8. CAZUL CHIPULUI DE LUT
Este momentul, credem, dupa atâtea exemple de inadecvare a editiilor la textul eminescian genuin, sa readucem aminte cititorului binevoitor câteva chestiuni care tin de drumul nostru, adica de „metoda“ ca sens al cuvântului (de la meta si odos, „în-drumare“). Mai întâi, prin restituirea formelor si punctuatiei eminesciene noi nu dorim în mod expres sa impunem ori sa expunem unui proces de intentii reformele ortografice succesive din ultimul secol. Dorim doar sa separam poezia de limbajul comun în privinta scrierii, cu scopul de a proteja muzicalitatea, retorica interioara a textului, grafica exterioara a scrisului – adica tot ceea ce tine de frumosul artistic avut în vedere în mod expres de catre autor, fie ca este el Eminescu, Alecsandri, Macedonski ori alt poet clasic român. Punctuatia, pe de alta parte, reprezinta amprenta sensului dorit de autor si trebuie înteleasa, nu îndreptata. Înca din 1828, Ioan Helliade Radulescu este cel care afirma, în „Gramatica româneasca“: „Dar fieste ce limba îsi are ortografia sa si aceea a statut mai norocita care s-a supus la mai putine reguli; punctuatia numai a statut si este tot aceea la toate limbile, pentru ca oamenii tot într-un fel se gândesc, si miscarile si opririle lor în vorbe sunt tot acelea. Cel mai delicat si cu gândire lucru în ortografie si care face cinste duhului omenesc este punctuatia: ea desparte si face chiare /clare/ judecatie noastre, arata sirul si relatia lor si ne face si sa întelegem si sa ne facem întelesi în scrierile noastre; si ea singura împlineste sfârsitul pentru care s-au aflat regulile ortografiei, mai vârtos în limbile cele vii. Toate celelalte nu sunt decât o pedanterie si o lipsa în gândul si duhul omenesc, adica un semn de necunostinta a folosului sfârsitului ortografiei.“ (Editia D-nei Valeria Gutu Romalo, Ed. Eminescu, 1980, p. 33-35). Revenind la viul nostru, putem spune ca punctuatia se dirijeaza prin semne – care au, în principiu, acelasi rol ca semnele de circulatie: stânga, dreapta, înainte, înapoi etc. Este de la sine înteles ca aceste conventii general umane sunt mai importante decât dexteritatile fiecaruia în a mânui vehicolul, si în acest sens vom întelege, ca Heliade: ortografia si toate celelalte nu sunt decât o pedanterie, adica – învatate fara scop, fara „sfârsit“, – duc la simpla podoaba.
Una este, însa, sa discuti în termeni de generalitate – si alta sa specifici, sa vorbesti despre sensul punctuatiei la un moment dat ori la un anumit scriitor. Aceasta coborâre din general a îndreptatit schimbarea punctuatiei în poezia lui Eminescu – spunându-se ca în cutare loc se întrevede o logica nemteasca, în cutare altul, poetul n-a fost atent, etc. Schimbarile s-au facut tacit, adica sensurile noi s-au imprimat textului fara atentionare – ceea ce ne face, astazi, când încercam sa comparam, sa fim foarte încurcati: cum e posibil ca autorul (Eminescu, dar si Alecsandri, Macedonski etc) sa fi semnalizat în sus si editorii sai s-o fi luat în jos, etc.?
Dintre miile de exemple (ce se regasesc în notele noastre editoriale), unul singur aducem aici în discutie: vorbele lui Hyperion din finalul „Luceafarului“. Textul nostru actual, stabilit de Titu Maiorescu si respectat în mod tacit de toti editorii, este acesta: „Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?“
În „Almanahul României June“, unde se publica prima data poemul (iar „Almanahul României June“ pune o nota sub „Introducere“ unde declara ca pastreaza textul colaboratorilor) – a doua virgula pentru regimul vocativului, ca si semnul întrebarii din final, lipsesc: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul,// Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece./ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.“
Diferentele sunt enorme: traditia Maiorescu apoziteaza: „ce-si pasa tie, chipule de lut; tu esti chip de lut“ – pe când textul genuin arata dilema lui Hyperion, acel „Da ma voi naste din pacat“ anterior al sau (cu sensul „Da pentru dar, dara“, vezi un text anterior al nostru). Sensul acesta din „Almanah“ se apropie pâna la identitate de manuscrisul 2275 B, pe care Perpessicius îl reda în vol.II al editiei sale, la versiuni si variante, p. 408: „Tot una-ti este chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul“.
În loc de-a dispretui sau culpabiliza femeia, este mai productiv, repet, sa urmarim aceasta constatare a lui Hyperion, care, ea, îl face sa renunte la nasterea din pacat aratându-i ca astfel s-ar supune sortii, norocului: ce-ti pasa tie, daca eu sau altul va fi chip de lut. Hyperion ar coborî printre oameni, s-ar reda unui trup, unui chip (înfatisare) de lut – dar, atunci, cum îl va deosebi Catalina pe el, cum va face deosebirea între el si altul, el le va semana tuturor, cum îi spune chiar Demiurg: „Tu vreai un om sa te socoti,/ Cu ei sa te asameni?“; vezi situatia inversa în „Pe lânga plopii fara sot“: „Caci azi le semeni tuturor/ La umblet si la port“ – unde femeia s-a deghizat din înger în om.
Este locul, aici, sa discutam pe scurt pe marginea semnificatiilor personajului principal în ultima pentada a volumului eminescian. În „Scrisoarea I“ este acel savant despre care niciodata nu vom putea spune ca am vorbit îndeajuns. El L-a scos pe Dumnezeu din creatie – si în locul Lui a pus „punctu-acela de miscare“, teoria pozitivista a secolului; el, de fapt, acest savant, a lansat si întretinut pozitivismul, filosofia acestui univers fara divinitate. În descrierea teoriei ca atare Eminescu foloseste multe locuri comune – si asta i-a facut pe interpretii poetului sa-l considera pe el însusi coautor al acestei teorii. Ar fi bine sa ne detasam fata de text si sa observam cât de ironic este poetul în citate si ajustari ale diferitelor citate. Oricum, acest univers al pozitivistului este dominat de o stihie: „soarta oarba“. Aceasta creeaza acel climat de bellum omnium contra omnes, de lupta pentru putere, tot ea reduce gloria la un sentiment de grup (Eminescu acorda grupului maxim o mie de indivizi), tot ea da sanse egale barbatului si femeii în aceasta lupta („Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate“). Iar savantul, care crede despre sine ca a luat locul magului, se mai si plânge ca nu este stimat. Concluzia poetului: „Mâna care-au dorit sceptrul universuri si gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri“. Iarasi: noi privim textul eroic si credem ca poetul chiar deplânge soarta grea a omului de stiinta în societate, etc. Dubla semnificatie a limbajului va fi cu mare arta cultivata de catre Eminescu mai ales în „Scrisoarea III“. Punctuatia „Scrisorii I“, si mai ales acele elemente de retorica implicate scrisului (accentele, de pilda) ne arata detasarea: „încap bine“ este un apasat „sa-i fie de bine, asta merita, încap bine de tot, sunt pe deplin potrivite“. Cel care l-a scos pe Dumnezeu din Creatie nu este deloc laudat, ci dimpotriva, compatimit pentru micimea sa.
În „Scrisoarea II“ urmeaza conditia creatorului în acest univers fara zei,creat în filosofia pozitivismului. Autorul aplica, aici, arta poetica din „Venere si Madona“ – unde am vazut ca poetul, ca stapân al discursului, pate face din rau bine, din urât frumos, din minciuna adevar si invers: sta în deplina sa responsabilitate recrearea în imaginatie a lumii. Constient de aceasta putere a cuvântului, creatorul din „Scrisoarea II“ nu are de ales: orice ar zice, oricum ar folosi cuvântului este vinovat pentru ca, lipsind sacrul din lume, lipsesc criteriile, judecata e partinitoare, nu exista ierarhie (iata un termen cheie: organizarea piramidala a lumii tine de hieros, hieratic, sacralitate), etc. El este o alta ipostaza a magului, dar un mag constient de limitele conditiei sale. Singurul lucru necesar ar fi sa se abtina de la orice creatie, sa frânga pana. Tema va fi reluata în „Criticilor mei“.
În „Scrisoarea III“ avem o aventura a cuvântului cu totul speciala: lupta dintre Mircea si Baiazid este una pentru blazon, practic Mircea preia în raza sa de actiune toate atributele mari ale lui Baiazid, începând cu arborele falnic din visul profetic al lui Osman (care devine emblema a lui Mircea), si sfârsind cu fulgerul din supranumele lui Baiazid (care devine cununa a teritoriului). Discursul lui Mircea este completat de actiunile armatei sale – modelul apotropaic fiind dominant în poem. Acest tip de lupta reduce, împarte la doi sansele infinite, polarizeaza universul în învingatori si învinsi – dar în epoca „moderna“, în conditiile pozitivismului ca filosofie a vietii, lupta devine eristica parlamentara, joc, comedie: tot un „dublu“ (pentru ca presupune actori si spectatori) – dar ineficient pentru conceptele morale, incapabil de a recrea sacrul în lume.
„Scrisoarea IV“ vorbeste explicit de un Demiurg bolnav, cazut în jocul pentru perpetuare a speciei, zeu traind în trairile muritorilor – iar „Luceafarul“, treapta urmatoare, a cincea, reîntroneaza sacrul în lume prin interdictia amestecului dintre divin si omenesc. „Luceafarul“ este o glossa data zeilor, un manunchi de porunci pentru a-i pastra în neîntinare, în neamestec cu muritorii.
Se poate „glossa“ pe acest scenariu cum vrem, dar structura sa este cam aceasta – si aici se vede clar intentia constructiva a autorului. A fi pus, în scenariu, „Scrisoarea I“ în locul „Scrisorii II“ nu însemna decât prioritate pentru discutarea conditiei creatorului (poetului) fata de cea a savantului pozitivist: de unde începe „povestea“, de la stapânul cuvintelor care poate face ce vrea cu binele, frumosul, adevarul – sau de la cel care a instaurat teoria lumii noii? De la Cuvânt („La început a fost cuvântul“, Ioan) – sau de la Numar („La început a fost numarul“, Pytagora)? Poetul a ezitat – si în final a decis aceasta ordine a poemelor: Cuvânt – Numar. Desigur, apoi, ca acea a cincea „Scrisoare“, „Dalila“, nu putea fi decât o varianta la boala lui Demiurg si a creatorului în acelasi timp, deci un comentariu la „Scrisoarea IV“ – deci nu-si avea locul în aceasta constructie, sau si-l avea dar în conditii speciale, implicând reconstructia întregului final al volumului. Dalila ar fi putut fi chiar partea a II-a a „Scrisorii IV“, asa cum si „Scrisoarea III“ are o parte a doua. Desigur, în fine, ca aceste poeme, publicate în „Convorbiri literare“ cu titlul de „Scrisori“, se numesc foarte potrivit în volum „Satire“: toate patru sunt satire aspre în fond si în context. Caracterul satiric este, însa, foarte evident în punctuatia originara, a poetului – si se estompeaza în punctuatia editiei princeps alcatuite de Maiorescu: motiv în plus, decisiv poate, sa credem ca editorul n-a înteles ori a vrut sa obnubileze sensul acestor poeme
Am ales acest exemplu de punctuatie în finalul „Luceafarului“ cu scopul precis de a arata dificultatile unor confruntari de texte de acest fel. Într-adevar, dupa zeci de confruntari succesive între editii si manuscrise, aceasta virgula maioresciana la chip de lut tot n-am sesizat-o, iar în editia mea la „Luceafarul“, din 1999, n-am comentat-o. Abia la o revenire de rutina pentru o corectura la textul destinat „Bucovinei literare“, revista care mi-a gazduit câtiva ani asemenea observatii filologice, mi-a sarit în ochi, cum se zice. Este o constatare ferma: textul poeziei antume eminesciene ni s-a imprimat tuturor în memorie dupa lecturile prime repetate, a devenit oarecum ca un sant pe placa de patefon a memoriei noastre poetice si refuzam aproape instinctiv ceea ce schimba traseul, semnele adevarate care însoteau drumul facut de catre autor.
Este, în egala masura, si un avertisment: asemenea scapari din vedere sunt inerente. Poate si de aceea punctuatia unui text – mai ales cea a unui text clasic – trebuie pazita cu strajnicie. Straja la texte ar trebui sa fie functia de baza a editorului – în loc sa se gândeasca la fiecare pas cum poate schimba fara a fi simtit. Asa a înteles I.L.Caragiale rostul unei editii. Altfel, din ne simtit – editorul poate deveni foarte lesne, pe nesimtite cum socoteste însusi – nesimtit.