Ceea ce îl diferentiaza pe „Wall Street“ cel din 1987 de acest sequel e ca, daca originalul a facut valuri în epoca, aceasta s-a întâmplat deoarece reusea sa furnizeze, într-un ambalaj acceptabil, iluzia ca mediaza accesul spectatorilor într-o realitate cu care, pe alta cale, acestia n-ar fi putut nicicând intra în contact. Succesul primului „Wall Street“ a fost determinat de faptul ca trata dedesubturile lumii financiare, o lume cu totul diferita de cea în care muritorii de rând îsi duc zilele si guvernata de legi morale asemanatoare, dar de semn invers. Pe scurt, filmul ne arata ceea ce nimeni altcineva nu mai aratase pâna atunci, si a contat prea putin daca ceea ce el spunea era adevarat sau nu. Conta ca intram „în lumea lor“, una pâna atunci de putini intuita. Daca nu o dezvaluie asa cum e ea, pelicula din 1987 a lui Oliver Stone macar expune aceasta lume a marilor tranzactii, atrage atentia asupra ei, îi confera o calitate cinematografica pe care dinainte nu o avea si pe care nu o credeam posibila. Ne uitam la filmul lui cu fascinatia cu care era primit serialul „Dallas“ în tarile comuniste din Europa de Est. Drept urmare, caracteristica lui principala e ca ne deschide ochii (sau cel putin asta pretinde ca face).
Prin comparatie, „Banii sunt facuti sa circule“ nu reveleaza un prezent nestiut de nimeni, si cu atât mai putin nu prevesteste un viitor ipotetic, cu o harta a ingineriilor financiare complet refigurata. Ci ne povesteste ceea ce cu totii stiam deja. Contextul în care filmul se desfasoara este acela al crizei economice în mijlocul careia înca ne aflam. Cu totii stim despre existenta ei si despre circumstantele care au facut-o posibila. Filmul lui Stone se rezuma la a le enunta, o data în plus. Primul „Wall Street“ nu dovedea neaparat viziune, dar simplul fapt de a face un film despre un domeniu si o meserie la prima vedere plicticoase si total necinegenice a fost de ajuns sa îl transforme într-un succes. Acea calitate, care i-a entuziasmat pe unii la original, sequel-ului îi lipseste cu desavârsire.
Tezele de la New York
Într-un fel, e mai simplu pentru Stone, cu atât mai mult cu cât prima parte a filmului lasa pe alocuri impresia ca exista doar aparent pentru a spune o poveste. La intervale regulate, Gordon Gekko (Michael Douglas) se întorcea catre camera si rostea câte o vorba de duh. Aceste momente erau filmate cu totul altfel decât cele care le încadrau, în consecinta cu greu puteau trece neobservate. Monologurile lui Gekko lasau sa se înteleaga ca bursa e un organism parazitar si ca lacomia, de fapt, nu e deloc un lucru bun. Judecând filmul în contextul simpatiilor de stânga ale lui Stone, putem presupune ca micile discursuri ale lui Gekko si grila de interpretare pe care acestea o ascund se prea poate sa fie ale cineastului însusi. Nevrând sa le tina pentru el si în lipsa unui vehicul mai potrivit de a le populariza, Stone a construit în jurul lor un film.
Discursuri sunt si în „The Money Never Sleeps“. De data aceasta, sunt chiar mai evidente decât în prima parte, dat fiind ca Gekko nu mai predica din propriul birou sau în cadrul vreunei sedinte a consiliului de administratie. De data aceasta, cuvintele personajului interpretat de Douglas au o greutate sporita, deoarece sunt rostite de la catedra. Primul Gekko prelua postulatele economistului Milton Friedman pentru ca i se potriveau ca o manusa. Caracterul lor nefast e incriminat spre finalul filmului, iar discursul despre lacomie e demascat ca ceea ce era de fapt: un tertip. Noul Gekko nu mai are de ce sa minta deoarece nu mai are afaceri, iar calitatea de conferentiar nu face decât sa îi sporeasca credibilitatea. Mai ales noi, spectatorii, avem motive sa-l credem, deoarece profetiile lui, implicit ale lui Stone, între timp s-au îndeplinit. Profitând de vâlva creata de criza economica mondiala, Stone nu a avut decât a consemna ceea ce acum e evident pentru toata lumea. Munca lui a fost usurata. Inevitabil, interesul pe care filmul îl suscita scade proportional.
Complement de loc comun
Deranjant, însa, e mai putin faptul ca „Wall Street 2“ nu ne zice nimic nou. Oricum nu e treaba unui film sa se substituie tratatelor de economie, ci agasante sunt figurile de stil la care Stone întelege sa recurga. Cresterea artificiala a pretului imobilelor e asemuita în repetate rânduri cu un balon de sapun („bubble“), iar criza, spargerii acelui balon („the burst of the bubble“). Metafora nu e doar rostita, ci si ilustrata, si nu o data, ci de mai multe ori. Un sinonim vizual al sau: jocul de domino, în care piesele cad una dupa alta. În mijlocul acestui domino simbolic se afla protejatul lui Gekko, Jake Moore (Shia LaBeouf), care nu poate trece peste moartea fostului sau sef si mentor, Louis Zabel (Frank Langella). Drept urmare, ca în orice sitcom cu liceeni loviti de amoc, îi vede în continuare chipul. Nu o silueta, nu o umbra, ci chiar imaginea lui, în carne si oase, e proiectata pe usa unei toalete. În sfârsit, banii nu dorm niciodata, asta o aflam înca din titlul filmului. Pentru a se asigura ca acest somnambulism pecuniar ne intra bine în cap, Stone a imaginat o scena cu fel de fel de cifre, actiuni si cotatii care plutesc pe cerul New York-ului. E o autostrada nocturna a banilor, cum circulau autoturismele viitorului în „Al cincilea element“, asa se misca si banii în filmul lui Stone.
Altfel spus, primim abia acum stiri vechi de doi ani într-un film pentru adulti cu limbaj pueril.