Elogiu cronicarului de fotbal

Ionut Vulpescu, Din tara în care stanga e Cartu si dreapta e Lacatus, Editura Art, Bucuresti, 2012.

Stiu ca suna deplasat.
Nu numai din cauza ca fotbalul, în special cel românesc, s-a vulgarizat considerabil în ultimii ani, devenind adesea o afacere ca oricare alta, ba chiar mai putin onesta decât multe altele.
Ci si pentru ca sunt alte motive pentru care, eventual, i-am putea aduce un elogiu lui Ionut Vulpescu. De pilda, pentru cercetarea sa, curajoasa si singulara în peisajul filosofic românesc, dedicata eticii muncii în cultura noastra. Sau pentru exemplara (si excelent scrisa) monografie a satului sau natal, Dobra, prin care scoala monografica a lui Gusti primeste un imbold contemporan. Sau pentru activitatea sa, la fel de exemplara, din spatiul public, în calitate de înalt functionar, despre care nimeni nu poate spune altceva decât ca si-a facut datoria. În fine, pentru actuala sa prestatie politica, mult deasupra mediei nationale, ca discurs, imagine si – repet termenul de mai sus – onestitate.
Sarcina îmi este, însa, usurata considerabil de continutul activitatii de cronicar sportiv (si preponderent fotbalistic) a lui Ionut Vulpescu, strânsa între copertele cartii de fata. Pentru ca ea se înscrie într-o paradigma de prestigiu, de mult acreditata în cultura noastra: cea a scriitorului-cronicar. Pe care astazi nu o mai ilustreaza, în afara de el, decât trei nume, si anume Radu Cosasu, Nicolae Manolescu (cu multe intermitente si ocheade aruncate altor sporturi, ca snooker-ul, în care e expert) si Radu Paraschivescu. Dar care, nu cu multi ani în urma, era sutinuta de o adevarata pleiada de scriitori de prima marime ai literaturii noastre: Fanus Neagu (cine nu-si aminteste de „Cronici afurisite“ si de „Cronici de carnaval“, ba chiar si de „Rapid nu opreste în garile mici“?), Eugen Barbu, Ion Baiesu, Teodor Mazilu, Adrian Paunescu. Pâna si, altminteri, sobrul Dumitru Radu Popescu, autorul unor mari cicluri romanesti si al unor complicate piese de teatru, s-a lasat sedus când si când de mirajul referintelor fotbalistice, fiind de altfel un împatimit al sportului-rege.
Daca vom scormoni mai adânc în sertarele istoriei literare, vom constata însa ca patima fotbalului este mai veche printre scriitorii români. Ea începe odata cu epoca romantica a acestui sport, în anii ’20-’30 ai secolului trecut, când mari scriitori ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Mihail Sebastian puteau fi vazuti în mod regulat în tribunele de la ANEF si ale altor stadioane bucurestene, urmarind echipe trecute azi în legenda, ca Juventus sau Unirea Tricolor.
Primii doi, de altminteri, pot fi considerati si primii scriitori-cronicari, în ciuda faptului ca modul în care era organizat atunci campionatul national de fotbal, cu meciuri putine si la mari intervale de timp, nu le-a oferit prilejul unei activitati constante si regulate, cum se întâmpla în zilele noastre. Totusi, e indubitabil ca ei au avut rubrici în ziarele de sport ale epocii, iar consideratiile lor au conferit presei de specialitate un plus de intelectualitate si de farmec. Ce mi se pare deosebit de interesant este si faptul ca prezenta unor asemenea scriitori, în coloanele presei sportive si în tribune, reprezenta un element publicitar deosebit pentru ziarul sau meciul respectiv. Astazi este, mai degraba, invers: emisiunea si ziarul de fotbal sunt cele care îi ofera, eventual, scriitorului o aura de popularitate la care, altfel, acesta nu prea mai poate râvni.
Anii ’60, cu micul lor „dezghet“ ideologic – început de Dej si continuat, un timp, si de Ceausescu –, sunt cei care vor aduce prezenta masiva a scriitorilor în tribune si în paginile ziarelor de sport. Mai corect spus, ale ziarului de sport, întrucât era numai unul: „Sportul popular“, devenit ulterior, simplu si convingator, „Sportul“. Nu sunt sigur, dar cred ca primul va fi fost Fanus Neagu, daca nu cumva Radu Cosasu, în cartile caruia se pot gasi comentarii ale calificarii României la Campionatul Mondial din Mexic ’70 si ale desfasurarii acestuia, ca si ale meciurilor si întâmplarilor Diviziei A.
În orice caz, la sfârsitul anilor ’60 si începutul anilor ’70, în presa sportiva, dar si în cea culturala, tinea rubrici de fotbal o întreaga pleiada de scriitori de raftul întâi. În afara celor doi, mai puteau fi cititi Eugen Barbu (ale carui pamflete îsi gaseau în fotbal un mediu mult mai propice decât în viata literara), Ion Baiesu (pasionat, ca si în literatura sa, de fotbalul marunt si de asa-zisul „fapt divers“), Teodor Mazilu (atent la spectacolul prostiei umane si la comicul involuntar), Adrian Paunescu (pasionat suporter al falselor echipe antisistem, gen Rapid sau Universitatea Craiova, ardent si patimas ca si în publicistica sa sociala), ca si alte condeie, mai tinere sau de mai mica valoare literara. Nu numai Capitala avea privilegiul de a gazdui asemenea semnaturi, ci si presa locala, în special cea din Ardeal si Banat, unde pasiunea pentru fotbal era chiar mai veche decât în restul tarii.
Datorita acestor scriitori pasionati de fenomenul fotbalistic, calitatea comentariului sportiv a crescut enorm. Nu e vorba, aici, de capacitatea lui Fanus Neagu, Eugen Barbu sau Radu Cosasu de a gasi cuvinte potrivite si de a poetiza în jurul gazonului. Ci de disponibilitatea lor a pune fotbalul într-o poveste, jucatorii si antrenorii într-o tipologie umana, amplificând astfel implicatiile culturale si sociale ale jocului. Fotbalul e divertisment, dar nu e numai divertisment. E si înclestare umana, e o ciocnire de forte si de inteligente, de strategii si tactici. Pâna la urma, e un simulacru pasnic de razboi si, prin urmare, are o încarcatura sociala si culturala enorma. În spatiul românesc, scriitorii sunt cei care, prin comentariul lor, au scos fotbalul de sub zodia distractiei ieftine si l-au consacrat ca religie a lumii moderne, ca spectacol care, prin complexitatea sa si prin energiile pe care le descatuseaza, reprezinta o suma simbolica a lumii în care traim.
Acestor importanti scriitori li se adaugau si gazetarii de fotbal de atunci, specie cu totul diferita, din pacate, de cei de astazi. Arhetipul lor era marele Ioan Chirila – nume care apare des si în cartea de fata –, cronicar în scrisul caruia orice critic literar poate distinge prezenta scriitorului. Ioan Chirila, nea Vania, cum îi spuneau prietenii, îsi sacrificase, în realitate, vocatia certa de prozator, pentru a-si urma pasiunea devoranta pentru fotbal. A publicat si proza, desigur, dar marea sa proza ramâne cea din cronicile si cartile sale de fotbal, între care câteva („Mexico ’70. Jurnal sentimental“, „Învingatorul lui Cruyff – Campionatul Mondial de Fotbal 1974“, „Pe marile bulevarde ale fotbalului“) sunt adevarate bijuterii ale genului. Nu-i de mirare ca si prieteniile sale se recrutau dintre scriitori si artisti, nu dintre oficialii Federatiei sau dintre cazonii sefi de club de atunci.
Modelul Chirila a intelectualizat, prin forta de iradiatie a personalitatii sale, o îndeletnicire care, initial, parea relegata fiziologiei. Aproape toti cronicarii de la „Sportul“ – si mi-i amintesc pe Eftimie Ionescu, pe Jack Berariu, pe Laurentiu Dumitrescu, pe Tiberiu Stama, pe Constantin Firanescu, pe Mircea M. Ionescu – scriau bine si aveau o evidenta responsabilitate a judecatii de valoare, care nu tinea cont de aparenta frivolitate a sportului-rege.

Simpla enumerare a acestor nume, pe care orice microbist ceva mai vârstnic si le aminteste cu usurinta, explica de ce, în conditii de cenzura si de instrumentalizare ideologica a sportului (care trebuia sa fie un instrument de propaganda a „realizarilor“ regimului), presa sportiva avea autoritate, verdictele ei erau asteptate cu sufletul la gura nu numai de catre pasionati, iar comentariul fotbalistic ajunsese la un grad remarcabil de profesionalism. La jumatatea anilor ’80, nu stateam la coada, la chioscul de ziare, numai pentru „România literara“, ci si pentru „Sportul“, care era de negasit dupa ora 9 dimineata, cel putin în marele oras de provincie în care mi-am petrecut adolescenta. De asemenea, nu numai pentru „Secolul 20“ bateam drumul pâna la gara, unde se afla singurul chiosc din oras în care puteai gasi o asemenea trufanda, ci si pentru intruvabila revista „Fotbal“, editata de Clubul Sportul Studentesc în conditii grafice occidentale, într-o Românie ceausista tot mai cenusie…
Astazi, înlocuitorii celor de mai sus, discipolii nefericiti ai preaabilului Ovidiu Ioanitoaia, sunt, cel putin pentru subsemnatul, de necitit. În orice caz, relatia dintre ei si fotbal seamana – scuzata fie-mi franchetea – cu cea dintre câinii care latra, în timp ce caravana trece, impasibila, mai departe. Cu greu ar putea cineva gasi, în scrisul lor, vreo urma de procedeu literar, ceva lecturi mai serioase sau macar un rest de cunostinte, sa zicem, de sociologie. Un ziarist (nu numai sportiv) de mare talent, Razvan Ioan Boanchis, i-a si botezat pe cronicarii de fotbal de care avem parte azi: „numaratorii de cornere“. Inspirata sa sintagma ma scuteste de alte comentarii.
Ionut Vulpescu, autorul acestei carti, vine, evident, din directia scriitorilor-cronicari. Ca si ei, este un intelectual caruia pasiunea acaparanta pentru fotbal i-a amortit instinctul de conservare si l-a împins în arena iluziilor, care, se stie, nu dureaza niciodata mai mult de 90 de minute, plus prelungiri… Nu i-a pasat ca va fi ironizat pentru preocuparile sale „patibulare“, ci s-a cufundat cu voluptate în cazanul pasiunilor ce iradiaza în jurul dreptunghiului de gazon, convins fiind ca sportul nu este distractie, ci fenomen social, uman si chiar cultural.
Scrisul cronicarului Ionut Vulpescu este senin amuzat, iluminat de o bunatate de fond, ca scrisul lui Ioan Chirila (de care îl mai apropie si pasiunea pentru povestea din spatele fiecarui meci), si are ceva din acuitatea intelectuala si ironia lui Radu Cosasu. Cronicarul tine cu Universitatea Craiova, echipa condamnata genetic la ratare, ceea ce-l apropie de neuitatul suporter al Rapidului si al Daciei Unirea Braila, Fanus Neagu, pre numele sau de chibit. Pasiunea pentru dreptate, fara de care fotbalul este doar un circ ceva mai sofisticat, îl trimite catre cronica de tip Adrian Paunescu, de care îl desparte, însa, definitiv, luciditatea, care poetului i-a lipsit mai întotdeauna când a scris despre sportul-rege.
Acestea sunt, precizez, doar genuri proxime ale scrisului lui Ionut Vulpescu, care are, altminteri, o individualitate lesne recognoscibila. Amestecul dintre livresc si superficial (acesta din urma, de neevitat într-o cronica de fotbal) este subtil si, cum spuneam, usor ironic, punându-l pe autor într-o postura de privitor ca la teatru, dar un privitor, vorba lui Raymond Aron, angajat. Ionut Vulpescu nu are nici faconda marunta a acelor cronicari care se cred personaje indispensabile fotbalului, doar pentru ca pot atasa o metafora salcie driblingului tot mai putin convingator al lui Mutu, dar nici falsa detasare a cronicarilor „justitiari“, detinatori ai adevarului absolut, specialisti autoproclamati, pe baza unei convorbiri întâmplatoare cu Cornel Dinu, din care au prins expresia „bloc functional“. Tânarul teolog si filosof, care scrie despre fotbal cu o neascunsa pasiune, se afla la ani-lumina distanta de aceste comportamente scripturistice – ca sa nu spun… fripturistice – aberante, tipice haosului si anomiei din lumea fotbalului românesc, în care aberatiilor din Liga lui Mitica le corespunde fidel o presa sportiva nula si neavenita (e opinia mea), aproape în totalitatea ei.
„Din tara în care stânga e Cârtu si dreapta e Lacatus“ este, astfel, o cronica amanuntita si profunda – în sensul diagnosticului – a ultimului deceniu din istoria fotbalului românesc si international. Cronica e splendida, desi, cu unele exceptii, deceniul fotbalistic, în special cel românesc, este mediocru. Nu numai la capitolul performante – calificarile au fost putine, si la nationala, si la echipele de club –, ci si la cel al imaginii publice a fotbalului nostru. Care a fost pur si simplu prabusita de scandaluri, de suspiciunea de coruptie generalizata, de disparitia marilor modele, jucatori si antrenori. Nu în ultimul rând, de o presa sportiva aservita si, ca sa nu ne învârtim în jurul cozii, incompetenta, în general, în a judeca fotbalul ca fenomen sportiv, social si cultural.
Într-un anume sens, cartea lui Ionut Vulpescu este superioara fotbalului pe care îl contine, semn ca avem, într-adevar, de-a face cu un scriitor. Caci, daca fotbalul în sine, mediocru si plicticos, se evapora din memoria noastra la o secunda dupa fluierul final al arbitrului, proza de idei a cronicarului ramâne si se citeste cu placere si azi, la ani de zile de când am si uitat ca au existat jucatori ca Lutu, Stoican sau Badaluta. Ei au disparut din fotbal, însa cartea de fata ni-i restituie, vii si, culmea!, mai autentici decât erau în realitate.
Înseamna, deci, ca Ionut Vulpescu are capacitatea de a face din fotbal un pretext, de fapt, pentru o analiza si o reflectie asupra societatii noastre. Caci, daca stii sa-l privesti (iar autorul de fata stie cu siguranta), fotbalul devine o oglinda fidela a întregii tari. Avem, nu-i asa, fotbalul, conducatorii si soselele pe care le meritam… Sau, cum spunea marele Cornel Dinu, nu fotbalul e, de fapt, în criza, ci tara.
Salut faptul ca, prin Ionut Vulpescu, modelul scriitorului-cronicar, stralucit ilustrat de personalitati ale literaturii noastre moderne, continua si dincolo de limitele generatiei ’60. Mai ales ca nu mai sunt multi asemenea comentatori ai fenomenului sportiv în presa noastra. Dar, cum spunea un rege dintr-o piesa de Shakespeare, cu cât vor fi mai putini, cu atât victoria lor va fi mai stralucita…