Educaţie fără valoare

Educaţia a fost dintotdeauna un domeniu al cultivării valorilor umane, ea bazându-se în principal pe reprimarea instinctelor egoiste în favoarea raţiunii şi a bunului-simţ.
Asistăm în prezent, mai ales în ţara noastră, la o devalorizare continuă a procesului educaţional şi la o acută lipsă de sens şi de autoritate, fapt ce a permis treptat, treptat ca instituţia respectului, a devotamentului şi a bunului-simţ să fie călcată în picioare şi chiar strivită sub copite.
Şcoala, unul dintre factorii decisivi ai educaţiei, suferă de această lipsă de autoritate şi de valoare, pe care încearcă să o mascheze, să o acopere printr-o deplasare a centrului de greutate pe elev.
Vorbim azi de o educaţie „centrată pe elev“, încurajând nu atât cunoştinţele solide, cât facilitatea obţinerii lor prin diferite tehnici şi metode „interactive“ ce stimulează elevilor doar atenţia şi motivaţia exterioare, slăbindu-le pe cele interioare. O educaţie încurajând un activism, o eficienţă şi o productivitate sterile ale gândirii, în absenţa unor acumulări valorice, bazate pe o receptare profundă de conţinut. O educaţie încercând să încurajeze aiurea o gândire critică în absenţa unei gândiri propriu-zise sau încurajând, inutil, opinii, păreri personale şi idei originale în absenţa studiului şi a învăţării efective.
Astfel, elevii sunt determinaţi prematur să judece, să critice şi să formuleze cu uşurinţă opinii asupra diferitelor aspecte, ceea ce conduce la aroganţă, suficienţă, superficialitate şi, implicit, la slăbirea sentimentelor de respect, devotament, admiraţie şi încredere, forţe atât de viguroase şi de necesare procesului de cunoaştere şi de educaţie.
Iată de ce e important să insistăm asupra acestui aspect, mai ales în epoca noastră înclinată mai mult spre a critica, a judeca şi a opina, decât spre a avea încredere şi a respecta. Se consideră în mod eronat că sentimente precum respectul, admiraţia sau devotamentul nu au nici o legătură cu cunoaşterea, aceasta fiind considerată o facultate independentă şi de sine-stătătoare. Ceea ce se ignoră e faptul că sufletul omului e cel ce cunoaşte, motiv pentru care el nu va putea dobândi o cunoaştere adevărată decât dacă a învăţat mai întâi să o respecte. Căci măsura respectului dă şi măsura educaţiei şi a cunoaşterii.