Sari la conținut
Autor: Elisabeta Lasconi
Apărut în nr. 271

Evanghelii ca fictiuni profane

    O istorie bantuie taramul fictiunii
    Istoria lui Iisus consemnata de Noul Testament a trecut de secole bune din zona sacrului religios in arta profana. Tema cristica i-a obsedat pe marii scriitori, de la Dostoievski la Mihail Bulgakov, de la D.H. Lawrence la Anthony Burgess, de la la Nikos Kazantzakis la Didier von Cauwelaert. In ultimele decenii, a sporit numarul romanelor ce isi anunta din titlu tentativa ambitioasa de rescriere a destinului critic: Evangheliile ca fictiune.
    Romane publicate la noi recent semnaleaza ca o linie constanta traverseaza proza de azi, fie cea italiana – „Evanghelia lui Iuda“ de Roberto Pazzi (1989; traducere Mihai Banciu, Ed. Leda, 2005), fie portugheza – „Evanghelia lui Isus Cristos“ de José Saramago (1991; traducere de Mioara Caragea, Ed. Polirom, 2003) sau americana – „Evanghelia dupa Fiul“ de Norman Mailer (1997; traducere de Irina Horea, Editura Polirom, 2006).
    „Evanghelia dupa Pilat“ de Eric-Emmanuel Schmitt (2000, 2005) incepe cu un Prolog intitulat „Confesiunea unui condamnat la moarte in seara arestarii sale“, partea centrala, cu numar dublu de pagini, cuprinde scrisorile adresate de Pilat, procuratorul Iudeii, fratelui sau, si formeaza „Evanghelia dupa Pilat“, urmata de „Jurnalul unui roman furat“, jumatate din Prolog ca intindere. Asadar trei marturii, toate la persoana I: prima, a lui Isus – despre Intrupare, a doua, a lui Pilat – despre Inviere, a treia, a scriitorului despre tentativele de a le relata.
    Cu intentie, scriitorul francez construieste cele doua istorii, Intruparea si Invierea, intr-o structura simetrica, in oglinda: viata, minunile si patimile lui Iesua istorisite de el insusi, cu propriile indoieli si prinsoarea ca este Fiul lui Dumnezeu, apoi ancheta pe care o face Pilat, ca sa inteleaga Invierea si nasterea unei noi credinte. Formulele narative au o lunga folosire – un Bildungsroman si un roman detectivist, dar substanta narativa care umple tiparul epic le face aproape de nerecunoscut, caci autorul si-a asumat riscuri multiple ca subiect, teme, constructie.
    Confesiunea cristica a Intruparii
    Iesua se destainuie in momentele dramatice de asteptare din Gradina Ghetsimani, stiind ca Iuda il va trada, urmand arestarea si supliciul. Isi rememoreaza copilaria, adolescenta si tineretea cu experientele esentiale. Ca partea necunoscuta a vietii lui Iesua, cu putine indicii oferite de Evangheliile canonice, toate ii lasa libertate deplina scriitorului pentru a imagina, dezvaluind personalitatea iesita din comun si evolutia pana ajunge sa-si accepte destinul, hotarat de cei din jur, de o intreaga traditie a profetiilor ce isi cere confirmarea si de ceea ce se afla in interiorul sau.
    Si iata un Iesua care si-a petrecut copilaria in visare, convins ca isi ia zborul cand doreste, pana cand face primele descoperiri uluitoare: „Caci eu cred ca, la fel ca toti copiii, la inceput ma simteam una cu Dumnezeu. Pana la sapte ani n-am cunoscut asprimea lumii. Ma simteam rege, atotputernic, atotstiutor si vesnic… Copiii fericiti au obiceiul sa se creada Dumnezeu“. Iesua intelege acum cresterea ca micsorare si cadere dintr-o asemenea stare.
    Al doilea moment hotarator il provoaca alegerea drumului: el insusi ca fiul cel mare ar vrea sa devina dulgher ca tatal sau, dar rabinul il indruma spre invatatura. Un dulgher fara pricepere si un invatator cu har, acesta este tanarul Iesua, inainte de revelatia luminii ce o afla prin coborare in sine. Moartea propriului tata l-a dus spre intelegerea iubirii ca unic sentiment ce trebuie sa ii apropie pe oameni.
    Tot ce traieste si intelege Iesua il arata diferit de ceilalti – de membrii familiei sale, de Ioan Scufundatorul si de ucenicii veniti sa ii impartaseasca invatatura, de preoti. El pune intrebari ca sa inteleaga Legea, se simte mai aproape de femei, caci vorbesc mai adevarat si mai drept pentru ca au gura mai aproape de inima, virtutile venite de la Dumnezeu erau virtuti femeiesti. Stie ca ii lipseste darul de a calca peste capetele oamenilor, in fiece om vede copilul care a fost si batranul care va fi.
    Iesua se trezeste prins intre mai multe grupuri si presiuni: preotii il pandesc, ucenicii si cei ce cred in el ii cer sa-si arate adevarata natura. Episodul invierii unui copil, ca sa-l redea mamei sale, salvarea femeii ce urma sa fie supusa lapidarii dovedesc reactiile celui ce nu se poate sustrage puterilor cu care a fost inzestrat, conditiei sale de Ales. Cel mai iubit si mai invatat ucenic este aici Iuda, tradarea lui implineste profetiile.
    Credinta propovaduita de Iesua il duce la confruntari cu preotii, carturarii legii, saducei si farisei, cautand sa apere religia inimii fata de religia scrierilor, sa arate ca ele nu isi sunt potrivnice, pentru ca una, cea a inimii, o inspira pe cealalta. Disputa lamureste, pe calea fictiunii, marea schimbare pe care o aduce noua religie si totodata impactul ei neasteptat, transgresand toate diferentele sociale, etnice, de gen si de mentalitate:
    „Recunosteam ca Dumnezeu i-a inspirat pe toti profetii nostri, ca duhul sau era in cartile si in legile noastre; ca Templul, sinagoga, scoala biblica sunt pentru o mare parte a muritorilor calea spre revelatie. Adaugam insa ca eu aveam o cale care duce drept la Dumnezeu, izvorul nesecat al iubirii. Era, oricum, o cale mai buna decat o carte!“
    Ancheta lui Pilat privind Invierea
    Scrisorile adresate de Pilat fratelui, dragul sau Titus, reflecta desfasurarea intamplarilor ce urmeaza dupa ce Iesua a fost prins. Perspectiva lui Pilat, neutra si exterioara, are drept contrapunct prezenta si reactiile sotiei sale Claudia, cea tamaduita de Iesua. Procuratorul Iudeii este roman, el judeca totul dupa alta optica si logica, gaseste explicatii rationale faptelor, cerceteaza sa afle dovezi. Nimic nu il convinge ca minunea Invierii s-a petrecut.
    Ca observator, Pilat sesizeaza cati dusmani are Iesua in Ierusalim: zelotii il urau pentru ca a justificat birul datorat romanilor, fariseii il urau fiindca nu respecta Sabatul, saduceii, conservatori si mari preoti ai Templului se temeau pentru puterea lor. Stie ce ar urma din partea adeptilor lui Iesua: „vor ridica poporul impotriva fariseilor care il urau pe Iesua, impotriva saduceilor, care l-au judecat, si chiar impotriva zelotilor, pentru ca au ales sa-l elibereze pe Baraba, unul de-al lor, nu pe Iesua.“
    Pilat descopera si el, aidoma lui Iesua, spiritul feminin, dar ca masura a rabdarii pentru mintea barbatului: „Asemenea unui ghicitor, femeile tind sa vada idei peste tot, citind universul ca pe un pergament. Ele nu privesc, ele descifreaza. Totul are un inteles. Daca mesajul nu e aparent inseamna ca e deocamdata ascuns. Nu exista niciodata eroare sau lipsa de noima. Lumea e plina de sens.“
    In ancheta intreprinsa, Pilat are convingerea ca disparitia trupului din grotã are autori si vrea sa-i gaseasca, analizeaza, pe rand, mai multe scenarii posibile, atribuie planul fie lui Caiafa, marele preot, fie lui Iosif din Arimateea, ii urmareste pe ucenici, il cerceteaza pe Nicodim, il viziteaza pe Irod in palatul sau. Totodata, apeleaza si la marturii detaliate ale celor familiarizati cu rastignirea, soldatul care l-a strapuns cu lancea si medicul sau. Pilat pune in cumpana parerile celor cuceriti si ale cuceritorilor.
    Pe de alta parte, procuratorul tine cont de opiniile oaspetilor sai, singurii veniti din afara: Fabian calatoreste dupa semne ce au vestit ca s-a nascut noul imparat al lumii, Craterios a fost profesorul sau si judeca detasat cele intamplate. Asadar se desfasoara trei tipuri de marturii si opinii. Acestora li se adauga cele mai neinsemnate, ale femeilor: Salomeea si Maria Magdalena, iar mai tarziu, a sotiei sale, Claudia, care ii scrie dezvaluind ca si ea a luat parte la rastignire, ca a patra femeie acoperita de val de la picioarele crucii.
    Doar ele, femeile cred cu adevarat, fara intrebari si indoieli. Toti ceilalti pretind dovezi, au nevoie de certitudini. Lui Fabian i s-a aratat cel inviat, dar logica il opreste sa accepte miracolul din Palestina: „puterea e romana, cultura e greaca, nebunia e evreiasca“. Pilat insusi a vazut si a trait minunile – vindecarea Claudiei si sarcina ei, propriul pelerinaj, dar continua sa rationeze, cand Claudia ii opune simpla ei credinta.
    Jurnalul autorului
    despre cele doua minuni
    Jurnalul autorului plasat la sfarsit are si rolul unui epilog, el corespunde prologului amplu ce deschide romanul. Jurnalul se deschide cu notatia disperata a furtului (hotii au luat din casa doar cele doua calculatoare unde se afla textul cartii la care a meditat si lucrat 7 ani) si se incheie cu descoperirea miraculoasa a dischetei unde textul se pastrase. Intre ele – sir de idei privind subiectul, rescrierea si dialogurile cu editorul Bruno M. si cu sine.
    Prin jurnal, cititorul are acces in intimitatea procesului de creatie, vede articulatiile cartii si se convinge singur cata informatie si cate reflectii se afla incorporate in text. Un singur exemplu edificator. Finalul prologului contine bilantul prinsorii facute de Iesua („Daca pierd, nu pierd nimic. Dar, daca castig, castig tot. Vom castiga noi toti.“) ce reia celebra formulare a lui Pascal despre credinta si necredinta. Jurnalul confirma lectura atenta a lui Pascal si Renan, interiorizarea si asimilarea profunda a Evangheliilor.
    Cele mai interesante marturii din jurnal se refera la doua nopti, una petrecuta in desert si alta de lectura a Evangheliilor. Problemele puse de textele Evangheliilor l-au facut sa creada, iar figura lui Isus l-a urmarit pana la obsesie, obsesie pe care a numit-o „credinta mea“. Eric-Emmanuel Schmitt recunoaste ca, scriind despre Iesua si Pilat, a construit el insusi a cincea evanghelie, cea proprie.
    Dar scriitorul ne provoaca pe toti sa recunoastem ca facem la fel, dupa lectura cartilor, dupa vizionarea filmelor, dupa contemplarea tablourilor. Ea, a cincea evanghelie, virtuala a fiecaruia sta marturie pentru indoielile si cautarile omului contemporan. Cine poate sti daca nu cumva o asemenea carte nu-i deschide cititorului pasionat de fictiuni un alt drum, ignorat pana atunci, drumul Damascului?

    6 comentarii la „Evanghelii ca fictiuni profane”

    1. Elisabeta Lasconi – o impatimita cititoare si o mereu uimitoare dezvaluitoare de sensuri – care nu se dezminte nici in acest comentariu. Astept (si cred ca nu sunt singura) sa se decida intr-o buna si cat mai apropiata zi, sa-si adune intr-un volum articolele risipite de ani buni in presa noastra.

    2. Ce placere, reintalnirea cu subtilul comentariu al Elisabetei Lasconi!Si ce ocazie minunata de a-i urmari asocierile neobisnuite intre carti-pereche sau alte ”intamplari de lectura”!

    3. Eu cred in minuni,eu chiar le-am trait.
      Betty Lasconi-Densusi imi aduce mereu aminte de asta–prin scrisul ei. O citesc cu dna. Cumnata, la birou, (ea mi-a semnalat-o,tinuse minte numele),;am semnalat textele colegelor de religie-si lectura ” in cascada” continua. Ne vom contamina de „Babilonita”!.

    4. …Ce pacat ca s-a produs „falia” de neumplut, intre „CULTURA” si „CULT”!O tragedie teribila (cel putin, pentru evolutia spirituala a Terrei).
      …Altfel, s-ar fi scris mult, infinit mai putine romane (exhibitioniste si snoabe)despre Hristos (si, evident, am fi fost frustrati, intru lipsa atat de nuantatelor tentative hermeneutice ale doamnei Elisabeta Lasconi…)- dar, dimpotriva, s-ar fi aplecat Duhul uman mult mai adanc asupra sa, asupra Adevarurilor, Grave si Ultime, din „Sfintele Evanghelii”.
      …Asa, se admira „scrisul frumos despre unul…Hristos”…, scrisul: adica, o lucrare de tot sovaielnica, intru Adevar si Lumina (o lucrare „fictionata” si „fictionabila”, adica pustie/pustiitoare de Duh!) – …iar Hristos/Lumina Lumii este uitat, undeva, „pe polita” din „bucataria Lumii”, o lume tot mai agresiv fojgaitoare…tot mai afundata printre gunoaie ranjitor-interogative asupra EVIDENTEI CURATE/LUMINATE – si injositoare (iar nu senin-luminatoare, intru Fiinta/Fiintare) instincte.
      …Asa, suntem tot mai departati (azi, aici, acum), neinchiput de departati, de Ceruri si de Lumina Nadejdii… – si tot mai rataciti si tulburi si grotesc sofisticati, in perceptia Lumii – si exclusi de la Nadejde. Asurziti de Exasperare, exact atunci cand se aud falfairile aripilor Ingerilor/Vestitorilor de mesaje…nescrise, dar decisive si definitive…Dumnezeiesti. Adica, ale Adevaratului, iar nu imaginatului si re-rastignitului (prin relativizarea romanesca…) Hristos/Blandului Nazarinean…
      Adrian Botez

    5. stia Platon de ce i-a izgonit pe „poeti” din Cetate: pentru ca fictiunea este copie a copiei, atunci cand nu este totala evaziune din real. Asta inseamna ca fictiunea alternativa la substanta textului este nefiinta, deci neadevar, pura speculatie.

      ce sa faca arta cu textul sacru? atunci cand nu poate transfigura sensul, cum fac Michelangelo sau Dostoievski, inventeaza a la volonte alte sensuri, dintr-un capriciu gratuit.

    Comentariile sunt închise.