Despartirea de Maiorescu
Ramânem în aceasta digresiune, care ne va fi necesara atunci când vom reveni la firul direct al dialogului nostru cu unul dintre cei mai incisivi ziaristi de investigatie actuali, dl. Calin L. Cernaianu. E neaparata nevoie sa reamintim relatiile politice dintre Eminescu si Maiorescu în aceste luni din mijlocul anului 1883. Le vom schita pe scurt – pornind tot de la un text din ziarul „Timpul“ pe care editia academica nu-l semnaleaza, dar pe care noi îl consideram eminescian. Împreuna cu celelalte texte ziaristice ale poetului din aceasta perioada (cele incluse în editia academica, dar mai ales cele ramase în ziarul „Timpul“), acesta ajuta la întelegerea relatiilor – repetam: politice; în orice caz: oficiale, formale ca sa zicem asa, dintre poet si critic. Una este prietenia lor, alta este relatia lor literara ori culturala – alta este relatia ad personam, relatia de personalitate asadar.
Bucuresti, 30 mai 1883
Cu ocaziunea raspunsului la Mesajul Tronului, un orator cunoscut, d. Maiorescu, a luat cuvântul, daca nu în numele partidului conservator, în numele ideilor conservatoare, pe care le-a represintat altadata cu atâta talent si cu atâta demnitate. Si aceste idei i-au inspirat cea mai frumoasa parte a discursului sau, aceea în care cu o logica neînvinsa analizeaza ce este acea pretinsa opinie care ar fi cerând revizuirea Constitutiunii. D-sa constata ca toate vocile care cer revizuirea sunt decât ecourile desteptate prin o singura voce, aceea a lui C. A. Rosetti, si ecourile nu constituiesc opiniune publica pentru ca ecoul nu este espresiunea unei cugetari ci rezultatul sunetului ce se îsbeste de natura bruta. Reproducem mai jos în întregul lui discursul d-lui Maiorescu si lectorii nostri vor vedea, în partea la care facem alusiune, ce bine-i sade talentului când este pus în serviciul unor idei sanatoase.
Mult mai putin fericit a fost d-nul Maiorescu când a cautat sa explice despartirea sa de partidul din care a facut parte. Explicarile sale sunt atât de încurcate încât chiar d-sa s-a crezut dator sa se scuze, fiindca le da numai pentru ca a fost provocat. Mai mult decât provocat, dl. Maiorescu a fost silit sa se explice, caci dl. Lecca, în candida sa naivitate, i-a spus ca se apropie de partidul liberal, fara sa-si dea seama ca este o insulta sa-i spui unui om în fata ca si-a parasit credintele sale politice ca sa adopte pe ale altora.
„Nu e adevarat, a zis dl. Maiorescu, ca mi-am schimbat credintele mele. Din contra, partidul conservator e cel care-a parasit ideile de ordine, care sunt forta lui, retragându-se din corpurile legiuitoare. Un guvern, a afirmat d-sa, are dreptul de-a face totul ca sa izbuteasca în alegeri: si daca listele electorale au fost confectionate conform legii, daca întrunirile au fost libere si libera presa, daca alegerile s-au validat în corpurile legiuitoare, guvernul este în legalitate si cei ce tagaduiesc legalitatea se arunca în anarhie, cu atât mai mult ca nu exista nici o autoritate care sa judece între opozitie si guvern aceasta cestiune de legalitate si nu-i ramâne opozitiunii decât revolutiunea. Pe aceasta cale eu nu pot sa urmez, si de aceea m-am despartit de guvernul conservator.“
Dar aceasta explicare sa fie, oare, adevarata? Ne pare rau ca suntem nevoiti s-o spunem, dar eroarea pe care, cu buna stiinta, o face d. Maiorescu este prea grava ca sa ne fie permis a tacea. Lectorii nostri îsi aduc aminte ca n-am incriminat pe nimeni din aceia care au fost cu noi când eram la putere si ne-au parasit în data ce-am pierdut puterea. Dar, din momentul ce suntem atacati, suntem în drept sa raspundem, daca nu altfel, dar restabilind adevarul.
Ei bine, adevarul este ca d. Maiorescu nu s-a despartit de partidul conservator în momentul în care partidul s-a retras din camere, asa încât sa poata zice ca s-a despartit pentru c-am apucat pe cai anarhice. Este mult de când dl. Maiorescu, împreuna cu doi-trei amici si sub conducerea d-lui Carp, a început sa se departeze de noi si sa se apropie, dar nu de partidul liberal, cum se înseala dl. Lecca, cu nesfârsita lui naivitate, ci de guvernul partidului liberal. Si este mult timp de când cel mai elocinte interpret al ideilor conservatoare a vestejit atitudinea pe care o luasera d-lor, cu numele de opozitiune miluita. Dovada despre aceasta este candidatura miluita a d-lui Maiorescu comparata cu candidaturile biciuite ale tuturor conservatorilor care n-au parasit partidul lor. Nu este, dar, exact ca dl. Maiorescu s-a despartit de noi pentru ca am apucat cai anarhice: d-sa s-a despartit de noi ca sa se apropie de mila guvernului în alegeri.
Daca afirmatia d-lui Maiorescu nu este exacta, teoria constitutionala pe care a sustinut-o e si mai gresita. Constiinta publica se înfioara si se revolta la ideea emisa de d. Maiorescu ca guvernul are dreptul de a comite toate infamiile, numai sa izbuteasca în alegeri. Ca în momentul alegerilor un guvern sa faca, contra legii, înrâuriri, ca, servit de agentii prea zelosi sau înselat de amici gata de a-l parasi a doua zi, spalându-si mâinile, sa uite, în frigurile electorale cum se zice, datoria lui de ocrotitor al tuturor intereselor si de protector al tuturor drepturilor, aceasta s-a mai întâmplat. Dar trebuia dl. Bratianu care a venit la putere tocmai în numele libertatii electorale ca sa îndrepteze, în timp de sapte ani, toate fortele tarii spre o tinta unica, majoritatea în alegeri, ca sa ridice coruptiunea si persecutiunea la înaltimea unei dogme de stat, si sa trateze apoi opozitia ca pe-un popor învins pentru care protectia legilor nu exista si care afla în fiecare functionar un instrument de persecutiune! Si trebuie sa vie dl. Maiorescu ca sa legitimeze toate acestea!
Bine zice românul: sa te fereasca Dumnezeu nu de turc, ci de românul turcit! Este nedrept dl. Maiorescu pentru sine, nedrept pentru guvernul din care a facut parte, când compara alegerile actuale cu alegerile facute sub guvernul conservator. Daca voia cu orice pret sa gaseasca alegeri pe care sa le poata compara cu alegerile d-lui Bratianu, trebuia sa se scoboare în istorie pâna la alegerile de sub caimacamia lui Vogorides. Numai sub caimacamia lui Vogorides s-au facut alegerile astfel încât a iesit o mare majoritate separatista în Moldova, când toata lumea era pentru unirea tarilor surori – precum astazi a iesit o mare majoritate revizionista, când nu sunt în toata tara 100 de oameni care sa vrea revizuirea Constitutiei.
Si daca ar fi fost niste alegeri ordinare, raul nu era asa de mare, caci tot raul ar fi fost ca tara sa mai sufere înca trei-patru ani un guvern mai rau decât altul. Dar raul ce pot face alegerile unei camere de reviziune este ireparabil. Rau face guvernul care înrâureste alegerile pentru a se tine la putere; dar guvernul care sugruma vointa alegatorilor pentru a schimba constitutiunea tarii, comite o lovitura de stat. A declara legitim un asemenea fapt, este a declara ca fiecare guvern are dreptul a modifica constitutiunea dupa placul lui, este a declara ca constitutiunea tarii nu leaga pe puterea executiva. Caci, daca guvernul are dreptul de-a schimba constitutiunea, dupa cum M. S. Regele are dreptul de-a schimba guvernul, atunci nu mai sunt institutii si totul se reduce la vointa unuia singur!
Dar cea mai mare eroare a d-lui Maiorescu, aceea din care izvorasc toate celelalte, este ideea ca nu exista nici o autoritate instituita de lege ca sa judece între guvern si opozitie, atunci când afirma ca ceilalti tagaduiesc ca camerele sunt expresiunea vointei alegatorilor. Dar atunci, care crede d-sa ca este functiunea M. S. Regelui în stat? Lucru curios! Dl. Maiorescu se pretinde conservator, ba mai conservator decât toti, si uita cea dintâi dogma a partidului conservator, care este monarhia constitutionala! Pretinde sa faca la toti lectiune de constitutionalism, si uita pre cel dintâi factor constitutional, pre M. S. Regele! Ca dl. Rosetti sa ne spuna în ziarul sau ca, daca guvernul a violat constiinta alegatorilor, alegatorii n-avea decât sa opuna forta contra forta, si, daca nu ne place guvernul, n-avem decât sa facem revolutiune – aceasta se întelege. Dl. Rosetti n-a priceput niciodata rolul înalt al monarhiei constitutionale în societatile moderne si tocmai de-aceea este republican! Dar aceasta ignoranta nu este permisa unui conservator, unui monarchist cum este dl. Maiorescu. D-sa trebuie sa stie ca functiunea M. S. Regelui este de-a tine cumpana dreapta între partide, de-a nu permite guvernului sa puie vointa lui în locul vointei alegatorilor, si de-a sfarâma alegerile în care vointa tarii a fost sugrumata; aceasta este functiunea Monarchului într-un guvern parlamentar, acesta este folosul ce-l poate trage tara de la institutiunea monarchiei. M. S. Regele, în alte timpuri, a gasit mijlocul de-a uza de înalta Sa prerogativa în contra guvernului din care facea parte si d. Maiorescu.
Si d. Maiorescu îsi face o idee nedreapta de M. S. Regele când crede ca nu va gasi mijlocul de a face sa se respecte vointa tarii tocmai acum, când este vorba de-a se darâma temeliile pe care este cladit edificiul nostru public.
La aceasta înalta interventiune a facut apel opozitiunea, retragându-se din Corpurile legiuitoare. Ea a zis tarii: vointa ta a fost sugrumata în asa grad, încât discutiunea în parlament a devenit iluzorie, si, prin prezenta lor în corpurile legiuitoare, alesii vostri n-ar putea decât sa mascheze lovitura de stat care se pregateste. Numai M. S. Regele poate, în asemenea împrejurari, sa faca a ti se respecta vointa si a-ti scapa constitutiunea. În acest limbaj nu este nici anarchie, nici revolta. Este hotarârea nestramutata a opozitiunii de-a nu servi de instrument pentru a se legitima o adevarata lovitura de stat.
sM. EMINESCUt („Timpul“, Buc., 8 (1883), nr. 119, mai 31, p. 1)
DOCUMENTAR
Nu avem documente palpabile pentru a stabili paternitatea eminesciana a acestui articol, dar tonul rezervat, mentinerea în zona teoretica, precautiunile pe care si le ia autorul textului discutând trecerea lui Titu Maiorescu de partea liberalilor, sunt argumente ca „îi scrie“ un prieten. În aceasta trecere a junimistilor de partea liberalilor, Eminescu nu s-a angajat; el a ramas la „Timpul“, alaturi de Al. Lahovari, Lascar Catargiu, M. Kogalniceanu – vârfurile partidului conservator care s-au retras din Parlament adresând regelui o petitie prin care-i cer sa declare alegerile nule. Biografii lui Eminescu au „fabulat“ pe acest moment pâna la a spune ca Titu Maiorescu a acceptat colaborarea cu liberalii pentru a-l… salva pe poet, pe care-l stia bolnav, pentru a-l ajuta etc. Nimic mai fals! Noi retinem despre aceste faimoase alegeri din aprilie 1883 imaginea transmisa de I. L. Caragiale prin „O scrisoare pierduta“, piesa de teatru care se inspira din ele. Adevarul istoric – pe care nici Caragiale, nici Eminescu nu aveau de unde sa-l cunoasca în toata… goliciunea lui – este ca aceste alegeri au avut doar pretext revizuirea constitutiei. De altfel, revizuirea, care va începe în toamna si se va sfârsi în primavara, va fi destul de palida, Catavencu întelegând foarte clar ca nu se schimba fundamental. Guvernul I. C. Bratianu avea nevoie de girul politic pentru a angaja tara în alianta politica (secreta) cu Germania, Austro-Ungaria si Italia. Artizanul aliantei, P. P. Carp, l-a atras de partea sa pe Titu Maiorescu si apoi pe alti câtiva junimisti. Lucrurile neputându-se discuta pe fata, asistam, în presa, la asemenea dezbateri aparent sterile, cu implicarea principiilor acolo unde este vorba de conventii…
Acest editorial este, de altfel, absolut necesar pentru a întelege pozitia lui Eminescu fata de Titu Maiorescu si Junimea în mai-iunie 1883, în preziua iesirii din viata publica a redactorului de la „Timpul“. Dupa cum vedem, subzista, aici, si imaginea unui sablon biografic, acela ca Regele este cauza raului întreg. Opozitia conservatoare îi cerea, într-adevar, insistent Regelui sa invalideze alegerile, iar ziarul „Timpul“ nu mai prididea scriind, zi de zi, ca aceasta este garantia legalitatii, ca repetarea alegerilor este absolut necesara, ca regale este arbitru între guvern si parlament. Lectia de… antimonarchism pe care i-o da „Timpul“ lui Titu Maiorescu în acest editorial se înscrie, astfel, în linia generala a ziarului – dar stilul este demn de numele lui Eminescu.
Dupa acest text teoretic din „Timpul“, 31 mai 1883, foaia conservatoare publica un altul, datorat lui N. Bassarabescu, foarte violent, din care citam:
„…. Privim acum pe d. Maiorescu, un fost ministru al partidului conservator, cazut în pozitiunea umila de a fi pus sa joace, dinaintea Rosetto-Bratianului triumfator, rolul de opozant ce i s-a destinat, alegându-l administratiunea cu mijloacele sale. Bine-i sade, oare, acestui barbat de talent ajuns pâna la treapta cea mai înalta în concertul politic din care facea parte, sa-l vada lumea în starea de prostitutiune în care se afla actualmente? (…) Alta data prostitutiunea, ca si orice alta crima, se purta prin târg calare pe magar, si un telal striga în numele celui recunoscut vinovat: „Cine o face ca mine, ca mine sa pata!“. Noi credem ca este astazi de ajuns sa zicem publicului, aratându-i: priviti-i!“ („Timpul“, 2 iunie 1883).
Împotriva acestui text se revolta Eminescu si-i trimite lui Titu Maiorescu biletul cunoscut. O dovada în plus ca textul anterior, cel din 30 mai, îi apartinea poetului: altfel, de ce simte el nevoia sa se delimiteze? „Timpul“ va face retractarea ceruta de catre Eminescu la 8 iunie 1883, într-un editorial din care citam: „Nu contestam nici d-lui. Maiorescu dreptul de-a aspira la onoarea de-a vedea pe partidul conservator urmând ideile d-sale si recunoscând directiunea sa. Adaugam chiar ca regretam ca unul din redactorii nostri de la „Timpul“, de la 2 iunie, a lasat condeiul sau sa alunece si a întrebuintat în ultimele alineate ale articolului sau unele expresiuni prea aspre la adresa d-lui Maiorescu, caruia cu totii-i recunoastem un talent deosebit (…) Iar d-l. Maiorescu, de doreste sa devina carausul vreunui partid si în special al partidului conservator, reintre în rândurile lui, arate-si abnegatiunea, devotamentul si statornicia în principii“.
Expresia vine dintr-un fragment al amintitului discurs maiorescian: „Am ramas în carul de mai nainte si în drumul meu. Ceea ce s-a schimbat este carausul: carausii de mai nainte au apucat pe un drum necunoscut noua, si nevoiti suntem sa mânam singuri/ carul/“.
Cu toata retractarea facuta de catre „Timpul“, Titu Maiorescu va retine episodul si-i va da o nemeritata amploare în prefata la „Discursurile parlamentare“ ale sale, spunând apasat: „Cu atât mai tare se manifesta nemultumirea partidului conservator în contra lor sa junimistilor, n.n.t, si, pe când „Timpul“ de la 2 iunie 1883, în limbajul la care se coborâse pe atunci, întrebuinteaza cuvântul de «prostitutiune», Al. Lahovari arunca junimistilor vorba de «opozitie miluita», o expresie pe cât de literariceste fericita, pe atât de politiceste neîntemeiata“ („Istoria contemporana a României“, 1925, p. 212). Nu retine, asadar, pentru istorie, textul calm, eminescian, din 31 mai, nici scuzele „Timpului“ de la 8 iunie – ci doar aceasta iesire a numitului N. Bassarabescu. De altfel, Maiorescu discuta retrospectiv, facându-si un merit din aceea ca a anticipat „viitorul“ si a lucrat, în sensul lui, la apropierea tarii de Puterile Centrale. Este un sofism: el nu a ghicit, prevazut etc.– ci chiar a participat la crearea acestui „viitor“. Plonjând pe momentul de impact, însa, vedem limpede implicatiile acestei schimbari a axei politice a tarii.
Intentiile guvernului în privinta politicii externe vor fi dezvaluite, destul de discret desigur, chiar în aceasta toamna, în parlament. La 29 octombrie 1883, Anastasie Stolojan face o interpelare pe aceasta tema dezvoltând, de fapt, programul noului executiv. Astazi stim ca, exact cu o zi înainte, la 28 octombrie, I. C. Bratianu semnase tratatul. Spune, asadar, Anastasie Stolojan: „… Europa e în prefacere. Astfel, am vazut pe unul dintre ministri cei mai eruditi ai Austro-Ungariei, pe dl. Kollay, ca a gasit de cuviinta sa mearga în academia ungureasca si acolo, dezbracându-se de caracterul sau oficial, sa spuna neamului sau: „Noi, ungurii, avem o misiune de îndeplinit în orient, sa fim conducatorii culturii occidentale în peninsula balcanica.“ Nu voi sa discut daca poate fi folositoare si ungurilor aceasta directie noua ce voieste a se da aspiratiunilor lor, nici daca înlocuirea turcilor cu ungurii în orient ar fi cea mai nimerita solutiune a dificultatilor balcanice. Voiesc numai, amintind acest discurs, sa ma întemeiez pe exemplul sau ca sa va aduc aminte ca si noi, românii, avem o misiune de îndeplinit în acest orient atât de râvnit, si ca noi, din acest parlament, avem datoria nu numai de a provoca explicatiuni din partea guvernului, dar si de a da directiunea spiritului public în aceste chestiuni.“ Anastasie Stolojan focalizeaza interesul politic asupra popoarelor din sudul Dunarii, întrezarind o concurenta româno-ungara pentru influentarea politicii în aceasta zona.
„Toata lumea simte ca se petrece ceva, ca sunt în perspectiva împrejurari extraordinare; prevederea lor a pus în miscare pe împarati, regi, principi, ministri – pâna si pe academicieni. Cauza acestor fierberi este cestiunea Orientului. Turcii se duc si golul ce-l lasa dupa dânsii în peninsula balcanica atâta poftele, ispitele, interesele, provoaca rivalitatile si nelinistea Europei (…) Apoi noi, românii, care singuri suntem mai numerosi decât toate celelalte nationalitati din orient, ce, nu trebuie sa ne gândim noi la rolul ce suntem chemati sa îndeplinim în orient când avem numarul pentru noi? Orientul e presarat de coloniile noastre. Sârbii si bulgarii se urasc. De la Vidin în jos, în Bulgaria, în Serbia occidentala, o populatie deasa, neamestecata, de români, care desparte pe sârbi de bulgari. Prin Macedonia, Tesalia, Epir – numai români, în dese si compacte colonii, despart pe bulgari de greci, pe arnauti de greci. Cu limba româna voiajezi în toata peninsula. Traditiunile, suvenirurile istorice, sunt pentru noi; am facut un stat politic cu bulgarii, sârbii recunosc cu placere ca numai cu românii nu au avut în toata istoria lor niciun resbel, arnautii în rivalitate cu grecii traiesc în întelegere cu românii. Avem aceeasi religiune cu marea majoritate a crestinilor din orient. Nu avem pretentiunea sa le ducem cultura noastra; desi e mai veche decât a tuturor. De când cu drumurile de fier, stim ca fiecare si-o poate capata în occident, fara sa fie silit a împrumuta de la altii o cultura de contrafacere. Nu cerem nimanui sa-si renege nationalitatea, caci pe drapelul nostru e scris guvern popular. La noi, ca si la popoarele din Orient, nu exista aristocratie. Tot pe drapelul nostru e scris nu numai toleranta religioasa, dar si toleranta nationala. Idealul nostru e, declaram sus si tare, Elvetia, Belgia, unde statul politic protejeaza deopotriva toate nationalitatile; în fine, am dovedit ca stim sa guvernam neamuri straine cu multumirea lor. (Aplauze). Sa ridicam, dara, dreptul nostru, dreptul înfratirii orientului. Avem români acolo si va marturisesc ca soarta oricarei suflari românesti nu ne poate lasa indiferenti. Imitând versul ilustrului poet latin vom zice: Romanus sum, et nihil romani a me alienum puto. (Aplauze). Existenta imperiului otoman astazi e sfârsita, numai prin minune-si mai prelungeste viata condamnata; toti îi vad sfârsitul – ceea ce preocupa pe fiecare este cine-i va înlocui pe turci. De aceea vine si ofera serviciile sale pentru ca sa nu lase orientul fara stapâni. Tot o asemenea dorinta a inspirat si pe Kallay în discursul sau. Orientul e de dorit sa fie al orientalilor, pe baza programei românesti: ca fiecare nationalitate sa se dezvolte conform geniului sau propriu, în limitele sale etnografice“.
Finalul acestui discurs nu trebuie sa ne surprinda: „D-lor, cultura noastra în mare parte ne-a venit din Transilvania, si idealul nostru national se resimte din aceasta împrejurare. E cam unilateral. Dupa mine, si acesta este si scopul cu care am facut aceste digresiuni, e de trebuinta sa mai largim conceptul nostru national, sa mai latim idealul nostru. (Aplauze).“
Fluturarea acestui stindard al imperialismului demagogic românesc este de sorginte rosettista, dar a fost repusa pe tapet dupa 28 iunie 1883, odata cu intrarea României în concertul Puterilor Centrale. De prisos a mai aminti ca tratatul cerea amortirea vocii pentru Transilvania, lasata în grija Ungariei – si lasa deschise asemenea supape de scurgere a energiei nationaliste catre sudul Dunarii.
Idealul national nu este, totusi, o aglutinare, o alipire de idealuri: este unul singur. Nici cu schimbul interesului catre o directie sau alta nu se poate discuta, teoretic vorbind.
Acestei interpelari a lui Anastasie Stolojan îi raspunde I. C. Bratianu, foarte multumit de sine: „Domnia sa a facut un studiu, a aratat un ideal pe care a venit sa-l comunice natiunii întregi, studiu care face onoare parlamentului român (…) Domnilor, mai întâi de toate nu trebuie sa pierdeti din vedere ca guvernul României este guvernul unui stat mic, si statele mici nu pot face politica europeana, caci ele nici nu creeaza evenimentele, nici nu le pot provoca, nici nu le pot suprima sau amâna. Evenimentele vin create de puterile cele mari, si noua ni se impun. De aceea politica noastra este modesta, fiindca ne este impusa. Când am fost la Berlin, cu ocaziunea tratatului ce se încheia acolo în urma razboiului dintre Rusia si Turcia, principele Bismarck ma întreba ca ce caut eu si ce cer: «Ce cauti si ce ceri?» Eu i-am raspuns ca un stat mic nu cere si nu cauta, fiindca se expune poate sa piarda de multe ori ceea ce are. Un stat ca al nostru se întareste pe cât poate, ca atunci când vor veni evenimentele sa stie sa le faca fata. (Aplauze).“
Presa din aceste zile a simtit, însa, orientarea tarii catre Puterile Centrale. Lungi editoriale, întrebari catre guvern si primul ministru – din care nu se alege nimic. Un ziarist de la „Timpul“ neeminescian (poetul era în drum spre Viena) încheie presupunerea ca alianta deja s-a facut, cu aceasta propozitie devenita celebra: „Cine face miau-miau pe acoperis, domnule Bratianu?“.
A se observa, din acest dialog, ca Anastasie Stolojan traduce spiritual tratatului, cu acel îndemn catre sud în compensatie fata de Ardealul cedat – dar I. C. Bratianu nici asta nu fagaduieste, ci se mentine în micul sau: „Cum vor puterile…“ Asa-numita „politica de risc a batrânilor Bratieni“ înseamna, de fapt, ceva mai mult decât acest „Cum vor puterile“…
Nu putem încheia aceste observatii fara a aminti ca o dobânda – mai mult de ordin moral – va fi contabilizata de catre Titu Maiorescu în 1913 în contul acestei aliante cu Puterile Centrale. Este vorba de câstigarea Cadrilaterului; în ce conditii, însa: pentru a servi drept refugiu de-a lungul Dunarii pentru românii din Balcani, vânati atât de catre bulgari cât si de catre turci, albanezi. A nu se uita, însa, adevarul european: granitele politice dintre statele balcanice în litigiu au fost trasate prin coridoare de populatie româneasca. Tamponul românesc face posibila vecinatatea între sârbi si bulgari pe sute bune de kilometri. Eminescu o spune de nenumarate ori în articolele sale din „Timpul“; pentru poet nu se „cântareste“ Transilvania cu sudul Dunarii; românii de pretutindeni, din jurul României politice, au importanta egala. De aceea el face parte dintre cei exclusi de la „târgul politic“ din iunie 1883.