua Calinescu de pe piciorul meu ca ma supar!“ Magda Ursache apreciaza ca „Marino l-a întrecut în resentimente pe Pandrea si în falsuri pe Zaciu. Nu sinceritatea (Zaciu nu o are) e de respins, ci reducerea la neant a tuturor“. Pe Pandrea l-o fi întrecut în resentimente, dar în privinta talentului distanta fata de „mandarinul valah“ este cosmica. Cât priveste spaima lui Marino de a fi considerat calinescian, de fapt spaima si neputinta multora în fata geniului, Magda Ursache îi linisteste: „Pe vârstnici si pe junii literari pare a-i uni, în fine, ceva: denigrarea vietii si operei lui
G. Calinescu. Pentru toti acestia, cea mai grava maladie literara este «calinescita». Numai ca maladia asta e foarte rara si foarte greu de luat. Calinescu ramâne irepetabil!“
Da, si ma gândesc ca nu-l paste vreun pericol de a se molipsi de aceasta boala nici macar pe Gh. Grigurcu, care, de aproape 23 de ani încoace, „grigurcuie“ neobosit, cum scria cineva într-un articol cu accente de pamflet, la aproape toti marii scriitori ai literaturii române, chemându-i la bara, inclusiv pe Calinescu, si aspirând probabil sa impuna un nou canon, al sau. Numai ca noi, desi stim ca nici un critic, fie el si genial, ca
G. Calinescu, nu poate savârsi o asemenea isprava, ramânem totusi la… canonul Calinescu. Sa ma mir ca Magda Ursache, aparatoare apriga si de temut a fondului principal de valori al culturii românesti, scrie – cum sa zic? – atât de festiv despre criticul-procuror sub titlul „In honorem Gheorghe Gricurcu“?! De ce m-as mira?! Toti avem câte o slabiciune, daca nu chiar mai multe…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 384