Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut: facerea şi desfacerea unui mit, Editura Humanitas, 2015, Bucureşti, 224 p.
Am pretenţii de la o carte scrisă de Lucian Boia. Precizez că nu mă refer la valoarea interpretărilor propuse (polemica e un principiu fertil), ci la baza documentară. Părerile pe care ilustrul istoric le prezintă sunt caracterizate, de obicei, de inconstanţă. În aceleaşi pagini şi-au făcut loc îndreptăţirea şi candoarea, spiritul critic şi superficialitatea. Senzaţia de muncă nefinalizată, de vademecum bunicel, o degajă şi recenta contribuţie – Mihai Eminescu, românul absolut: facerea şi desfacerea unui mit. Trebuie spus că o serie de obiecţii se amortizează dacă ne raportăm la această culegere în funcţie de orizontul de aşteptare pe care îl creează: „nu e o carte (decât tangenţial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene“ (p. 6). Acest citat este, din punctul meu de vedere, o precauţie inutilă. Reproşul că lucrarea nu ar respecta presupusul deziderat al exhaustivităţii constituie, astăzi, o exagerare. S-au scris rafturi despre „poetul naţional“ (confiscat), cu rezultate îndoielnice în genere. Însă rigoarea a rămas o coordonată obligatorie. De aceea, prevalarea de „scuza“ selecţiei – efectuată după un decupaj elocvent – se întoarce împotriva autorului, care, astfel, îşi sabotează radiografia.
Aulic şi folcloric
Volumul semnat de Lucian Boia are premise neconcludente. Trec peste amănuntul factologic şi filologic referitor la numele scriitorului. Forma „Mihai Eminescu“ este o contaminare între datele din certificatul de naştere („Mihail Eminovici“) şi cele din opera literare (semnătura recurentă: „M. Eminescu“). Putem remarca faptul că tocmai unul dintre cei mai avizaţi analişti ai mitologiei naţionale a fost copleşit de temă. Derutează apoi faptul că în titlu figurează, aşa cum însuşi istoricul specifică, sintagma inventată de Petre Ţuţea: „românul absolut“. Dimensiunea „naţională“ a hologramei lui Eminescu reiese din asocierea cu un exponent al culturii din secolul trecut, respectiv N. Iorga („expresia integrală a sufletului românesc“). Mitul lui Eminescu s-a propagat pe cale orală, dar originea se găseşte în cărţi, de la manuale la tratate. În privinţa expresiei „poetul naţional“ (fixată de G. Călinescu), mărturia din prefaţa cărţii lămureşte, fără îndoieli, nevoia de a îngloba imaginea scriitorului într-o macrostructură. De altfel, dacă interpretăm cum se cuvine capitolul din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, vom constata că, prin „poetul naţional“, G. Călinescu înţelege creatorul care, în secolul al XIX-lea, absorbise tendinţele precursorilor (vezi Epigonii) şi, totodată, se diferenţiase de stilistica şi de atitudinea lor. Ar fi de adăugat că sursele lui Eminescu cuprindeau, în limita lor cronologică inferioară, Didahiile lui Antim Ivireanul şi cărţile populare de înţelepciune, cunoscute în manuscrise împrumutate de la M. Gaster.
Ipoteza că transferul simbolic la care a fost supus Eminescu depăşeşte domeniul literaturii este justificată în parte. Chiar Lucian Boia, pe urmele altor cercetători, susţine că: „Nu Maiorescu a creat mitul Eminescu, dar contribuţia la cristalizarea acestuia nu e deloc neglijabilă. Vorbele criticului aveau greutate: devenise îndrumătorul recunoscut al vieţii culturale româneşti“ (p. 25). Totuşi, impresiile expuse de Lucian Boia nu au greutate ca să convingă. În majoritatea cazurilor, jumătăţile de adevăr, frazele corecte, dar evazive, lipsa argumentelor concludente şi absenţa instrumentelor literare denotă inconsistenţă. Sigur că, până la Viaţa lui Mihai Eminescu (biografia lui G. Călinescu), icoana poetului a avut nimb sociopolitic. Atunci nu dispuneam de critică literară, în înţelesul estetic. Maiorescu era şi (!) critic literar, însă unul care se prevala de cunoştinţele de psihologie şi de filosofie pentru a contura un profil al creatorului. Aşa proceda, în paralel, C. Dobrogeanu-Gherea. La fel a scris, la începutul secolului al XX-lea, G. Ibrăileanu. Fără a lipsi cu desăvârşire, câmpul literar se subordona (sau era angrenat) câmpului larg cultural şi civilizator. G. Asachi, Heliade-Rădulescu, Alecsandri, M. Kogălniceanu, I. Ghica, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu şi junimiştii pe urmele lor erau bărbaţi de stat: politicieni (chiar miniştri), economişti, educatori ai gustului public, antropologi (redactau fiziologii), gazetari, pasionaţi de artă, literaţi şi, printre picături, scriitori. În acest context, nesesizat de Lucian Boia, imaginea lui Eminescu – bruiată de ideologii naţionaliste (nu neapărat convergente) – include, într-o pastă omogenizată, şi dimensiunea poetului. Ar fi indicat să amintim că, la Junimea, a activat A.C. Cuza, cunoştinţă apropiată a lui V. Alecsandri. În plus, este notorie intervenţia lui Maiorescu, din Poeţi şi critici (1886), în care îi îndemna la temperare pe Delavrancea şi pe Al. Vlahuţă. Ocolind aceste straturi de fapte, care nu pot fi socotite şi nişte tribulaţii, cartea lui Lucian Boia propune o perspectivă lesnicioasă. Desigur, întâlnim şi paragrafe bine articulate (în pofida scăpărilor sintactice), privind deturnarea operei: „Nu Eminescu a putut să determine, postum, geneza «sămănătorismului». «Noul Eminescu» a fost însă instrumentalizat şi a devenit un argument decisiv în susţinerea acestui curent care a ocupat, timp de un deceniu, o bună parte din scena literară şi culturală românească. Eminescu se potrivea cu sămănătorismul atât prin puternica sa credinţă românească, cât şi prin considerarea ţărănimii drept singura clasă pozitivă a ţării, lăsată în voia sorţii de o clasă conducătoare «superpusă», înstrăinată, sau chiar de-a dreptul străină“ (p. 54-55).
Absenţe şi tendinţe
Când critica literară, prin intervenţia lui E. Lovinescu, şi-a definit obiectul de studiu (textul imanent) şi rezultatele (exprimarea subiectivităţii senzoriale) s-a desprins, treptat, de notele adulatoare. Numai că, după cum ştim, procesul a întârziat până la Tudor Vianu, care, în Poezia lui Eminescu (1930), se putea încărca de trufia de a-i anunţa pe cititori că au în faţă primul examen critic al operei. Trecuseră patru decenii de la dispariţia poetului. G. Călinescu a participat la mitificare şi, simultan, s-a distanţat de aceasta, lucrând la Opera lui Mihai Eminescu (I-V, 1934-1936). Sunt detalii nesemnalate în volumul lui Lucian Boia. Discuţii lăturalnice întâlnim pe marginea Vieţii lui Mihai Eminescu. Există, graţie inteligenţei speculative, secvenţe unde istoricul intuieşte că, în privinţa lui Eminescu, s-a produs un decalaj între tipărirea operei şi receptare. Între contemporanii lui şi exegeţii interbelici s-a întins un teren viran, ocupat, deseori, cu vorbe complezente sau mefiente, referitoare la varietatea tematică şi retorică eminesciană (vezi capitolul „Admiratori, critici, contestatari“): „Eminescu a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordând temele fundamentale, triplul registru: filozofic, patriotic şi erotic, într-un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui. Un poet facil? «Accesibilitatea» a putut să pară la un moment dat o vulnerabilitate: putea un poet atât de popular să fie cu adevărat un poet mare? Atunci a apărut (exprimată de Vladimir Streinu) sintagma «Eminescu, poet dificil»“ (pp. 16-17). Ceea ce scapă din vedere Lucian Boia, pentru a spori credibilitatea conjecturilor precedente, este că, în 1943, când Streinu publica acel studiu în culegerea Clasicii noştri, comentatorul filtra trecutul prin sensibilitatea modernistă, care cultiva obscuritatea. Criticul îl aducea la zi pe Eminescu, potrivit codului dominant din epocă. O secţiune informată, cu ample trimiteri şi cu analize corecte (care merită să fie prelungite), se numeşte „Deceniul Eminescu“, unde Lucian Boia reliefează alianţele conjuncturale între Alexandru Vaida-Voevod, N. Iorga, A.C. Cuza, Nichifor Crainic, Mihail Manoilescu, Mircea Eliade, Lucian Boz şi Corneliu Zelea-Codreanu (pp. 87-102). Implicarea mişcării legionare în cultul lui Eminescu este urmărită şi în perioada exilului provocat de momentul 23 August 1944 („Comunismul antinaţional: de la Doina la Împărat şi proletar“, pp. 128-150). Subiectul merită o disecare ulterioară, deoarece ţinem cont, deşi nu recunoaştem, de cote internaţionale ale fenomenului. E de reţinut concluzia că: „Adevărul e că, dincolo de apropierile identificabile, nu se poate pune semnul egalităţii între atitudinile naţionaliste, xenofobe şi antisemite ale secolului al XIX-lea şi cele, mult mai radicale, şi cu consecinţe ştiute, din preajma şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Eminescu se regăseşte în ideologia legionară, dar se regăseşte în fond în mai toate manifestările diverse, ale naţionalismului românesc (fiind preluat, cum am văzut, până şi de naţionalismul comunist)“ (pp. 173-174). Ajuns la perioada postcomunistă, Lucian Boia are o percepţie degajată asupra articolelor publicate în revista Dilema (nr. 265, 27 februarie 1998). Practic, dezbaterea respectivă nu a avut decât ecouri imediate şi, acum, în 2015, era îndreptăţită acceptarea mitului eminescian. Echivocă şi fără vreo miză reală în istoria mentalităţilor este o şarjă lansată împotriva Academiei Române, pornind de la o şedinţă solemnă din 2014. Observ, printre rânduri, că Lucian Boia îi ademeneşte pe cititori să aibă reacţii puerile.
Fără să schimbe ceva la nivelul percepţiei generale asupra temei, Mihai Eminescu, românul absolut se acomodează cu perpetuarea unei imagini purificate a scriitorului, indicând totuşi abuzurile intolerabile. Volumul se fereşte de tonul senzaţionalist-acuzator, dar se blochează în constatări comode. Lipsa de nerv a poziţionării nu înseamnă nici echilibru, nici obiectivitate.