4. OMUL CA LUMINA.
Un punct de vârf al pesimismului eminescian poate fi considerata negarea categorica din „Împarat si Proletar“: „Spuneti ca-i omul o lumina / Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin? / Nici o scântee antraînsul nu-i candida si plina / Murdara este raza-i ca globul cel de tina / Asupra carui dânsul domneste pe deplin“. Aceste câteva versuri de început tin întregul poem, în sensul ca desfasurarea ulterioara a argumentelor este legata de ele. A vorbi despre o „raza murdara“, a nega pâna si „scânteii omenesti“, arheului, candoarea si plinatatea categoriala este o plângere a fiintei din adâncul ei. „Lume“ vine, în româneste, de la „lumen“ latinesc, un compus din lumina: am putea fi indusi în dulcea eroare ca poetul face, aici, printr-un joc de cuvinte, o concesie dialecticii, în sensul ca lumea ca însumare a oamenilor este lumina – dar omul singular, nu. Nici aceasta concesie nu se poate sustine, însa. Comparatia este clara si dura: „globul cel de tina“, globul pamântesc, nu are lumina proprie, este luminat din afara de alte astre, mai ales de soare si de luna. La fel si omul generic: este „luminat“ din afara sa de concepte, de abstractiuni precum dreptate, religie, bogatie, revolutie etc. El da foc, sau pune foc (revolutiile de-a lungul timpului) – dar nu din el însusi, pentru ca nu are foc interior. Omul este ca o oglinda, asa cum este globul cel de tina – ori Luna, care în alte contexte este: „Ea, copila cea de aur, fiica negurii eterne“. Întunericul, negura – sunt eterne; lumina este fragment, este întâmplare, noroc, adica depinde de întâlnirea în Univers a unui obstacol care s-o reflecte. În „Satira I“ avem cunoscutele versuri ce definesc aceasta stare a luminii din afara: „Precum pulberea se joaca în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza înceteaza, / Astfel, întraa veciniciei noapte pururea adânca, / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine înca… / Cum sao stinge totul piere; ca o umbra an întuneric / Caci e vis al nefiintii universul cel chimeric…“. Imaginea este aceea a patrunderii luminii printr-o fanta, sa zicem: printr-o gaura într-o scândura. Raza din spatele fantei, sau fascicolul, prinde în corpul ei (lui) firicelele de praf care altfel nu se vad. Noi avem, azi, imaginea obiectivului de proiectie a unui film pe ecran, sau imaginea unei lanterne aprinse în noapte; pe vremea lui Eminescu acestea nu se descoperisera înca, poetii de la sfârsitul secolului al XIX-lea (toti poetii lumii, nu numai Eminescu, dar si el) le anticipeaza si le prefigureaza. La nivelul Universului, aceasta este lumea cea vazuta: ceea ce se plaseaza în fascicul. Acesta este viata însasi: ceea ce se lumineaza, ceea ce este prins în fascicul. În aceeasi „Satira I“ avem si tabloul cosmogoniei în viziunea acelui savant ce se gândeste numai la trecut si viitor („În prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte“). Iata cum se stinge lumea: „Soarele ce azi e mândru el îl vede trist si ros / Cum se anchide ca o rana printre nori întunecosi, / Cum planetii toti îngheata si saazvârl rebeli în spatiu / Ei, din frânele luminii si ai soarelui scapati“. Am mai discutat pasajul acesta: dezacordul din ultimul vers n-a putut fi rezolvat de editori, a ramas, practic, neobservat „din frânele luminii si ai soarelui“. Trebuia „si ale“. Presupunând o forma „frân, frânuri“, cu sensul „frâu“, înca este acord incorect. Virgulele ar rezolva, trebuind puse, de pilda, astfel: „Ei, din frânele luminii, si ai soarelui, scapati“ – deci, cu sensul: si planetii soarelui. Nu putem corecta, însa (n-a facut-o nici un editor) pentru ca Eminescu însusi n-a pus aceste virgule nicaieri în vreun manuscris al „Scrisorii I“.
Trecem, dar ramânem în idee: asadar, la sfârsitul „veciniciei“, când se închide un ciclu cosmic, lumina nu mai poate avea rol de frâu / frâna, nu mai poate tine „planetii“ – care devin rebeli si se azvârl în spatiul infinit. Aceasta cosmogonie ne spune un lucru foarte important, si anume ca noul ciclu cosmic ce va începe dupa apocalipsa va însemna, de fapt, prinderea din nou a planetilor rebeli în frânele luminii. Vrând-nevrând ajungem la „Luceafarul“ si la vorbele lui Demiurg: „Cere-mi – cuvântul meu de antâi“. Acest cuvânt înseamna nu vreo „parola“ sau „formula magica“ etc. – ci pur si simplu o întelegere, pecetluirea unei conventii cosmice, o promisiune ca Demiurgul se va tine de cuvânt. Hyperion este unul dintre planetii rebeli din spatiu care au intrat sub „Cuvântul dintâi“ si acum, dintr-o data, vrea sa-l rupa, vrea sa se dezlege: „De greul negrei vecincicii / Parinte ma dezleaga“.
Este interesant de vazut daca Hyperion, el însusi, are lumina interioara, daca este el o lumina. Primul sau portret ne propune o interesanta postura de „mort frumos cu ochii vii / Ce scântee an afara“, parând ca într-adevar ochii astrului „izvorasc scântei“. Cel de-al doilea portret, însa, ne dezvaluie o „lumina neagra“, în strofa cunoscuta: „Doar ochii mari si minunati / Lucesc adânc chimeric / Ca doua patimi fara sat / Si pline de antuneric“. A luci nu înseamna a avea sau a face lumina: si antracitul luceste (vezi metafora politico-jurnalista „Luceafarul Huilei“). Hyperion se afla în frâiele luminii, este un stâlp de baza al Creatiei, deci el reflecta lumina. Dar reflecta prima lumina, lumina cea dintâi. Pamântul sau Luna, ca Planeti, primesc lumina de peste tot, lumina amestecata, „murdara“ ca si cea a Omului. În drumul sau catre Demiurg, Hyperion: „Vedea ca an ziua cea de antâi / Cum izvorasc lumine, / Cum izvorând îl înconjor / Ca niste mari de-a anotul; / El zboara, gând purtat de dor / Pâna piere totul, totul“. (Sa nu uitam ca ne aflam în odaia filologica a Poetului, si sa punctam diferentele textului ca text. Editiile de azi si manualele scolare au, aici, cu virgula: „El zboara, gând purtat de dor, /Pân piere totul, totul…“, deci este o apozitie sau o comparatie: el zboara ca un gând pe care-l poarta dorul; textul eminescian, genuin, elimina a doua virgula, sensul fiind ca dorul poarta gândul pâna ce piere totul, este, deci, o ierarhie, o cauzalitate, dorul împinge, este cauza prima). Oricum ar fi, ne aflam într-o fundatura a gândului din care nu putem iesi fara a defini, de fapt, lumina, mai bine zis fara a-i stabili statutul cosmic. Ea tine lumile în coerenta, „izvoraste“ de peste tot când Hyperion se apropie de ziua cea dintâi, de ziua legamântului… Dar ce este ea, în fond ?
Pasajele privind statutul luminii sunt foarte miscate în editiile poeziilor antume eminesciene, „virgulita“ lui Maiorescu si a altor editori face ravagii în acest domeniu. Dam câteva exemple (cu parere de rau ca nu avem ragazul sa le dam pe toate: facem, însa, trimitere la editia noastra – unde credem ca n-am scapat vreunul). Mai întâi acesta, din „Lasa-ti lumea ta uitata“, cea de-a doua poezie din Editia princeps, o inedita la nivelul anului 1883 (una dintre multele poezii despre care I. Slavici da marturie ca poetul le lucra zi si noapte în primavara lui 1883). Textul nostru „de consum“, în punctuatia maioresciana: „Iata lacul. Luna plina / Poleindu-l îl strabate; / El aprins de-a ei lumina / Simte-a lui singuratate…“ De la editia a VII-a în sus Maiorescu pune o virgula dupa „Poleindu-l“, pastrata si la Perpessicius (Ibraileanu merge, însa, dupa editiile I-VI, textul de mai sus). „Convorbirile literare“, care publica dupa manuscrisul poetului, au astfel: „… Luna plina, / Poleindu-l, în strabate“ . Aceste doua virgule eminesciene atrag atentia asupra celor doua miscari, una de suprafata, o poleiala – si cealalta în profunzime, o strabatere. Deci: luna nu strabate lacul din tarm în tarm poleindu-l, ci mai întâi îi mângâie suprafata, iar apoi îl „aprinde“ în întregul sau acvatic, îl face sa aiba constiinta de sine, sa-si simta singuratatea. Strofa urmatoare: „Tremurând cu unda-n spume…“. Acest lac, de aici, are viata, tremura de fericire, îsi simte singuratatea. Nu este un peisaj descris („pictat“) aici, ci o cauzalitate, un dramatism al cosmosului. Exemplele pe care le vom da în continuare vor arata ca la Eminescu iubirea din cosmos este imensa, coplesitoare – iar fata de aceasta rezultanta a uriasei lumini în expansiune omul cu iubirea lui terestra devine mic, este cu adevarat coplesit, sta în ungherul sufletului ca spectator. Maretia naturii consta în aceasta iubire a elementelor, în aceasta prindere si aprindere a lor unele de la altele. Dorul este în cosmos, nu în bietul suflet omenesc: dorul este chiar lumina, Lumina de fapt, care împinge gândul pâna ce piere totul, totul. În cheia poemului „Împarat si Proletar“, omul nu este o lumina, sau mai bine zis nu mai este o lumina – pentru ca s-a uscat, în el, iubirea, pentru ca nu mai este iubire pe pamânt, candela ei nu s-a aprins înca. În fond, si Apostolul lui Christ spune: daca dragoste nu e, nimic nu e.
Suntem, însa, datori cu alte exemple – si promitem sa discutam despre „sâmburul luminii“, despre lumina în cosmos iarasi, despre dor si lumina – adica, din punct de vedere filologic, despre modul cum prin punctuatie sau altfel a fost ascuns, camuflat în text, unul dintre cuvintele cheie ale liricii eminesciene.
Autor: N. GEORGESCUApărut în nr. 286