Inceputul acestui debut in lungmetraj al regizorului mexican Jorge Michel Grau, care a fost catalogat drept horror, nu-i dezamageste cu nimic pe fanii genului. Din pacate sau din fericire, nu se poate spune acelasi lucru si despre restul filmului.
Personajul tatalui, trecut Papà si in distributie, sontâcaie pe o scara rulanta, apoi catre vitrina unui magazin. Mersul lui impleticit e mersul tipic de zombie, iar când se loveste de trecatori, cautatura lui e cea a unui animal. In cele din urma, Tatal cade la pamânt, scuipa niste sânge de consistenta smoalei si moare. E apoi luat de personalul mall-ului si sângele e spalat bine-bine, ca si când n-ar fi fost.
Pâna in acest moment, nimeni nu rosteste nicio replica. Nici nu e nevoie, deoarece credem ca am inteles totul: cine stie cum, omul s-a pricopsit cu un virus exotic si de fapt nici macar nu a murit de-a binelea, o sa se intoarca in chip de zombie si nicio matura din lume n-o sa-l impiedice sa-i manânce pe toti angajatii firmei de curatenie, unul câte unul. Sau daca, intr-adevar, a murit, n-a facut-o fara sa le dea virusul lui mortal si extrem de eficient tuturor celor din jur, care la rândul lor il vor raspândi in intregul Mexic (asta daca in Mexic are loc actiunea) si in intreaga lume.
Atâta doar ca „Somos lo que hay“ nu ne pregateste nimic din toate acestea. In primul rând ca nici peisajul urban in care orbecaie Tatal nu e unul foarte linistitor. Daca exista zombie in filmul lui Grau, e greu de zis care sunt acestia, el sau trecatorii de care se loveste. In al doilea rând, nici Tatal, nici Patricia, partenera lui, sau Alfredo, Julián sau Sabina, cel mai probabil copiii lor, nu sunt zombie, ci doar canibali.
Cu toate acestea, familia lor are ceva dintr-o familie normala. De pilda, Patricia nu poate suporta prostituatele pe care le tot aduce acasa Tatal, chiar daca acesta nu intentioneaza sa se culce cu ele, ci sa le manânce. Intr-un anumit sens, familia lor chiar este familia normala: membrii ei exista prin raportarea la intregul din care fac parte, principalul scop al fiecaruia in parte fiind binele lor comun. Ceea ce difera e doar modul in care acest obiectiv este atins. Cei patru se intâmpla sa manânce carne de om, dar asta e doar o diferenta de suprafata. E clar ca Tatal si Patricia nu au toti boii acasa, de aici, de undeva, provine aceasta preferinta niciodata explicata, in timp ce copiii fac ce li se spune si se comporta asa cum au fost invatati sa se comporte.
Grau ii urmareste pe toti fara sa ii judece, asa cum un documentar cu animale isi urmareste subiectii fara sa aduca in chestiune considerente morale. Fascinatia filmului sau deriva din aceasta deschidere, precum si din felul in care alege sa distribuie, catre noi, dar si catre personajele sale, informatiile de care dispune. Trece neverosimil de mult timp pâna când avem siguranta ca cei patru sunt canibali. Nu aflam niciodata de ce acestia sunt canibali. Nu aflam niciodata de ce a murit Tatal. Patricia pomeneste in repetate rânduri de un anumit ritual, care trebuie indeplinit, cu orice chip. In ce consta acesta (asta daca nu consta in simpla sacrificare pe o masa a unei victime), iarasi nu aflam niciodata. Suntem obisnuiti sa aflam lucruri de genul asta, intr-un fel sau altul, fie inca din primul sfert de ora, caz in care accentul cade pe spectacolul executiilor, fie la final, eventual de la un doctor sau de la vreun alt specialist. „Somos lo que hay“ ignora cu desavârsire aceste conventii ale genului si interesant e ca o face fara sa frustreze. La final, aproape toti membrii familiei sunt ucisi, dar asta nu se intâmpla pentru ca asa e in filme, in cele din urma se face dreptate si negativii, dupa ce au produs oricâta excitatie s-a crezut de cuviinta, sunt pedepsiti exemplar pentru crima de a nu fi respectat normele sociale. Daca unele personaje mor, asa e nu etic, ci normal sa se intâmple, adica in arealul pe care il populeaza aceste exemplare, cu obiceiurile lor de vânatoare atât de neobisnuite, pur si simplu nu poti face cum te taie capul la nesfârsit atunci când faci parte dintr-o minoritate.
Criticul Deborah Young de la Reuters a remarcat ca una dintre limitele filmului este ca e greu sa te identifici cu personajele. Nu cred ca lucrurile stau neaparat asa. Nu e greu deloc sa te identifici cu unul dintre fratii care se lupta pentru titlul de mascul dominant, Alfredo-cel-cerebral sau Julián-cel-impulsiv, ori cu Sabina, care depinde de fratii ei, respectiv de abilitatea ei de a-i domina pentru a supravietui. In fond, nici nu trebuie sa te identifici cu cineva (daca nu se intâmpla sa fii nazist, nu prea ai cu cine te identifica in „Triumful vointei“, ceea ce nu face ca documentarul lui Leni Riefenstahl sa fie mai eficient sau mai putin eficient decât a fost). Filmul lui Grau e ceea ce e, si e foarte bine ca e asa.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 442