Ca eseist, Dumitru Radu Popescu a creat o nouă specie a genului. Când fac această afirmaţie nu am în vedere doar formulele abordate, cum este cea epistolară, ci mai ales un anumit specific ce ţine de substanţa şi atmosfera eseurilor sale, dar şi de stilul şi discursul literalmente inconfundabile. Primul şi cel mai simplu lucru care îţi vine în minte la lectura şi relectura lor este acela că sunt proze nonfictive, dar în care ficţiunea are totuşi un rol însemnat. Dumitru Radu Popescu nu tratează teme şi subiecte, ci le inventează tratându-le. Fapt este că în eseurile sale se regăsesc şi se completează prozatorul cu arta sa portretistică, dramaturgul cu ştiinţa dialogului şi simţul spectacolului, poetul, memorialistul, jurnalistul. Altminteri, Dumitru Radu Popescu configurează şi în naraţiunile eseistice universuri care sunt, în fond, perfect congruente cu cele din romanele, nuvelele sau piesele sale de teatru. Cu o imaginaţie prodigioasă, el convoacă în textele eseistice – iar bibliografia sa cuprinde câteva volume de asemenea scrieri – pe eroii literaturii şi artei, pe cei ai istoriei şi mitologiei, într-un mod în care ne face să-i simţim mai contemporani decât contemporanii noştri. Îi pune, aşa-zicând, la treabă pentru a ne revela mai bine condiţia, condiţia umană, şi existenţa tragică: „Dacă am lua în cătare viaţa şi opera protopărinţilor noştri – numele lor fie veşnic binecuvântat! – am ajunge lesne la concluzia că în biografia lor zbuciumată există câteva clipe tragice – de iluminare şi întunecare a minţii! – chiar înainte de împlinirea pedepsei… Ne-am referi doar la trei momente de răscruce din viaţa şi opera lor: unu, dialogul cu şarpele, petrecut chiar înainte de vreo convorbire dintre Adam şi Eva, ei putând să se înţeleagă şi fără cuvinte în fericirea paradisiacă în care respirau aerul ozonat şi plin de miroase ecologice; doi, merele; trei, aruncarea peste pârleazul raiului. Patru? Aducerea pe lume a primului om – neîntocmit de Dumnezeu! – Cain, care, desigur, nu putea fi decât un criminal“.
Punerea ingenioasă în relaţie a personajelor biblice cu cele ale literaturii, asocierile insolite, metaforele marca DRP, unghiurile inedite din care sunt citite, percepute şi comentate mari opere ale literaturii române şi universale sunt deopotrivă revelatoare şi revitalizante: „În Caragiale – din care toţi cam provenim – adevărul nu are nici o importanţă! De la Spiridon până la Jupân Dumitrache toţi ştiu cu ce se îndeletniceşte băiatul de casă Chiriac – varianta dâmboviţeană, mai coaptă, a feciorului din basme, Cătălin! În O scrisoare pierdută toată suflarea omenească din orăşelul de sub munte e la curent cu ştrengăriile galante ale Coanei Zoiţica! Le cunoaşte până şi vicleanul actor Dandanache, venit din Bucureşti! Şi? Nimic! Toată lumea e fericită! Şi poliţaiul Pristanda dă comanda: «Muzica! Muzica!». Castelul Elsinor dacă s-ar afla în Valahia, nimeni n-ar muri! Toţi ar trăi fericiţi! Hamlet s-ar căsători cu Ofelia şi, la nunta lui, Polonius, prototipul danez al lui Pristanda-valahul, ar striga fericit: «Muzica! Muzica!»“.
Tipologiile şi filiaţiile pe care le stabileşte sau numai le sugerează Dumitru Radu Popescu sunt dintre cele mai neaşteptate şi ele incită la o nouă lectură, stimulează reflecţia asupra literaturii faţă cu istoria. Şi nu numai. Agamiţă Dandanache este „umbra decrepită a lui Agamemnon“ (personajul lui Homer, bineînţeles!), Trahanache – „reversul mălăieţ şi umbra posomorâtă a lui Socrate“, becherul fără nume – un „personaj olimpian. Aproape un zeu de Dâmboviţa“. Eseistul dă impresia că se joacă cu planurile, cu secolele, cu mileniile, dar şi cu unghiurile, ca un tenismen ori ca un privitor rafinat într-o expoziţie de tablouri sau de sculpturi. Jocul său are sens şi este revelator. Din Antichitatea greacă sare cu uşurinţă în epoca lui Caragiale şi de aici în obsedantul prezent.
Un subiect predilect al lui Dumitru Radu Popescu îl constituie miturile naţionale şi universale. De pildă, mitul sacrificiului, care la Nicolae Labiş, în Moartea căprioarei, deşi transpus, e drept poetic, în ceea ce eseistul şi analistul fin numeşte viaţa profană, adică în realitatea unui anotimp şi a unui timp secetos – secetos şi istoric, nu doar meteorologic – nu e deloc coborât în praful istoriei nepăsătoare, cu binecunoscuta expresie a lui Marin Preda, dimpotrivă, prin raportarea la celebre jertfiri – a anticei Ifigenii, a Anei lui Manole ori a personajului mioritic – iese întărit şi îmbogăţit. Dar, se întreabă prozatorul, nu cumva căprioara este ea însăşi „mai mult decât o vietate profană“, altfel spus nu e ea „chiar o zeitate a pădurii, care este jertfită pentru viaţa pământenilor“? Cu alte cuvinte, şi în acest caz, ne aflăm oricum în plin mit: mitul jertfirii zeiţelor. Şi atunci, mai întreabă scriitorul: „Oare Nicolae Labiş (născut în acelaşi an cu DRP – n.m.) n-a fost o zeitate care a fost jertfită pentru renaşterea literaturii române?“.
Dumitru Radu Popescu este, la fel ca alţi importanţi scriitori români afirmaţi în a doua jumătate a secolului trecut, un adversar al demitizărilor, al complexelor de orice fel şi al prejudecăţilor care blochează spiritul. El iubeşte literatura română pe toată întinderea ei, de la bătrânii cronicari până la cei ce o slujesc în contemporaneitate, şi nu doar o iubeşte, ci o retrăieşte cu voluptate. Unul dintre mesajele ce le desprind din eseurile acestui mare prozator este acela că solitudinea scriitorului nu numai că nu exclude, dar presupune solidaritatea cu toţi cei care au făurit cultura şi literatura română. Exemplară la Dumitru Radu Popescu, ca şi la Nicolae Breban sau Augustin Buzura, este mai ales solidaritatea cu cei din generaţia sa – o generaţie de creaţie, cum a definit-o Eugen Simion. Apoi, aşa cum remarca Daniel Cristea-Enache: „În scrisul său implicat, pasionat, aproape coleric, D.R. Popescu apără cu dinţii cam tot ceea ce astăzi e negat sau batjocorit: de la miturile naţionale la ideea naţională şi la patriotismul adevărat…“. Nu întâmplător, tocmai despre miturile naţionale, atât de batjocorite, ca să preiau vorba lui Daniel Cristea-Enache, de sfertodocţii şi mercenarii din mass-media ori de demitizatorii de serviciu şi în serviciu, Dumitru Radu Popescu a scris eseuri ce ar putea figura în orice antologie a temei. Apoi, clasicii, şi ei ocultaţi după marea gălăgie, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi în prima parte a perioadei postbelice, scoşi din manuale, acuzaţi că au omorât ţărani ori că au colaborat cu un regim sau altul, înseamnă pentru autorul Vânătorii regale exact ce spunea Călinescu în faimoasa prefaţă la Istoria literaturii române de la origini până în prezent – „eternii noştri păzitori ai solului veşnic“. Eseistul formulează aproape de fiecare dată când se referă la marii scriitori puncte de vedere noi privind opera, biografia şi destinul lor. De exemplu, despre Arghezi: – „un mare romancier! – Cimitirul Buna-Vestire care devansează cu câteva decenii proza fantastică, doldora de un absurd feroce sau luminos, propusă lumii literare de realismul magic al sud-americanilor şi de câţiva europeni… Tot spun şi nu mă ascultă nimeni: Arghezi este întemeietorul teatrului absurdului! Despre omul absurd a vorbit şi într-o tabletă din 1908! Eugen Ionescu, muştruluindu-l în Nu, a poposit în teatru după piesele într-un act ale titanului de la Mărţişor“.
Un scriitor fundamental pentru Dumitru Radu Popescu este Liviu Rebreanu. În Răscoala, el aude cutremurat corurile, nu mai puţin răscolitoare decât cele din tragediile antice. Sunt corurile, să le zicem reprezentative, pentru categorii umane şi sociale diferite, clase antagonizate de o istorie ostilă. Se înfruntă sângeros, observă Dumitru Radu Popescu, în „cel mai modern roman scris de Liviu Rebreanu“, corul Puterii şi corul ţăranilor. Cei din primul cor erau „ieşiţi din stirpea ţăranilor pe care i-au masacrat“ şi care „ilustrau tragedia unei ţări fără conducători, sau cârmuită de nişte pospăiţi pentru care singura religie – milenară, fireşte! – era crima legalizată şi hoţia neruşinată“. Proştii, schiţa de doar câteva pagini a lui Rebreanu, este considerată de cel ce este el însuşi autorul unor antologice proze scurte o capodoperă în care geniul lui Rebreanu a „transformat o posibilă anecdotă semănătoristă într-o tragedie absurdă“. Citită astăzi cu ochiul proaspăt al prozatorului, ea îşi dezvăluie o dimensiune protocronică, întrucât „propune, cu multe decenii înainte de Godot, Marea Aşteptare, în răscrucea timpurilor, a ieşirii din peştera unei istorii inferioare – şi ratarea mântuirii… Godot nu vine, dar maşinăria cu aburi parcă divini (pe care «proştii» au aşteptat-o de cu noapte! – n.m.) vine în gara din Ardeal – şi pleacă fără să se schimbe nimic în viaţa celor ce au aşteptat-o cu o evlavioasă speranţă“.
În încheierea acestor însemnări, recurg la formula epistolară a eseistului. Domnule Dumitru Radu Popescu, referitor la schiţa lui Rebreanu, faceţi trimiteri revelatoare, inclusiv la eroi shakespearieni (Regele Lear). Pe mine nu m-a dus mintea atât de departe. Pe mine, „proştii“ lui Rebreanu care – aşa cum spuneţi – „nu-şi întrevăd locul în această lume în care eşecul adaptării la o nouă certitudine seamănă pur şi simplu cu un fel de neant ridicol şi incurabil“, m-au dus, recunosc, cu gândul mai mult la Cioran şi, desigur, la ratările României, cele dintotdeauna, dar îndeosebi cele mai recente. Nu vi se pare că trenul acela aşteptat cu atâta evlavioasă speranţă – speranţa proştilor! – s-ar putea chema UE sau NATO? Sau, de ce nu, trenul Deveselu, numit astfel după staţia terminus?! Ori şi eu, vorba lui Creangă Ion, oi fi vreun prost?! Tot ce se poate! Mă consolează însă această concluzie a dumneavoastră: „…şi proştii ardeleni, şi răsculaţii din Sud sunt la fel: ei reprezintă magistral eşecul prezentului şi al viitorului“..
* Din prefaţa la volumul de eseuri
Corul morilor de vânt de Dumitru Radu Popescu,
în curs de apariţie
la Editura Pallas Athena