Unul dintre câstigurile pe termen lung ale manifestatiilor din Piata Universitatii si din tara îl constituie developarea unui adevar pe care îl banuiam, însa pentru care nu aveam probe. Si anume, a faptului ca asa-zisa societate civila, autoproclamata în urma cu mai bine de un deceniu, începe sa fie înlocuita cu o adevarata societate civila. Adevarata, pentru ca s-a constituit spontan, în vederea exercitarii si apararii unor drepturi civile, nu spre a exercita presiuni si influente asupra mediului politic sau spre a manipula opinia publica. Si pentru ca numele celor care o anima nu s-au regasit în conduceri de institutii de stat sau ministere (ce-i drept, nici pe lista dezvaluirilor CNSAS nu s-au aflat, dar asta e o alta poveste).
Aceste organizatii ale societatii civile, aflate la originea mobilizarii din Piata Universitatii si din întreaga tara, reprezinta una dintre sperantele societatii românesti: ele au contrazis proverbul cu mamaliga care nu face explozie si au aratat ca, oricâta teroare ar raspândi „cauzasii“ regimului Basescu, spiritul civic nu a murit în România. Faptul ca operatiunea „societatea civila“ (citeste: înfiintarea de zeci si zeci de organizatii cu aceiasi membri, spre a ocupa spatiul dezbaterii civice cu false repere), declansata de unii sforari tocmai în scopul de a sugruma acest spirit civic, a esuat, adevarata societate civila gasindu-si drumul si facându-se auzita cu putere, arata ca România se poate redresa. Are resurse interne si are si dorinta de a se curati de mâlul în care au scufundat-o ultimii ani de regim basescian.
Evident ca si regimul a simtit pericolul. Contestatia risca sa mature nu numai regimul – guvernul a cazut deja –, ci întreaga încrengatura de societati, asociatii si fundatii „civice“, care pâna nu demult se declara drept „societatea civila“, desi furniza constant institutiilor de stat ministri, consilieri si directori, ca sa nu mai vorbim de suportul mediatic al oricaror politici guvernamentale, oricât de aberante.
Dovada ca regimul a înregistrat corect masura pericolului a reprezentat-o însusi „apelul“ adresat de Traian Basescu. Nu lichelelor, ci… „societatii civile bune“. Care a fost somata sa îsi faca simtita prezenta, intervenind în favoarea regimului pe toate canalele mediatice care îi stau la dispozitie. Ca un autentic potentat oriental, Basescu mai ca nu le-a batut obrazul sicofantilor sai de serviciu, amintindu-le cât îi datoreaza. Si ca ar trebui sa presteze, nu atât în epocile de glorie, ale calatoriilor la mare cu avionul prezidential, cât în cele triste, când societatea civila autentica striga lozinci rusinoase la adresa sa si colecteaza papuci uzati, spre a-i trimite cadou favoritei prezidentiale.
Nu se poate spune ca apelul cazon al lui Basescu a ramas fara ecou. Ce-i drept, nu toate ecourile au fost scontate. Unul dintre sustinatorii, pâna acum, neconditionati ai tuturor aberatiilor regimului, scriitorul Mircea Cartarescu, în loc sa ia pozitie împotriva viermilor care napadisera pietele patriei, a cerut demisia lui Basescu si a anuntat ca renunta la comentariul politic, dezgustat fiind de clasa noastra politica. Întrucât nu clasa politica a fost la putere în ultimii ani si nu clasa politica a târât România în marasm, ci numai o anume coalitie, condusa de un anume presedinte, aceasta generalizare reprezinta, totusi, un (ultim) serviciu indirect pe care scriitorul i-l face fostului sau cititor asiduu. Dar Mircea Cartarescu nu e tocmai un exemplu exponential. Caci, aflat în carti pentru multe functii, el nu a ocupat finalmente nici una. Bursele pentru care îl invidiaza multi le-a obtinut pe cont propriu, iar rubrica din „Evenimentul zilei“ cu greu poate fi numita un privilegiu.
Alti sicofanti prezidentiali au fost, însa, mai vocali. Dl Gabriel Liiceanu, fericitul destinatar al substantialelor fonduri destinate publicarii raportului de condamnare a comunismului si, totodata, animator al unei emisiuni adormitoare, dar bine remunerate, la TVR, a facut „drepti“. A aparut la aceeasi primitoare Televiziune (fosta) nationala, unde a acuzat… „stilistica“ regimului. Unii ar spune ca, daca stilul este omul, atunci si stilistica este regimul. Iar o stilistica grobiana, incompetenta, iresponsabila si topeasca nu poate defini decât un regim grobian, incompetent, iresponsabil si topesc. Pe care orice intelectual – chiar si unul cu ireductibile convingeri de dreapta – ar trebui sa îl respinga, în numele bunei-cuviinte, competentei, responsabilitatii si educatiei.
A aparut pe firmament, cu vizibil mai putin aplomb, si inefabilul domn TRU. La drept vorbind, domnia sa nu s-a prea amestecat cu asa-zisa „societate civila“ de la GDS & Co. Adica nu s-a înscris. Dar a participat la majoritatea luarilor de pozitie ale acesteia în favoarea actualului regim, oricât de alba ar fi fost ata cu care erau cusute pretextele respectivelor dezbateri. Dl Traian Ungureanu are alta pozitie decât dl Gabriel Liiceanu: este europarlamentar si mai are doi ani de mandat. Cum finalul acestuia va coincide, volens-nolens, cu cel al mandatului prezidential, întelegem cu usurinta de ce prestatia lui TRU n-a fost prea insistenta. Nu parea nici domnia sa convins de necesitatea de a condamna Piata Universitatii, mai ales de la înaltimea mandatului de europarlamentar si a relativei autonomii pe care i-o confera acesta în raport cu Basescu.
Foarte activa a redevenit si dna Monica Macovei. Fostul procuror comunist, metamorfozat în activista civica, apoi în ministresa, apoi în consilier anticoruptie al unui premier acuzat, în tara sa, de coruptie, devenita si ea euro-parlamentar, are, se vede treaba, o misie mai lunga decât cea a dlui TRU. Desi si mandatul ei în Parlamentul European se va încheia în 2014, odata cu cel al lui Basescu, dna Macovei probabil ca va redeveni o apilpisita activista civica dupa acea data. Motiv pentru care a redevenit activa în jurul formarii noului guvern, al Raportului MCV si al luptei neabatute împotriva coruptiei celorlalti. La drept vorbind, dna Macovei, având alt domeniu de actiune, nu a pronuntat nici un cuvânt despre pietele ocupate de protestatari sau de sprijin pentru actualul regim. Dar prezenta domniei sale în spatiul public a fost si ea menita sa îi arate lui Basescu ca „societatea civila de calitate“ (sunt cuvintele lui) nu doarme-n bocanci.
Împreuna, apelul lui Basescu si raspunsurile sicofantilor alcatuiesc o buna descriere a ceea ce am trait cu totii în acesti ultimi trei-patru ani, de când puterea neconstitutionala a presedintelui a devenit nelimitata. Pe de-o parte, un regim de tip stalinist, care guverneaza instrumentalizând conflicte între grupurile sociale, atâtând paturi ale populatiei împotriva altora si astupând spiritul critic sub un morman de balmajeli despre „stilistica“ guvernarii. Pe de alta, o grupare de acoperire, sustinuta de guvernanti, prin functii, finantari din proiecte europene si alte asemenea sinecuri, mimând existenta în societatea româneasca a unei paturi consistente care sustine politicile guvernamentale.
O farsa de prost-gust, pe care Piata Universitatii a denudat-o de toate valurile care o acopereau si a înfatisat-o societatii românesti în toata dezgustatoarea ei nerusinare. Un mic satrap caucazian, pe care niste intelectuali pretinsi „de elita“ l-au ridicat în slavi timp de ani de zile, sub pretextul ca este un Mesia anticomunist, care va moderniza România, a tinut sub teroare segmente întinse din societate. Si si-a fabricat o „unanimitate“ de mucava, alimentându-i pe respectivii intelectuali cu tot felul de avantaje materiale, dintre cele mai telurice, si scotându-i la înaintare, la greu. Spre a emite false opinii, pentru ca adevaratele opinii sa nu se mai auda.
Manifestatiile din întreaga tara, ca epilog al acestei farse, erau, deci, inevitabile. Caci, cum spune poetul, trebuia ca toate aceste semne de existenta a României vii, carora sicofantii micului satrap au încercat sa le puna botnita, sa poarte un nume. Li s-a spus, prin urmare, Piata Universitatii.
Fara îndoiala ca data de 13 decembrie 2011, când au început manifestatiile, marcheaza nasterea societatii cu adevarat civile în România. În fapt, tocmai pentru a nu se mai naste confuzii si a nu-i mai zapaci pe oameni, ar trebui, pur si simplu, de acum încolo sa zicem – societatea. În sens de comunitate morala a cetatenilor. Nu mai au nimic de a face cu „societatea civila de tip GDS“. Cine nu crede acest adevar sa încerce sa-si imagineze o descindere a domnului Liiceanu în Piata recitând patetic Apelul sau catre lichele. Nu spunea directorul Humanitas ca a câstigat dreptul de a striga: Huuooo?
Autor: IONUT VULPESCUApărut în nr. 362
Pingback: Ora Noua » Ionuț Vulpescu: Epilogul unei farse de prost gust
Comentariile sunt închise.