Sari la conținut
Autor: GELU NEGREA
Apărut în nr. 294

Est modus in rebus

    – Banuiesc, magistre, ca ati fost în asentimentul comentatorilor români de fotbal si a lui Gigi Becali însusi care s-au bucurat la unison de golul istoric înscris de Steaua pe Anfield Road – primul izbutit de o formatie autohtona pe celebrul stadion din Liverpool.
    – M-as fi bucurat daca reusita lui Tanase ar fi fost singura consemnata de tabela de marcaj la sfârsitul întâlnirii, dar cum în dreptul gazdelor figura insolenta cifra 4, jubilatia persoanelor despre care vorbesti mi s-a parut gratuita, ba chiar indecenta si ridicola. Sa faci sarbatoare dintr-o înfrângere severa pe care ti-o administreaza o echipa din care au lipsit sase-sapte titulari si care înoata din greu prin subsolul clasamentului campionatului englez este mai mult decât o prostie: este o greseala.
    Cât priveste calificativul „istoric“ atribuit cu necontrolata dezinvoltura golului lui Tanase ce pot sa spun?! Cred ca intra în acel stereotip penibil, nascut din entuziasm si ignoranta, care vrea sa transforme în eveniment orice bagatela. Tanase a facut istorie la Liverpool, Bunica si Semedo au facut si ei istorie marcând câte un gol perfect oarecare în contexte mai degraba carnavalesti, decât fotbalistice, Foresta Falticeni a facut, de asemenea, istorie întorcând rezultatul unui meci comun de campionat… Nu e cam multa istorie pe metru patrat de gazon mioritic? Nu ne întoarcem cumva la epoca de comica amintire a înfrângerilor care valorau cât o victorie din vremea când începuseram si noi, dragalita Doamne, sa scoatem timid capul din Balcani – vitejie soldata cu o suita de 0-6 administrate alternativ de Olanda, Spania, Ungaria si nu mai stiu cine?!
    A confunda istoria cu statistica, oricât de pitoreasca, reprezinta un declic de logica atunci când nu este, pur si simplu, simptomul unui acut complex de inferioritate. Când ceva se circumscrie registrului minor, apar astfel de perceptii dilatate, de hipervalorizari ale unor marunte si – în fond – nesemnificative detalii.
    – Vreti sa spuneti, cu un plan subtire, ca fotbalul românesc este unul minor?
    – Îti voi raspunde în doi timpi. Pentru început, o întrebare: dupa parerea ta, fotbalul din Statele Unite ale Americii în ce categorie intra?
    – Iar faceti euristica fotbalistica cu mine!… Evident, în categoria minor – astia abia acum învata jocul si tot recent au început sa cultive acest sport si sa investeasca într-însul.
    – Da? Ce-ai zice daca ti-as aminti ca, în materie de prezenta la turneele finale ale Campionatului Mondial, americanii stau mai bine decât noi atât ca numar de participari, cât si ca performante? La prima editie a competitiei, echipa SUA a jucat semifinala, de exemplu. Drept este ca a pierdut lamentabil (1-6) acea partida cu Argentina, dar asta s-a întâmplat dupa ce, în prealabil, eliminase Peru, Paraguay si Belgia. Asadar, secondo tempo: daca evaluam lucrurile cu aceeasi unitate de masura, concluzia despre locul României în peisajul fotbalistic international mi se pare evidenta.
    – Stati putin: dumneavoastra spuneati cândva asa: comparatia nu reprezinta o dovada. Sau, ma rog, un argument. E adevarat, o formulati pe frantuzeste, ca suna mai poetic: comparaison n’est pas raison. Si nu e, mai ales atunci când se vadeste partiala, redusa doar la participarile la Mondiale, dar eludând competitiile continentale si cele intercluburi, care, orisicât, înseamna si ele ceva. Dar, hai sa admitem ca fotbalul românesc ar fi unul minor. Asta înseamna ca nu poate avea si el reperele lui istorice?
    – Ba da, cum sa nu: depinde de acceptiunea în care utilizam termenul. si SUA a înscris goluri „istorice“: la a IV-a editie a C.M. organizata de Brazilia, mijlocasul american Gaetyens a marcat unicul punct al meciului în poarta Angliei, tara care a inventat jocul cu balonul rotund si care, peste circa un deceniu si jumatate, va câstiga titlul mondial. Dar nici golul lui Gaetyens, cu atât mai putin cel al lui Cristi Tanase n-au semnificat nimic în configuratia de ansamblu a ierarhiei internationale, respectiv, în economia meciului de la Liverpool. Puseurile astea de mândrie vizavi de realizari spectaculoase, dar neimportante într-o dimensiune globala a evenimentelor, îmi sugereaza apropieri de unele dintre manualele noastre de istorie nationala din care rezulta cât de frecvent si de rau i-am batut noi pe turci (categoria sunat apa fes), realitatea fiind ca tarile române au stat vreo 400 de ani sub ocupatie otomana.
    – Cum va explicati, atunci, dezlantuirea de entuziasm pe care a strânit-o în media golul lui Dodel? Semana a fiesta nationala, a moment de referinta, a eveniment istoric, ce mai calea-valea!…
    – Reflexe de tara modesta, fara acces la marile jocuri de pe arena internationala, niciodata prezenta la masa unde se adopta deciziile fundamentale. Claustrata în perimetre locale – cel mult, de avengura regionala – o astfel de tara, cu mijloacele sale de informare cu tot, îsi faureste din te miri ce o istorie cu repere pitice, în fond, pe care le gonfleaza voluntarist si înduiosator, facând din ele evenimente majore si momente cruciale – din pacate, total lipsite de rezonanta dincolo de granitele propriilor iluzii. Partea cea mai proasta nu este faptul în sine (pâna la urma, de înteles, omeneste vorbind…), ci consecinta sa perversa: multumirea cu triumfuri marginale sau cu pseudovictorii pasagere atrage dupa sine pierderea din vedere a orizonturilor reale ale performantei autentice, a tintelor veritabile catre care trebuie concentrata vointa si energia unanime si a traseelor ce conduc spre atingerea lor.
    Daca ne vom declara în continuare satisfacuti ba ca am înscris un gol pe Anfield, ba ca, într-un amical, am batut la scor Germania, ca Dinamo i-a dat 5-1 Evertonului, CFR Cluj a câstigat odata la Roma pe Olimpico, UTA a eliminat în secolul trecut pe Feyenoord Rotterdam si nu mai stiu câte altele ejusdem farinae vom ramâne, si-n fotbal ca si în altele, simple elemente de decor într-o reprezentatie de avengura care, însa, nu ne va include vreodata printre protagonisti. Nici macar printre actorii sai secundari.
    – Nu exagerati cumva?
    – Eu cred ca nu. Sa încercam împreuna sa conturam, cu subiectivismul de rigoare, câteva paliere valorice pe natiuni, având în vedere prestatia la Campionatele Mondiale si continentale precum si a formatiilor de club din tarile respective în întreceri pe regiuni ale globului, continente etc.
    Într-o prima grupa valorica intra de drept: Brazilia, Italia, Germania, Argentina, Uruguay, Franta, Anglia si Spania câstigatoare de titluri mondiale, cu echipe clasate cvasipermanent în topul disputelor intercluburi.
    A doua grupa, ar reuni, la o repede ochire, formatii care s-au situat cu consecventa în zona aleasa, unde se fac cartile pentru actul final al marilor întreceri (finaliste sau semifinaliste de CM, CE, Copa Libertadores; cu echipe performante în competitiile intercluburi): Olanda, Suedia, Cehoslovacia, Ungaria (fiecare dintre ele, o data sau de mai multe ori, vicecampioana a lumii), Portugalia, Rusia, Mexic…
    Cu parere de rau, România nu are loc în acest dublu pluton, ea putând figura, eventual, într-o pozitie negociabila din esalonul – sau, poate, esaloanele – de dupa grupurile ce dau capii de serie în felurite competitii. Or, catalogând drept soccer-uri majore componentele primelor doua grupe, se întrevede limpede aria valorica în care pluteste fotbalul românesc.
    – Pai, daca e sa ne raportam la vârfurile ierarhiei mondiale, sigur ca trebuie sa cam punem batista pe tambal si sa ne tragem basca pe ochi, dar nu toti pot fi între primii, mai avem nevoie pentru iarba si de nivelurile trei, patru si urmatoarele…
    – Asa este, însa atunci se cuvine sa ne asumam conditia noastra reala si s-o lasam mai moale cu facutul istoriei si cu alte bazaconii saltarete de acest fel. Istoria o fac, întotdeauna, cei mari si puternici, nu outsiderii – si în fotbal, si în toate celelalte domenii, de la geopolitica la mercurialul etic…
    – Asta înseamna ca noi, ceilalti – mediocrii, trupetii, plevusca – n-avem  voie sa ne bucuram când, daca nu valoarea, macar norocul ne mângâie binevoitor pe crestet?
    – Ba, cum sa nu, dar având tot timpul în minte deviza înteleapta a batrânului Horatiu: est modus in rebus, sunt certi denique fines. Sau, pe limba noastra cea româna: exista o masura în toate si, mai ales, anumite limite…