Drepturile omului. Stop. Şi de la sobă

Mi s-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Într-un restaurant din Köln, am stat într-un grup, alături de un american. Era mare cât un elefant. Venise cu o echipă de filmare. Făceau un documetar. El era cameraman. Din vorbă în vorbă, ne-am spus cine suntem, de unde venim, ce ne-a fost dat prin viaţă şi ce am înţeles fiecare din ce ne-a fost dat. S-a mai băut, s-a mai povestit de una, de alta, eram oameni trecuţi de prima tinereţe, aveam amintiri. La un moment dat, americanul a privit fix înainte câteva minute şi lacrimile au început să-i curgă pe obraji. Nu şi le-a mai putut stăpâni, a izbucnit în hohote, ţin minte că mototolea un colţ al feţei de masă şi se străduia pe cât putea să nu se dea în spectacol.
„Ştii, mi-a spus, eu stau aici de vorbă cu tine. Şi povestim despre filme, pe care tu le-ai văzut acolo, în ţara din care ai plecat, şi eu în America. Povestim despre meseriile pe care ni le-am ales, despre copiii noştri. Dar ce ai spune tu despre mine dacă ai şti că eu am luptat în războiul din Vietnam? Ce părere ţi-ai fi făcut tu, în ţara aceea a ta, dacă m-ai fi cunoscut atunci? Ce-aţi gândit voi, toată generaţia noastră, cei de prin alte ţări, despre americani? Cum ne mai puteţi crede când vorbim la tot pasul despre «drepturile omului», când generaţia Vietnamului încă mai trăieşte?“
Lacrimile lui m-au dat gata. N-am ştiut cum să-l consolez. Adică, poate că aş fi ştiut, dacă mi-ar fi dat mâna. I-aş fi spus că despre părerea celor din ţara mea nu merita să îşi facă griji. Fiindcă noi, acolo, în România, atunci ca şi acum, avem o părere foarte restrictivă despre  ceea ce se înţelege prin doctrina, atât de găunoasă, a „drepturilor omului“. Noi ne raportăm la concept, aşa cum în adolescenţa mea, tanti Marioara ne învăţa „valţul“.
Eram de vreo doisprezece ani când nevasta pompierului din comună, tanti Marioara, a hotărât că e bine să ne înveţe „dansuri de salon“. Era o femeiuşcă subţirică şi elegantă, venea de peste munte, de la Zalău. Or, la noi, doar ce spuneai Zalău şi priveai în sus, fiindcă toată lumea era încredinţată că acolo e emanciparea, acolo se ştiu lucrurile ca să fii domn.
Tanti Mărioara trăgea mobila la perete în bucătărie. Şi în zilele când bărbatul ei era „la unitate“, ne duceam la ea, vreo trei perechi, să ne înveţe „paşii“. „Valţul“ ştiam să-l pornim numai de la sobă. Ne aşezam în dreptul uşii de tuci, puneam un pas înainte, prin dreptul ferestrei ne răsuceam pe călcâie. Dacă nu reuşeam, tanti Mărioara ne readucea la poziţia iniţială: „Hai, un, doi, trei şi-o porniţi din nou de la sobă“.
Acea amintire, a spaţiului închis şi a dansului pornit de la sobă m-a urmărit toată viaţa. Totdeauna am trăit sub presiunea acestei fixităţi, a acestei raportări la realitatea lumii lipsite de anvergură. Noi ştiam să dansăm „valţul“ numai dacă îl pornem de la sobă.
„Nu mai plânge şi nu te mai zbuciuma“, îmi venea să-i spun americanului de lângã mine din restaurantul din Köln, eu în România niciodată nu i-am auzit pe intelectualii printre care mi-am făcut veacul vorbind despre Vietnam. Nu i-am văzut nici pe oamenii subţiri care ţineau la Facultatea de Filozofie pe care am urmat-o în anii ‘60-’70 să ia o atitudine faţã de ceea ce se întâmpla în lumea cea largă. Care drepturile omului, ce crime politice răsunătoare în lume, ce atitudine faţă de ele? Noi ştiam cine se mai schimbă pe la Ministerul Culturii, prin Comitetul Central, pe la Uniunea Scriitorilor, oamenii noştru deştepţi căzuseră cu capul în studiul unor figuri culturale ermetice, de elită, pentru a se distanţa de „valţul“ de la sobă. Tot ce auzeam la televizor ni se părea politică ieftină, propagandă. Până astăzi vorbesc cu o extraordinară personalitate a lumii artistice româneşti din acei ani cu care, ea din Elveţia şi eu din Atena, facem la telefon comentariul politic al zilei, amândouă doldora de informaţii şi de interpretări. Şi ni se pare uimitor faptul că ani de zile, acolo, în România, noi nu puseserăm mâna să citim un ziar.
Ei îi povestesc, fiindcă mă înţelege, cum prin 1987 am trecut odată în Olanda pe un pod căruia i se schimba numele, era rebotezat „Soweto“ şi eu am întrebat pe cineva ce înseamnă Soweto? Ce ştiam noi în România despre atentatul asupra lui Patrice Lumumba la belgieni (ajunsese la noi doar numele lui Brel), despre asasinarea lui Ben Barka la Paris (citeam Michel Buttor, La modification), despre Nelson Mandela, despre omorârea lui Steve Biko şi despre Apartheid? Când şi cum vorbeam noi despre „drepturile omului“, concept care prin alte părţi răscolea lumea?
Mi-au revenit toate aceste gânduri nu întâmplător. Ci asistând din nou la discuţii ale generaţiei mele, în România. Ale generaţiei mele, spun, şi nu a părinţilor şi bunicilor noştri. Care ar fi avut tot dreptul probabil, prin războaie, prin lagăre de-o culoare sau de alta, prin deportări, să ridice glasul pentru respectarea drepturilor omului. Dar noi? Martirajul de-a fi ascultat de Securitate când era limpede că erai împotriva sistemului? Faptul că te urmărea un fârţangău pus de strajă la poarta ta şi ţi se asculta telefonul (aşa cum i se ascultă, de altfel, acum şi doamnei Merkel, doar că ea nu ia premii ca victimă a încălcării „pricipiului fundamental“)? Faptul că erai schimbat dintr-un post de director în centru pe un post de director mai la o margine? Da, ne-a fost frig, ne-a fost frică, ne-a fost foame. Dar la premii de eroism n-avem dreptul. N-am fost martiri şi n-am fost eroi. Valţul nostru nu s-a dansat decât de la sobă.
În anul 1985, când am ajuns în Olanda, ziarele vorbeau despre o clinică de psihiatrie de la Paris, singura care trata cazurile de dereglare psihică a „boat-refugees“. Se constata că, după un tratament de lungă durată, cei care, pe mare, după luni de naufragiu îşi mâncaseră morţii sau se mâncaseră între ei, sfârşeau totuşi prin a se sinucide.
În 2014, trăiesc într-o ţară în care aproape zilnic se pescuiesc din mare cadavrele naufragiaţilor sirieni. Şi aşa mai departe. Nu ştiu cum e cu alţii, dar mie uneia emigraţia mi-a folosit la ceva. Eu, şi nu sunt singura dintre cei plecaţi, nu mai dansez „valţul“ pornind de la sobă.