Prea multe lucruri nu ştiu europenii despre cinematografiile africane, iar dintre aceştia românii sunt destul de puţin familiarizaţi cu producţiile venind din solul nisipurilor calde. Nu voi face inventarul filmelor premiate şi nici al marilor festivaluri de acolo. Mă rezum să subliniez că unul dintre exponenţii acestui teritoriu cultural, Abderrahmane Sissako, este un prestigios asociat al Cannes-ului. Până să-i văd filmul Timbuktu, la ediţia din 2014, m-am întrebat de ce se află constant în preferinţele criticilor reprezentând reviste de înalt nivel pe Coasta de Azur. Până spre sfârşitul festivalului, poziţia lui a rămas intactă, la aceeaşi linie cu Winter Sleep, care avea să ia Palme d’Or. Doar filmul fraţilor Dardene, Deux jours, une nuit, avea să-l devanseze. Faptul că Juriul ecumenic i-a acordat premiul nu a fost întâmplător, iar acum Timbuktu reprezintă propunerea Mauritaniei pentru Oscar. Reamintim că în octombrie, la Namur, a obţinut Bayardul de Aur pentru cel mai bun film francofon. Pe lista titlurilor de la recenta ediţie a Festivalului filmelor de la Cannes aduse la Bucureşti s-a aflat, de asemenea, şi Timbuktu, cu două proiecţii, la Cinema „Elvira Popescu“ şi la Cinema Patria.
Am găsit repede motivaţiile clasării lui pe un loc spre care se îndreaptă atenţia tuturor. De la primele cadre, în imensa sală de la Palais du Festival, povestea a cucerit, altfel decât o fac, de obicei, producţiile continentului. O rigoare narativă exemplară. O inspirată reducere a coloraturii etnografice, asociată cu eliminarea excesului muzical folcloristic. Fără coregrafii abundente. Fără conectare abruptă la dinamica agresivităţii, temperată prin îndemnul implicit la reflecţie. Refuz al documentarului narativ, în favoarea unui epic esenţializat, expus sub semnul marilor teme: copilăria, familia, moartea, destinul individual iremediabil tragic. Planuri largi, academice, alimentate de suflul unei emoţii rafinate. Directeţe epică. Prudenţă în a concluziona tezist.
Regizorul se află la al treilea film, după Bamako (2000) şi Waiting for Happiness (2002). Subiectul de acum este conectat la realitatea politică imediată, cea a statului islamic. Ameninţarea asupra populaţiei unui sat din Mauritania se asociază cu statutul de ocupanţi al fundamentaliştilor. Cineastul a fost ajutat la scenariu de o autoare tânără, care mărturisea că a lucrat asiduu la mulţimea de variante ale textului şi care şi-a pus cu siguranţă amprenta asupra aspectelor emoţionale, ca şi în conturarea unui peisaj al adolescenţei şi al copilăriei în condiţii de ocupaţie.
Povestea principală este anume despovărată de ornamente epice. O familie, un tată, Kidane, o soţie şi o fiică îşi duc existenţa printre dune, în pustiu, rămaşi singuri după ce vecinii lor au cedat, au plecat. Aici duc o viaţă retrasă, având grijă de o mică turmă de vaci, aflată la păscut în grija unui băiat rămas orfan după moartea tragică a tatălui său, adoptat, de fapt, de noua lui familie. La râul unde îşi duce animalele să se adape, după păscut, se află, de fiecare dată, Amadou, un pescar deranjat că vacile îi gonesc peştii din năvod. Firul acesta se continuă, acumulând o energie conflictuală greu de temperat. O suliţă străpunge grumazul celui mai frumos exemplar din mica turmă. Animalul moare. Copilul Issan vine în lacrimi acasă. Kidane ia cu el pistolul, deşi soţia îl prevenise amintindu-i de trecutul lui de războinic. Încăierarea din apele râului se termină cu un foc, involuntar, de pistolet. Pescarul moare, iar ancheta îl duce pe Kidane la închisoare, deşi puternicii islamişti care făceau legea încercaseră mai întâi să-l determine să plătească dându-le bună parte din vacile lui.
Considerându-se nevinovat, omul caută înţelegere la unul dintre şefii fundamentalişti, străduindu-se să-l sensibilizeze în calitatea de tată a acestuia. Nu reuşeşte. Mai mult, unul dintre puternicii zilei, preocupat să-i facă vizite soţiei lui Kidane, ori de câte ori acesta era plecat de acasă, nu se mobilizează suficient să-l salveze, deşi, disperată, femeia îl va căuta la un moment dat.
În toiul evenimentelor ce precedau pedepsirea lui Kidane apare şi soţia acestuia. Sunt amândoi împuşcaţi. Subalternii şefilor islamişti o caută cu disperare pe fetiţa celor doi. Fuga ei prin deşert este asociată cu imaginea unei vânători tragice: o căprioară speriată de moartea iminentă.
Acesta ar fi firul esenţial al anihilării unei familii. Filmul alcătuieşte şi un fel de album al realităţilor înconjurătoare. Impactul ocupanţilor asupra vieţii de zi cu zi a sătenilor este ilustrat prin câteva tablouri, desigur, rămânând exterioare conflictului esenţial, dar având rolul de a revela realitatea în ansamblul ei. Cineastul are umor, deşi lucrurile pe care le prezintă se află sub semnul tragicului şi al incertitudinii, al lipsei de orizont pentru cei tineri. În vreme ce vârstnicilor li se impune o anumită vestimentaţie, copiiilor li se interzice să joace fotbal sau să asculte muzică. Una dintre secvenţe ia aspectul unei replici de nesupunere şi revoltă placidă. Venind să inspecteze un teren de sport, ocupanţii constată că băieţii mimau jocul de fotbal, fără a se găsi corpul delict, mingea. Ei aleargă de la o poartă la alta, driblează, şutează, marchează în prezenţa islamiştilor fundamentalişti, astfel umiliţi. Mai sunt şi episoadele cu femeia cu minţile duse, căreia nu prea au ce să-i facă. Sfidarea ei este spectaculoasă: de la refuzul de a renunţa la coloritul rochiilor largi la melodiile interzise.
Desigur, o anumită disparitate, căreia nu-i pot spune dezlânare, apare ca firească în acest caleidoscop rural. Genul filmului ar fi drama socială, fiind totodată o abordare la scară istorică şi, cumva, un film de război, radiografie a vieţii sub ocupaţie. Voind să ofere imaginea aspiraţiei la libertate, cineastul a pregătit acest melanj, cu accentul pe tragedia unei familii, fără a-şi sublinia apăsat teza, ci punând lucrurile în lumina lor reală. Secvenţa de început, de pildă, cu statuetele asasinate sub focul tirurilor, ne introduce în universul aberaţiilor criminale exercitate de jihadişti, chiar dacă unii dintre ei vor manifesta atitudini diferenţiate. Este edificatoare biografia unuia dintre soldaţi, un tânăr şofer luat de acasă şi introdus în acest orizont al terorii, de care el se arată, însă, conştient.
Coproducţie cu Franţa, Timbuktu va concura din partea Mauritaniei pentru Oscarul pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Contextul, care are un rol important, îi este favorabil, aşa că nu ar fi exclus ca şansele acestuia să crească în lunile următoare, rămase până la ceremonia atribuirii premiilor Academiei Americane de Film.
