Cu un reverb de biserică, predica Părintelui Flynn (Emilian Oprea) debutează simplu şi direct. Publicul presimte austeritate, blândeţe, frământare, înţelegere umană şi compasiune. E vorba de asasinarea, cu un an în urmă, a preşedintelui Kennedy. „A fost o disperare publică. Dar erau toţi în aceeaşi barcă. Cumplit e când îţi trăieşti îndoiala în solitudine, bolnav sau părăsit de singurul prieten adevărat.”
Câteva coloane de catedrală domină interiorul. În fundal, un vitraliu şi două statui de sfinţi. Pe jos, ornamente albe în jurul celor două birouri din lemn sculptat. Decorul pentru sală studio al Cristinei Milea e simplu şi sugestiv. Îmbrăcaţi în alb, micuţii ministranţi aşteaptă. La fel şi cele două călugăriţe. Îndoiala, de americanul Patrick Shanley, de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, în regia lui Eugen Gyemant, poate să înceapă.
Cu acţiunea petrecându-se în şcoala unei mănăstiri, multipremiatul text al lui Patrick Shanley se întreţese dihotomic: credinţă/ îndoială, inocenţă/ scepticism, adevăr/ ficţiune. Care este atitudinea de adoptat: încrederea în adevăr, în bunătate, în entuziasm, care fac lumea mai bună, dar îl predispun pe neprihănitul posesor la a deveni victima malversaţiunilor? Sau suspiciunea care umple de mâl toate relaţiile umane, atribuind vinovăţii fără nici o probă, dar şi fără drept de apel? Doar pentru că unui om nu-i place de altul, pentru că are unghii mai lungi şi îngrijite, pentru că se aşază nonşalant cu fundul pe masă, pentru că-şi pune zahăr în ceai, iar mănăstirea îndeamnă la asceză. Educaţia trebuie să mizeze pe înţelegere, căldură, pasiune sau să rămână strâns agăţată în împărăţia regulilor stricte? Ce anume face pilda mai sugestivă: porţiunile de viaţă, deci implicit de adevăr, care prea adesea nu duc la concluzii limpezi sau adaosul ficţional, numai bun să ofere exemplaritate? Sunt doar câteva dintre perechile dihotomice care cresc în parabola lui Patrick Shanley, cu plusuri în construcţia personajelor şi a ambiguităţilor – câtă vreme nimic nu e alb sau negru nici la mănăstire, iar impuritatea e mult prea omenească – şi cu minusuri în aglomerarea exemplarelor stereotipii ale discriminării. Elevul de doisprezece ani, în jurul căruia se vor învârti învinuirile aduse părintelui Flynn, e singurul negru din şcoală. Tatăl său, poliţistul, îl urăşte şi îl bate. Başca, băiatul mai are şi predispoziţii homosexuale. Zău, prea bate la ochi!
Îndoiala este un spectacol clasic, cinstit şi curat (parcă şi uitasem că mai există aşa ceva!), cu relaţii excelent creionate. Cu o surprinzătoare abilitate – pentru un regizor tânăr –, de a crea impresia că dincolo de cuvinte se ascunde mult mai mult, Eugen Gyemant gestionează tensiuni latente şi adevăruri abia presimţite. Ştie să valorifice subtextele, să creeze stări şi atmosferă, să confere replicilor greutate, să pună alb şi negru în fiecare personaj. Apoi, indiscutabil, atuul principal al spectacolului ţine de excelenţa partiturilor actoriceşti.
Patrick Shanley construieşte două tipuri clare, două atitudini opuse, mană cerească pentru actriţe. Pe de o parte, călugăriţa tânără, profesoara clasei a opta, umană, cu credinţă în Dumnezeu şi încredere în creaturile sale, cea care îşi iubeşte meseria şi elevii. Pasionată de istorie, hărăzită cu talent de dascăl, fata e convinsă că bunăvoinţa ei şi implicit iubirea aproapelui vor rezolva toate asperităţile. De partea cealaltă se află directoarea rigidă, duşmana pixului în favoarea stiloului, care deplânge moartea caligrafiei pe plan naţional, tunând şi fulgerând împotriva futilităţii orelor de muzică, de sport şi de desen. Genul de călugăriţă care suspicionează de infiltraţii erotice orice cântec laic, căreia îi repugnă dansul şi chiar serbarea de Crăciun. Dar, departe de clasicul inchizitor şi de posibilele sale exerciţii de putere, stareţa acţionează mai degrabă din responsabilitate. Între tiparul educaţiei prin dragoste şi cel prin autoritate, optează ferm pentru cea din urmă, nu neapărat din răutate, ci din grijă pentru elevi. În rolul acesteia, Liliana Ghiţă se dovedeşte o maestră a subtilităţii, a cuvintelor cu subînţeles, a fineţei accentelor comice. Actriţa ţine publicul în mână, manevrându-l din poignet. Constructul din spatele personajului e imperceptibil, replicile sale sună firesc, personajul e rotund şi învăluitor. Adevărată demonstraţie de actorie de bună calitate şi de tehnică infailibilă.
Un Iago de zi cu zi, de genul feminin, care deşiră programatic încrederea şi bucuria celor ce cred în bine şi acţionează după valorile lui. Omenia trebuie anesteziată şi înlocuită cu viclenia. Bucuria de a-l învăţa pe seamănul tânăr trebuie stoarsă, picătură cu picătură, prin reguli. Viul trebuie strict normat, iar orice debuşeu prin care ar putea ieşi la suprafaţă, distrus. Într-un asemenea model, locul onestităţii îl iau convenţiile şi ipocrizia. Dezbaterea e clasică, demnă de cei mai vechi înaintaşi. Adevărată campioană a maculării şi a subtextelor răuvoitoare, Sora Aloysius este gata ab initio să acopere cu noroi şi să suspecteze orice intenţie bună. Subtilă în a strecura neîncrederea, în a învinovăţi cu jumătate de gură, pare că nu există ceva limpede pe care ea să nu-l poată murdări. Obiectul insinuărilor sale îl constituie presupusa atracţie a părintelui Flynn pentru elevul de culoare. În rolul preotului, Emilian Oprea se arată, paradoxal, minimalist şi charismatic în aceeaşi măsură. De data aceasta, nu este nici macho, nici seducător, nici ludic, nici complice. Dar şi în noul personaj, cu totul diferit de cele de până acum, actorul străluceşte. Accentele lui sunt fine, personajul e din cale afară de uman. Emilian Oprea compune un preot inteligent, blând şi înţelegător, cu o presimţită umbră de fragilitate şi o consistentă doză de delicateţe. Pentru a duce războiul împotriva charismaticului părinte, stareţa are nevoie de ajutorul tinerei profesoare. Care, între supunerea datorată acesteia şi dragostea necondiţionată faţă de aproape, se vede aruncată în vârtejul suspiciunii şi al culpabilităţilor induse. Cu ochi mari, când fierbinţi de entuziasm, când adumbriţi de lacrimile nedreptăţii, Corina Moise, interpreta tinerei călugăriţe ce şi-a pierdut somnul de când directoarea i-a strecurat veninul îndoielii şi al duplicităţii, e o prezenţă fascinantă. Reacţiile sale sunt vii, umane, atent gradate.
Meritul spectacolului de la Teatrul „Maria Filotti“ este că dihotomia nu înseamnă, în cazul acesta, şi schematism. Căci părintele în discuţie, adversar al şcolii-puşcărie, este spirit şi carne, nicidecum în afara frământării. Îl protejează el pe tânărul negru, venit la şcoala din mănăstire după ce la cea publică era să fie linşat, pentru că micuţul are nevoie de apărare sau pentru că se simte atras de puberul cu înclinaţii homosexuale, mărturisite chiar de mama sa? Un personaj bine construit de Ramona Gîngă, mama în costum militar, pe care nu regulile o interesează, ci răul cât mai mic pentru băiatul ei. Spre deosebire de tatăl poliţist, care îl urăşte şi îl molestează, preotul e singurul care arată înţelegere şi îi încurajează fiul să înveţe. Cu pragmatismul disperării, mama îi e recunoscătoare pentru această afecţiune, indiferent ce ar ascunde. Gata de ameninţări, dar şi de implorări, Ramona Gîngă, în rolul cazonei pline de fermitate, cucereşte publicul prin sinceritate şi fervoarea iubirii materne. Disputa cu directoarea ce o vrea aliată în defăimarea preotului va fi câştigată de versatilitatea celei ce urmăreşte un scop nobil: acela de a-şi salva fiul.
Construit pe o schemă clasică, cu situaţii puternice, personaje bine conturate şi o actorie care merită toate superlativele, Îndoiala se dovedeşte un spectacol căruia nu-i lipseşte nimic ca să fie pe placul publicului. Mergeţi şi convingeţi-vă!
