Examenul de admitere la UBB – cateva remarce

UBB a reintrodus examenul de admitere la toate facultatile. Bucurie!, entuziasm!, artificii!, urlau mesajele care mi-au umplut pagina de Facebook. Nicio privire critica, niciun pic de scepticism, nicio abordare oblica, asa cum îi placea unui filozof sa zica. Pâna si cei mai „stângisti“ dintre prietenii mei stângisti (desi oricum, ce-o mai fi însemnând si asta?…) n-au avut prea multe de comentat. Lucru ciudat, de altfel, pentru ca subiectul a fost îndelung dezbatut într-o plenara de la Ocuparea UBB, iar parerile nu erau nicidecum omogene.
Nu pretind ca as putea asuma sarcina eroica de a construi o critica solida a acestei decizii. Vreau doar sa fac câteva remarci si poate sa le amintesc unora de argumentele si înversunarea de care dadeau dovada parerile de la mai sus numita plenara.
Sa luam argumentul suprem al rectorului, preluat imediat de site-urile de stiri: „Nu se intra într-o universitate de prestigiu doar printr-o simpla înscriere sau prin luarea în calcul a mediei de Bacalaureat“ (apud „Adevarul“). Bun, e nevoie de o clarificare aici, înainte sa ne umflam în pene nejustificat: UBB nu e o institutie de prestigiu. Înainte ca cei care scriau, la auzul vestii, mesaje de genul „Iubesc UBB!“ sa lesine, tin sa precizez doua lucruri. În primul rând a fi în topul primelor 700 de universitati din lume (pe locul 601, mai precis) nu e nu stiu ce isprava, oricât de tare ne-am preface ca este. Totusi, nu vreau sa fiu înteles gresit: nu-mi place deloc obsesia, mai domolita – ce-i drept – de la schimbarea rectorului, legata de intrarea în tot felul de topuri. Nu mi se pare ca asta ar trebui sa fie una din prioritatile universitatii si-am sa dau un exemplu, e drept destul de particular, însa cu un scop strict ilustrativ: e un fapt stiut ca Yale e una din universitatile de elita din lume; uitati-va la unul din numeroasele cursuri de filozofie politica publicate pe YouTube, cel despre Rousseau, de pilda. Toate banalitatile regasibile pe Wikipedia si în cele mai populare biografii despre Rousseau sunt predate la acel curs (probabil ca tocmai de-aia îsi permit sa publice prelegerile pe Youtube). Asadar, garantia unui curs de exceptie nu e în mod necesar si întotdeauna data de „prestigiul universitatii“.
În al doilea rând, putem spune ca la UBB sunt anumite facultati foarte bune si profesori foarte buni (care salveaza uneori destinul unor întregi facultati), însa în niciun caz nu e vorba de un nivel ridicat peste tot, astfel încât sa ne permitem sa spunem ca Universitatea e o institutie de prestigiu. O a doua clarificare ar putea tine de calitatea afirmatiei, pe care o putem reconstrui prin analogie: ca sa fii de spita nobila, trebuie sa porti haine scumpe (sau altfel: ca sa fii rege, tot ce trebuie e sa ai roba). Daca acceptam ca a vedea UBB drept o universitate de prestigiu tine de o perceptie deformata, atunci argumentul asta e pur si simplu ridicol si atitudinea asta are un nume: snobism (de la sine nobilitate).
A doua remarca pe care as vrea sa o fac poate porni de la întrebarea: cu ce folos? Din nou, s-ar putea sa-mi sara în cap o gramada de indivizi. Iar aici am sa folosesc argumente în care sunt inspirat, în primul rând, de Facultatea de Istorie si Filozofie (al carei absolvent de licenta, la sectia Filozofie, urmeaza sa devin), dar sunt convins ca ele se aplica la multe alte facultati din UBB.
Mi se va raspunde: pentru ca asa nu vor intra toti neavenitii la UBB. Conced ca admiterea va fi putin mai grea. Însa cum va afecta asta calitatea cursurilor? Nicicum. Vom avea studenti un pic mai buni care vor asista la aceleasi cursuri superplictisitoare, inutile sau predate dupa modelul PowerPoint, sau la seminarii tinute de doctoranzi quasi-pregatiti. Are cineva impresia ca printre cei care vor se vor fi „luptat“ sa intre, nu se vor mai gasi studenti care, dupa 3 ani de filozofie, sa faca o prezentare despre Toma Dachino, care sa spuna ca Foucault a fost membru al Scolii de la Frankfurt sau ca nu pot citi primul capitol din „Critica ratiunii pure“? Da, foarte multa lume crede ca studentii sunt principala problema a facultatii (mai ales la cea de la care vin eu), ca nu se mai citeste, dom’le, ca lumea nu mai stie altceva decât engleza s.a.m.d. Nu, o buna parte din problema o constituie atitudinea las-o ba, ca merge-asa a profesorilor, frica lor de a tine cursuri mai solicitante si de a da examene grele – si ca sa fim sinceri pâna la capat, asta provine uneori din proasta lor pregatire si/sau din faptul ca se complac într-o situatie care, gratie unor structuri de putere anchilozate, le asigura o pâine.

A treia remarca este cea – desi poate e prea mult spus – ideologica: mie îmi miroase prea tare decizia asta a unui fel de „elitism“ foarte inoportum (desi, Doamne-fereste, nu sunt din principiu împotriva „elitismului“). Dovada e ca toate mesajele de entuziasm cu care a fost întâmpinata decizia aveau, implicit sau explicit, ideea asta: UBB nu va mai fi o fabrica de diplome. Ceea ce, desigur, merge contra unui alt argument pe care l-am auzit, cum ca, auzind vestea cea mare, oamenii se vor buluci la înscrieri, cu siguranta ca UBB nu – mai – e o institutie în care poate intra oricine. Avem astfel laturi ale acestui „elitism“ bazat pe ideea ca învatamântul superior nu e pentru oricine: nu oricine trebuie sa intre în învatamântul superior si nu oricine trebuie sa iasa din învatamântul superior. De ce e acest elitism „inoportun“ si de ce nu functioneaza împreuna în starea de fapt cele doua laturi ale lui?
Situatia învatamântului superior e extraordinar de ridicola, iar un fapt urias care contribuie la derizoriul situatiei este, evident, plata pe cap de student (sau pe cap de bovina, cum zice un prieten). De aceea, orice forma de elitism în privinta atragerii studentilor e inoportuna: cu cât sunt mai putini studenti la facultatile „demodate“ (sau care nu se supun logicii pietei, facultati inutile cum declara specialistii), cu atât mai usor acestea vor disparea. Cazul facultatii mele este exemplar: profesori care tin 5 cursuri, dar sunt platiti numai pentru 3, profesori chemati sa tina cursuri platite „cu ora“, cursuri tinute din bunavointa unor alumni si cercetatori, posturi blocate si redistribuirea cursurilor unor oameni deja angajati în universitate, mai mult sau mai putin specializati pe cursul pe care-l tin. Si exemplele pot continua. În cazul unor facultati – „inutile“ – ca a mea, pregatirea din liceu pentru un astfel de domeniu este aproape nula. Desigur, se tin cursuri de filozofie în clasa a XII-a, dar prea des ele sunt înlocuite cu pregatiri pentru Bacalaureat sau sunt predate de diferiti profesori plictisiti sau anacronici. Astfel, daca pregatirea din liceu e mica sau nu exista, varianta la care trebuie sa recurga cei care vor sa intre din primul an la facultate vor fi meditatiile. Si ce e mai bun pentru sistemul de învatamânt decât creare unor retele de meditatii (existente deja la facultati la care admiterea este destul de grea, e.g. arhitectura) care vor îngreuna admiterea celor care nu au acces la ele (din motive financiare sau geografice, de exemplu). Ca sa nu mai vorbim de situatia pe care ne-o putem imagina, în care profesori din comisia de admitere vor oferi, pe bani grei, aceste meditatii (sau în care aceste meditatii vor fi institutionalizate, cum se întâmpla tot la arhitectura, la Regie de teatru si – din câte am auzit – la Regie de film).
Cu riscul frustetii, nu voi lungi mai mult discutia si voi sari direct la concluzii. Cum spuneam mai sus, remarcile astea sunt menite sa deschida discutia, nu sa o solutioneze. E(ra) necesara o discutie, deoarece e absolut paradoxal ca cei din conducerea universitatii nu au luat în seama acea dezbatere (la care au participat destul de multi studenti si cum ziceam, parerile n-au fost deloc omogene) legata de introducerea admiterii, desfasurata la OccUBB. Ma îndoiesc, totusi, ca nu stiau ca ea are loc si sunt aproape sigur ca o urmareau din confortul caselor lor, pe internet (livestream-ul avea la fiecare plenara un numar record de vizualizari – aproximativ 1.500). Ceea ce înseamna ca, observând indecizia aproape socratica cu care s-a încheiat dezbaterea, au decis pur si simplu sa ia ei o decizie, fara alte discutii.
Ceea ce s-ar putea face foarte usor, iar aici îmi trag din nou inspiratia din facultatea mea, este urmatorul lucru: crearea unui cadru de desfasurare al cursurilor, examenelor si seminariilor în asa fel încât acestea sa devina mai solicitante. Pentru ca recent am avut un examen pentru care trebuiau citite 10 texte destul de grele de filozofie contemporana, la care s-a reusit, muncind 4-5 zile consecutiv sa se ia nota maxima, o sa arunc o propunere cu titlu de exemplu: niciun examen fara, sa zicem, 5 carti în bibliografie. Sau, un alt exemplu (particularizat, desigur, la fiecare facultate): lucrare de 2-3 pagini maximum, la jumatatea fiecarui semestru, care sa conteze pentru trecerea examenului.
Care este ratiunea acestor propuneri – strict cu titlu de exemplu – care pot suna destul de brutal? La baza lor sta ideea ca se poate schimba ceva în fiecare facultate fara sa fie introdus un examen inutil de admitere. Pentru ca situatia actuala – iar aici mi se va reprosa ca accept pur si simplu starea de fapt – economica a învatamântului nu permite reducerea si mai mult a numarului de studenti la anumite facultati, desi e necesara domolirea productiei de diplome în fabrica UBB. Pentru ca acuza de „elitism“ pe care o aduc celor care au luat aceasta decizie tine de faptul ca nu pot imagina un nou sistem care sa mearga dupa idealul de neatins, dar care cred ca trebuie sa ramâna etalon: educatie pentru cât mai multi de cea mai buna calitate. Singura propunere existenta la nivelul conducerii universitatii (asa cum ne-a spus, la Occupy UBB, dl Ioan Chirila – presedintele Senatului) este cea de finantare pe programe, un dezastru pentru învatamânt deoarece presupune abolirea statutului de student bugetat, astfel ca fiecare student ar deveni doar un student care plateste între 0-100% din taxa de scolarizare (o alta portita deschisa pentru subfinantarea de la stat a învatamântului).
Daca vrem ca UBB sa nu mai fie o fabrica de diplome, o solutie poate fi un examen de admitere în licenta (introdus de anul trecut la Filozofie) mult mai exigent (pe lânga cresterea absolut necesara a exigentelor fiecarui curs si seminar). Astfel se poate împaca si capra si varza: nu restrictionezi, la limita, nimanui accesul la învatamânt de nivel licenta, însa faci ca acest ciclu învatamânt, dincolo de mantra creativitatii hiper-prezenta aproape în toate cursurile („Nu trebuie sa stiti multe lucruri, trebuie sa fiti creativi, sa va spuneti parerea, sa participati, sa interactionati, u-huu!“), sa contina si o solida acumulare de cunostinte de baza si examenul de final, filtrul de intrare în licenta, sa fie cu adevarat un examen important. Cei speriati de acest regim aparent disciplinar pe care-l propun sa stea linistiti: fara examenul de licenta, se poate obtine o adeverinta ce atesta faptul ca au participat la cursuri, care are, pentru multi angajatori, valoare aproape egala cu diploma aurie de licenta.
Altfel, introducerea unui examen de admitere e doar un empty gesture, doar o alta masura simbolica introdusa de conducere (prima a fost, asa cum scriam în alta parte, deschiderea portilor laterale ale Cladirii Centrale – gest ce trebuia sa simbolizeze caracterul „deschis“ al Universitatii – contrazis în toate privintele de miscarile de protest din acest an, sub noua conducere) si care reflecta incapacitatea, prezenta, de altfel, nu doar în România, de a gândi un nou sistem universitar (aproape ca-mi vine sa zic, lacanian, un nou discurs universitar) care sa nu se întoarca la formele pre-’68 si sa nu preia, orbeste, formule slabe de învatamânt, la moda în diferite tari dezvoltate.